Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară: un manifest, de Ruxandra Cesereanu, col. Biblioteca românească, Editura Paralela 45, 2018, 72 p.
Conștiința și infernul concentraționar au constituit tema unei aprige cercetătoare pentru care mersul și demersul fac dintotdeauna casă bună împreună. Mai nou, mersul și mărșăluirea. Ruxandra Cesereanu știe să fie prezentă în aflarea sensului unei lumi ce este dorită a fi, cu tot dinadinsul, pasivă, dezorientată, paralizată de frică, redusă la nivelul zero al reflexelor ei de apărare ca societate. Oricum, prietenia și țara sunt cuvinte alungate din dicționare, confiscate de te miri cine sau înlocuite prin sintagma mașina de vot. A le include în titlul unei cărți este deja un act de curaj în raport cu piața editorială.
După ce a scris cărți despre tortură sau despre cei care, închiși, sunt mistuiți de dorul de libertate, după ce a primit Premiul Pen Club România în 2017 – pentru volumul Fugarii: Evadări din închisori și lagăre în secolul XX –, Ruxandra Cesereanu merge cu gândul tocmai până la a-i trezi pe contemporanii ei/noștri adormiți sau striviți, aflați parcă din întâmplare (ori mai degrabă printr-o pedeapsă divină) într-o țară care nu se poate apăra singură: „aici trăiesc purtătorii de seifuri, înglobații în puterea hârtiilor,/ gheișele congreselor deghizate în diriguitoare de oraș,/ legislatorii macho înfricați de coitus interruptus,/ cocotele și patronii lor cu rogojini bancare,/ simandicoșii congreselor și limbarnicii de pe marginea lor/ frizerii parlamentari cu bacalaureatul plumbuit”. De o parte banii, votul, legea (cică!), puterea discreționară. Ei nu au ocupat cu totul țara – deocamdată! –, așa reiese din Scrisoare către un prieten…, căci undeva există cei pentru care apartenența contează, cei surghiuniți în ideal: „în partea cealaltă a orașelor, agora cu mucaliți și iscodiți,/ născocitorii purtând insigne/ pe care sunt desenate degetele dreptății de la mâna dreaptă”.
Prizărită, înnoptată, țara se va recâștiga oare prin marșuri și scrisori ori se va alătura adormiților pe care încă îi mai trecem pe pomelnice?
Ferit de retorici rigide, poemul-manifest al Ruxandrei Cesereanu îndeamnă la reflecție, ca și poemele politice publicate recent de Constantin Abăluță. La căderea pe gânduri. Și la dor, dor de a găsi APATHEIA numai în cărți, nu în privirile celor pe care Puterea i-a supus: „țara era o prichindea,/ dar uriașii cu cicatrici la subsuori au mărșăluit împotriva surghiunului./ de-atunci tot mărșăluim până la nemurire./ APATHEIA, buchisindu-i pe stoici din computere./ îți mai aduci aminte ce ți-am scris întâia dată/ când ai vrut să-ți povestesc despre noii hipioți?/ altfel, viața continuă în pizzerii și baruri,/ berea e fluviul oamenilor cu povești la țigară,/ zăpezile se lipesc de haine ca de obicei,/ în Piață au rămas câțiva gavroche cu păr de brahman,/ mocasinii s-au înfrăgezit de la marșuri,/ ferestrele blocurilor s-au preschimbat în rețele de neuroni,/ glasurile au căpătat o pojghiță de cuarț/ de la cântecele de trezit copiii bătrâni înainte de venirea nopții.” Cântecelor de trezit ființa colectivă li se alătură fotografii din ultimii 28 și ceva de ani, Laurențiu Midvichi fiind autorul colajelor cu grafitti și fotografii-de-epocă (deja e o epocă!), însoțitoare ale manifestului.
Din laboratorul lui Mihai Eminescu. Sonetul, de Florica Gh. Ceapoiu, Florian Chelu Madeva, Editura Muzeul Literaturii Române, 2018, 535 p.
Lucrare tehnică și estetică – acesta este, potrivit rigorilor călinesciene (vezi p. 325), subtitlul volumului care ține seama de spusele lui Perpessicius privind dezmormântarea scrierilor nepereche: „Manuscrisele eminesciene, în totalitatea lor și în ciuda oricăror aparențe contrarii, constituie o unitate arheologică indivizibilă, în dezmormântarea căreia precauțiunile științifice sunt de rigoare”.
