VOLNEY, UN LUMINIST PREROMANTIC

Asupra sursei literare externe care a împins la noi tema ruinelor, ajunsă subiectul favorit al poeziei româneşti timp de patru decenii în veacul al XIX-lea, în perioada 1830-1870, grammatici certant. Istoricii literari mai vechi au avut opinii şi preferinţe divergente: au fost propuşi Volney (Bogdan-Duică, N. Cartojan, D. Popovici), Lamartine (N. I. Apostolescu, I. M. Raşcu), Byron (R. Ortiz).

De fapt, francezul Volney, pomenit des de mai toţi comentatorii, chiar dacă nu întotdeauna şi nu de toţi pus în primul plan, este astăzi puţin cunoscut, dincolo de nume. Constantin François Chasseboeuf, conte de Volney, format în atmosfera ideologică a veacului al XVIII-lea, a fost intermediarul între promenada contemplativă a preromanticului şi meditaţia romantică. Născut în 1757 la Craon, fiu al unui avocat Chasseboeuf (pseudonimul Volney ar fi fost compus din numele lui Voltaire, pe care-l admira, şi Ferney – castelul unde a locuit lung timp Voltaire), după solide studii clasice, urmează la Paris dreptul şi medicina, la care renunţă spre a frecventa mediile filozofice. Primind o moştenire, întreprinde un lung voiaj în Siria şi Egipt (aflate atunci sub stăpînire otomană), a cărui relaţie, Voyage en Syrie et en Egypte pendant les années 1783, 1784 et 1785, apărută în două volume în 1787, îl face notoriu peste noapte: în acelaşi an e tradus la Londra, căci englezii erau pasionaţi de călătorii. Continuă cu Considérations sur la guerre des Turcs et de la Russie (1788), ceea ce arată că voiajul oriental avusese poate şi ascunse scopuri diplomatice. E numit director general al agriculturii în Corsica, de unde revine imediat, ca deputat de Anjou în Adunarea Constituantă. Publică apoi un Mémoire sur la chronologie des douze siècles antérieurs au passage de Xerxès en Grèce (1790) şi, cu un succes uriaş, Les ruines ou Méditations sur la révolution des empires (1791), care-l fixează pentru posteritate. Succesul cărţii a fost uriaş: din 1791 pînă în 1824 s-a editat şi reeditat de cincisprezece ori. Revoluţionar, compune o Loi naturelle ou Cathéchisme du citoyen français, dar sub Teroare este arestat ca girondin, adică moderat. În timpul Directoratului începe un curs de istorie antică la École Normale. În 1795 vizitează America şi e primit de Washington. Senator sub Consulat, apoi anti-imperial; totuşi, în 1808, Napoléon îi acordă brevetul de conte al imperiului. Pair al Franţei sub Restauraţie. După 1804 se retrăsese de fapt din viaţa publică, fiind liberal consecvent şi adept inflexibil al filozofiei luminilor. Acum se ocupă în special de cronologia antică şi de limbile orientale (araba, persana, turca), studiază ebraica, alfabetul fenician, preconizînd un alfabet universal – întreprindere himerică, dar conformă cu linia carteziană în care aborda şi istoria. În fine, are ideea anchetei dialectologice prin chestionar, cu scopul de a salva muzeistic vocabulele fosile ale limbii franceze: aici e un precursor al geografiei lingvistice de peste un secol, a lui Jules Gilliéron. Moare la Paris, în 1820. Fusese membru al Institutului (din 1795), pe urmă al Academiei¹.

Călătoria lui Volney în Orientul Apropiat inaugurează itinerariul romantic – repetat apoi, cu dispoziţii literare, de Chateaubriand şi Lamartine –, însă intenţia declarată lui Volney era preponderent ştiinţifică:

«la Syrie et sur-tout l’Égypte […] me parurent un champ propre aux observations dont je voulois m’occuper.»²

Programul său urmăreşte studiul de visu asupra leagănului ideilor religioase, obiceiurilor şi moravurilor pe care se întemeiază legile şi starea socială europene. Relaţia de călătorie tratează despre «l’état physique» şi «l’état politique» a acestor state, făcînd descripţie istorică, geografică, etnică, administrativă, medicală şi – în treacăt – filologică. Volney călătoreşte ca filozof raţionalist, atras de ideile revoluţionare şi încîntat să descopere îndărătul faptelor principiile generale. Iată justiţia imanentă în acţiune, cînd pietrele vechilor monumente sînt folosite în scopurile pragmatice ale vieţii mărunte, cotidiene, de către locuitorii de azi:

«et tandis que l’amateur des arts s’indigne dans Alexandrie, de voir scier les colonnes des palais pour en faire des meules de moulin, le Philosophe, après cette première émotion que cause le perte de toute belle chose, ne peut s’empêcher de sourire à lajustice secrète du sort, qui rend au peuple ce qui lui coûta tant de peine, et qui soummet au plus humble de ses besoins, l’orgueil d’un luxe inutile.»

Descripţia propriu-zis poetică lipseşte cu desăvîrşire. La piramide se dau detalii tehnice – apelîndu-se bineînţeles la Herodot, a cărui relatare e supusă judecăţii critice a bunului simţ –, iar templul soarelui de la Baalbek şi ruinele grandioase ale Palmyrei sînt reproduse în planşe inginereşti, de interes ştiinţific.

