Editura Gallimard își propusese ca în anul 2018 să reediteze pamfletele antisemite ale lui Céline. Semnaseră chiar un contract de cedare a drepturilor de autor cu văduva scriitorului, Lucette Destouches (în vârstă de 105 ani, dar pe deplin lucidă și foarte activă) și făcuseră public proiectul. A urmat însă o polemică foarte agresivă între cei care pretindeau că opera celui considerat de mulți drept cel mai important prozator al secolului XX trebuie cunoscută în integralitatea ei, inclusiv în părțile ei scandaloase, pe care autorul însuși le-a renegat în timp, și cei care pretindeau că aceste pamflete, reeditate, ar jigni memoria victimelor holocaustului și ar incita la rasism. Inclusiv președintele Emmanuel Macron a intervenit în dezbatere, opinând că infamele scrieri ar putea fi publicate, dar însoțite de un foarte riguros aparat critic. Până la urmă însă, în fața reacțiilor furibunde ale organizațiilor care se opun proliferării antisemitismului, cei de la editura Gallimard au anunțat că renunță, deocamdată, la proiect, amândându-l pentru un termen rămas neprecizat.
Un model pentru cum ar putea fi publicate niște scrieri atât de sensibile pentru memoria umanității este volumul Adolf Hitler, Însemnări intime și politice (iulie 1941-martie 1942), publicat anul trecut în colecția de Istorie a editurii Corint. El reproduce o ediție franceză realizată de cunoscutul istoric François Delpla. Hitler obișnuia ca în fiecare zi, la mesele de prânz și seara, să aibă unul sau mai mulți invitați, în fața cărora ținea adevărate discursuri pe tot felul de teme. Oameni din anturajul lui au ajuns la concluzia că aceste vorbe spontane, aruncate în vânt, ar putea avea o valoare istorică și l-au convins ca la aceste „discuții” (de fapt, câte un lung monolog, sau, cel puțin, așa se poate deduce pentru că nu a fost reținută nicio replică a invitaților) să participe și stenografi care să-i rețină vorbele pentru posteritate. Dictatorul a acceptat, se pare că nu a avut niciodată curiozitatea să revadă sau să corecteze notațiile care, strânse laolaltă, alcătuiesc această carte. Avantajul este cel al spontaneității totale (sare de la o temă la alta, sau produce formulări și judecăți incomplete, ceea ce conferă multă autenticitate notațiilor), iar dezavantajul, lipsa sistematizării. François Delpla umple toate golurile de informație, contextualizează fiecare situație evocată, pune în evidență germenii ideilor care au dus la marile nenorociri ale celui de-al doilea război mondial. Aproape pe fiecare pagină spațiul ocupat de miile de note rivalizează cu cel al textului propriu-zis. Aproape nimic nu rămâne neexplicat, cu spirit critic și din perspectivă istorică de excelentul François Delpla. Avantajul pentru cititor este acela că are acces la vocea intimă a Führerului, observă felul său de a formula și de a argumenta, sursele sale de inspirație, viziunea sa asupra prezentului acelui timp, dar și suportul unei priviri critice foarte autorizate, care indică modul în care anumite idei s-au transformat în barbaria pe care o cunoaștem. Realmente la sfârșitul lecturii ai sentimentul că înțelegi mult mai bine complexitatea personalității lui Hitler și specificul epocii peste care și-a pus amprenta sinistră, fără să te simți tentat, câtuși de puțin de vreun sentiment de admirație.
Firește, ca român, cel mai tentant este să afli care era impresia lui Hitler, necenzurată de calcule politice sau de baletul diplomatic, despre țara noastră și conducătorii ei de atunci. În 25 iulie 1941, la prânz, îi transmite invitatului său: „România ar face bine să renunțe, pe cât posibil, la propria industrie și să se integreze în piața germană pentru a-și vinde acolo bogățiile agricole, mai ales grâul, și pentru a primi în schimb produsele industriale de care are nevoie. Basarabia este un grânar. În felul acesta, proletariatul bolșevizat ar dispărea, iar țara ar avea ce îi trebuie. Trebuie să recunosc că Regele Carol (Carol al II-lea –n.m.) a acționat în acest sens”. Dintre personalitățile politice întreaga sa apreciere merge – aș zice, previzibil – spre mareșalui Ion Antonescu. În contrast, armata română i se pare o catastrofă. Vorbind despre aliații Germaniei, Italia și România, Hitler spune: „Într-un ordin de zi de acum câteva săptămâni, Antonescu a acuzat o unitate că este rușinea națiunii. Din punct de vedere al rasei, Antonescu este cu siguranță un german și nu român, este un soldat înnăscut. Nenorocul lui este că trebuie să comande niște români!” Și tot despre Antonescu, cu ocazia prânzului din 17 octombrie: „În afară de Duce, Antonescu este printre aliații noștri, personalitatea care lasă cea mai puternică impresie, un om mare, de nezdruncinat și incorputibil, un bărbat cum altul România n-a mai avut vreodată”. Iar impresia lui despre România, care este transmisă în pasajul imediat următor, este mai degrabă dezolantă: „Trebuie să știți că în România, în corpul ofițerilor, nu există nimic care să nu se poată cumpăra, ca să nu mai vorbim despre corupția morală prin care soțiile și fiicele favorizează avansarea soților și taților lor. Trebuie să spunem că salariile slujitorilor statului sunt extrem de scăzute”. În legătură cu Nicolae Titulescu spune, citându-l pe regele Ferdinand I al Bulgariei că este „coruptibil”, spre deosebire de Beneš, iar împotriva Regelui Mihai se dezlănțuie într-o tiradă specifică: „România! Dacă azi i se întâmplă ceva lui Antonescu, cine preia ștafeta? Mă îngrozesc când mă gândesc! Regele este un mucos nenorocit, tipul nici măcar nu o ajută pe maică-sa să coboare din mașină, se teme ca asta să nu-i atingă demnitatea lui regală. M-a privit cu mare mirare, căci am pus-o la dreapta mea pe mama lui și nu pe el. Firește, așa cere eticheta, dar astăzi ne putem dispensa de ea!” Fie și numai din aceste foarte succinte fragmente înțelegem exact cât cântăreau România și românii în ochii Führer-ului. Și ca țară, și ca armată, și ca popor, și ca personalități politice, era mai degrabă o cantitate neglijabilă.
Am certitudinea că nu mi-am pierdut vremea citind acest tom masiv, de aproape 600 de pagini. Să parcurgi zilele celui de-al doilea război mondial, prin gândurile cotidiene ale celui care l-a declanșat, nu e o experiență de lepădat.