Integrala sonetului eminescian, realizată în ani de zile, cuprinde: În triunghiul poetul – muzica – sonetul (prefață de Florica Gh. Ceapoiu), Versuri din manuscrise, Sonete & variante, aceste două secțiuni fiind structurate similar, respectiv Sonete meditativ-filosofice (10/11 titluri), Sonete satirice și ironico-romantice (7/8 titluri), Sonete de dragoste și dor (15/17 titluri).
Cât privește relevanța pentru întreaga operă, îngrijitorii ediției remarcă următoarele: „O caracteristică a sonetelor satirice este aceea că ele au rămas în cartoanele de atelier, iar Mihai Eminescu nu le-a putut acorda nici întreaga strălucire de bijuterii literare şi nici girul publicării. Prin urmare, noi am transcris versiunile aşa cum rezultă ele din manuscrise, dar am specificat în paranteze intervenţiile care au fost absolut necesare unei valorificări integrale şi corecte a textelor. Lumea intereselor mărunte, în care poezia nu mai este rodul frământărilor interioare, al tainei sacre a sinelui poetic, al căutărilor pătimaşe pe drumul aflării expresiei pure, ci doar o glorie îndoielnică şi efemeră, un mijloc de propăşire socială, este respinsă de marele nostru poet cu toată fiinţa sa. Izolându-se în compania muzelor, într-o singurătate opusă oricăror intervenţii, judecăţi sau faime venite din afară, Mihai Eminescu trăieşte o altă experienţă spirituală, în care strigătul de revoltă al artistului răsună ca un madrigal închinat eului poetic, iar poezia devine o îngemănare perfectă între viaţă şi iubire“.
Garabet Ibrăileanu formula succint o remarcă privitoare la laboratorul creației eminesciene – în manuscrisele sonetelor satirice, „găsim uneori poezii ocazionale, în care omul şi-a notat sentimentele şi din care poetul a extras, în urmă, poezia definitivă cu caracter general, curăţită de tot accidentul faptelor şi de tot particularul sentimentelor“. Dincolo de acest particular, rămân cuvintele puse ca motto: „Redă-mă dar pe mine însumi, mie!“.
în purpura umbrei, de Valeriu Stancu, col. Poemondia, Editura Cronoedit, Iași, 2018, 162 p.
„Iisus Hristos n-a purtat niciodată ochelari/ Poate ar fi văzut,/ – Dacă ar fi purtat –/ Casa mea cu ziduri de închisoare,/ Strada poeţilor/ Săracă, pustie, necunoscută…/ […] Ar fi putut să vadă (de ar fi purtat ochelari)/ Cîinii prietenului meu/ Cu care stau la sfat/ Pe terasa veşniciei/ În fiece zi/ Şi mai ales în fiece noapte/ Mi-ar fi văzut gîndurile/ Noptatice, pătimaşe, pustiitoare./ Dar Iisus Hristos n-a purtat niciodată ochelari/ N-a ştiut, sărmanul,/ Că vederea slăbeşte cu vremea/ Aşa cum iubirea slăbeşte cu vremea/ Aşa cum credinţa slăbeşte cu vremea./ Iisus Hristos nu m-a văzut niciodată,/ Iar eu nu am putut să-l iau niciodată de mînă/ Şi să-i spun:/ «Urmează-mă, Doamne, în împărăţia mea!»” (orbire) – o antologie a optzecistului Valeriu Stancu, despre care prefațatorul Dante Maffia (poet, prozator și eseist italian) se pronunță în termeni apreciativi, făcând referire și la nume ca Apollinaire, Breton, Lorca: „poetul este prins între stabilitatea firavă a cuvîntului care l-a transformat şi-n Dumnezeu şi-n sclav, făcîndu-l să se zbată între căderile în infernul halucinaţiilor şi ascensiunile către inflorescenţa cerului”.
Volumul cuprinde şapte părți: noapte la persoana întîi, chemările vântului, autoportret cu blestem, sinucigaşi de lux, jurnalul unei iubiri pentru o curvă, îngerul cu arcadele sparte, balada mereu ratatei sinucideri, cicluri sau fragmente din cărțile anterioare ale poetului, despre care am mai scris în această rubrică.
Nu mai puțin de 24 de nume de traducători ai poemelor lui Valeriu Stancu regăsim în nota biobibliografică, unde ni se (re)amintește și un fapt cu totul și cu totul meritoriu: la Roma, poetul a primit în 2017 Premiul Europeo Capo Circeo per Letteratura, printre laureații edițiilor anterioare numărându-se, alături de italienii Mario Luzi şi Dante Maffia, personalități redutabile dintre contemporanii noștri: Vladimir Bukovski, Václav Havel, Herta Müller, Arturo Pérez Reverte.
Și totuși, să nu uităm, „Seminţiile norocului adună iluzia în aisberg de lumină. Calde, cenuşile tăcerii. Iluzia îşi minte propria stare, se desparte de propriile margini. Nu sînt decît unealta muţeniei ce-mi soarbe tîmpla. Ţărînă cu umbra nuntită.
Dragon de magmă, iluzia.” (autoportret cu iluzie).
Imnul frumoasei Olivetti, de Ioan Barb, col. Cartea de poezie, Editura Cartea Românească, 2018, 80 p.
Numai bătrâna mașină de scris Olivetti mai este frumoasă și prezentă. Timpul imnurilor a trecut, oho, de mult timp și poetul vede totul în agonie. Singurătatea și moartea pe capete sunt singurele cărora le merge bine, de zici că-s siameze, nu alta, „sub timpul umbrit de filigran”, când mai nimic nu rămâne dincolo de linie: „alerg dincolo de linia ferată/ încă mai trece un tren întârziat/ acarul e foarte bătrân i-au înţepenit şi lui gândurile/ abia îşi poate ridica mâinile cu felinarul aproape stins/ semnalizând trecerea acceleratului de 20 de 30 de 50 de ani/ dar nu-şi dezlipeşte degetele de pe felinarul afumat/ cu ultimele puteri/ se apropie târşindu-şi picioarele/ se uită prin crăpătura din scăfârlia mea/ îşi strecoară înăuntru capul trunchiul/ intră de tot în capul meu şi se aşază pe mintea mea/ o canapea extensibilă/ se face mic mic cât un prunc şi adoarme/ visează un felinar pâlpâind dincolo de linie/ căsuţe albe tremură întinse pe o colină/ par nişte poşete din muşama albă/ decupată de pe bancheta orizontului”.
Al. Cistelecan vorbea, referindu-se la poezia lui Ioan Barb din acest volum, despre „un trend parabolic al imaginarului”, dar și despre dozări și suprapuneri: „o țesătură de stări păzite de ironie să nu dea în confesiuni sentimentale”.
Despre irealul din lucruri, de Ștefan Melancu, Editura Charmides, 2017, 80 p.
Absolvent de litere și filosofie (în 1985), Ștefan Melancu se dedă jocului muchiilor și al categoriilor despărțitoare, abolindu-le, rând pe rând: granița devine lăptoasă, alburie, evanescentă, realul și irealul coexistă într-un spațiu voit crepuscular, în căutarea unui punct dintr-o infinitate.
În volum sunt patru grupaje: despre irealul din lucruri, o altă gramatică, înmulțitorul de puncte, adenda (sic!) la poemul lui ra.
Singurul punct fix este poezia, așa încât autorul exclamă: „VOI SCRIE O ŢARĂ A POEZIEI/ aşezându-mă pe două muchii în zi şi noapte. Aprilie/ va cădea în colţuri de floare târzie (cu numele mamei)/ peste noaptea din verbele-nguste/ în care nu mai e loc// sunt curg ard – şi ziua dă seamă în colţul ei/ fiind curgând arzând. În zare Dumnezeu cel uitat/ stă singur în muchia nopţii frângându-şi/ mâinile// o ţară a poeziei albindu-mi trupul. În timp ce mugurii/ de aprilie vor pleca// zice-se mugurii miopi sărutând/ propria-şi zare!/ o ţară minusculă pe câţiva metri dusă apoi în bd eroilor/ lângă Schimbarea la faţă – ochii celui ce-şi/ va schimba trupul/ în muchia ei fii-va steagu-i înfipt”. La debutul cu Elegii întâmplătoare (1995), Ion Bălu considera că autorul „intră în poezie pe calea regală a lirismului”, iar Gh. Grigurcu vedea în el un „cărturar marcant al componentei (mai tinere) a Şcolii clujene”, pentru care „abstracţiunea se dizolvă în visare, exactităţile devin evanescente trecând într-un mediu ambiguu, într-o cultură de imagini fin tremurătoare… Cântate fiind neîntâmplările, irealul se impune asupra unui real ruinat.”
Ștefan Melancu a scris și trei cărți de eseuri (Eminescu și Novalis. Paradigme romantice, Apocalipsa cuvântului. Pamfletul arghezian, Singurătatea moralei. O analiză a crizei modernității). În anii din urmă, autorul a publicat un alt volum de poezie (Elegiile toamnei, 2007) și un roman (Ultima femeie, 2012).