Exaltarea lui Volney este ideologică. Însă, în perspectivă, urmarea acestei cărţi a fost literară. Cititorul european află splendoarea dusă a Orientului antic, într-un decor mirific, încremenit de veacuri în nemişcare, şi se pasionează pentru arheologia siriano-egipteană, înainte de campania transmediteraneană a lui Napoleon. Palmyra (în arameană, Tadmor «oraşul palmierilor») este menţionată întîi de istoricul alexandrin Appianus (sec. II d.H.), abandonată şi uitată după ce a fost cucerită şi distrusă în 273 de împăratul Aurelianus – cel care a părăsit Dacia: ultima regină, războinica Zenobia, a fost dusă în lanţuri la Roma. Ruinele sînt găsite de negustori englezi din Alep în 1691, explorate şi descrise de Wood şi Dawkins în 1753, apoi de Volney, însă abia acesta le impune atenţiei generale. Baalbeck şi Palmyra ajung la modă³, încît pînă şi un poet din vechea şcoală, compunîndu-şi la bătrîneţe cuvenita odă pe tema horaţiană «exegi monumentum» («am clădit un monument»), adoptă noul entuziasm pentru Orientul de dincolo de perimetrul strict clasic, italo-grec; toate de pe pămînt pier, dar opera lui Homer e mai trainică decît Troia şi decît Palmyra:

«Mais quand tout meurt, peuples, monarques

Homère triomphe des Parques,

Qui triomphèrent d’Ilion.

Sur les ruines de Palmyre

Saturne a promené sa faux.»⁴

Continuare poetică şi teoretică la Voyage…, Les ruines ou Méditations sur la révolution des empires sînt, în intenţie, un fel de supra-istorie, înălţînd deasupra fenomenelor şi evenimentelor concrete o schemă universală dedusă logic. Declaraţia de principiu proclamă ordinea şi umanitarismul:

«il devenoit important de publier des vérités morales […]. C’est dans cette intention qu’il [autorul] s’est appliqué à revetir ces vérités, jusqu’ici abstraites, des formes les plus propres à les promulguer. […] cet Ouvrage n’est point le fruit d’un esprit de perturbation, mais de l’amour réfléchi de l’ordre et de l’humanité.»⁵

Cartea porneşte ca lung poem în proză, printr-o declamaţie spectaculoasă şi gesticulantă – tiradă de stil romantic, unind principiile revoluţiei franceze, majusculate, şi vechea meditaţie creştină pe tema caducităţii; el se adresează ruinelor cu veneraţie grandilocventă şi ample volute frazeologice:

«Je vous salue, ruines solitaires, tombeaux saints, murs silencieux! c’est vous que j’invoque, c’est à vous que j’adresse ma prière. Oui! tandis que votre aspect repousse d’un secret effroi les regards du vulgaire, mon cœur trouve à vous contempler le charme de mille sentiments et de mille pensées. Combien d’utiles leçons, de réflexions touchantes ou fortes n’offrez-vous à l’esprit qui sait vousconsulter! C’est vous qui, lorsque la terre entière asservie se taisoit devant les tyrans, proclamiez déjà les vérités qu’ils détestent, confondant la dépouille des rois à celle du dernier esclave, attestiez le saint dogme de l’ÉGALITÉ. C’est dans votre enceinte, qu’amant solitaire de la de la LIBERTÉ, j’ai vu sortir des tombeaux son ombre, et, par une faveur inespéré, prendre son vol, et rappeler mes pas vers ma Patrie ranimée. […] enfin, vous donnez à l’âme ce juste équilibre de force et de sensibilité, qui constitue la sagesse, la science de la vie. […] et là, éloigné du spectacle affligeant des passions, j’aimerai les hommes sur des souvenirs; je m’occuperai de leur bonheur, et le mien se composera de l’idée de l’avoir hâté.»⁶

Retorismul melancolic ia tonul biblic:

«Ici, me dis-je, ici fleurit une ville opulante: ici fut le siège d’un empire puissant. [….] Et maintenant voilà ce qu’il subsiste de cette ville pissante, un lugubre squelette! voilà ce qu’il reste d’une vaste domination, un souvenir obscur et vain! […] Ainsi donc périssent les ouvrages de l’homme! Ainsi s’évanouissent les empires et les nations! […] J’ai cherché les anciens peuples et leurs ouvrages; je n’en ai vu que la trace, semblable à celle que le pied du passant laisse sur la poussière.»

(Imaginea urmei piciorului în praf este veche; o variantă cu efect poetic încă mai puternic, la Chateaubriand: urma piciorului în lava pietrificată de la Pompei⁷.) De la Volney începe motivul apariţiei dintre vestigii a spectrului-orator noaptea, în lumina selenară, preluat de imitatori ca moment fix obligatoriu şi personaj purtător al «mesajului»:

«Cependant un bruit frappa mon oreille […]. Inquiet, je soulevai mon manteau; et, jetant de tous côtés un regard furtif, tout-à-coup, à ma gauche, dans le mélange de clair-obscur de la lune, au travers des colonnes et des ruines d’un temple voisin, il me sembla voir un fantôme blanchâtre, enveloppé d’une draperie immense […] les graves accens d’une voix profonde me firent entendre ce discours […].

«Geniul mormintelor şi al ruinelor», personificare a libertăţii, disertează cu elocvenţa unui tribun al revoluţiei, spre a arăta umanităţii calea spre eliberare şi adevăr, şi profetizează era binelui general (revoluţia franceză era încă în faza elanului optimist). Se face filozofia istoriei în sens meliorist, istoria religiilor, se cîntă imnul «omului creator». Doctrina expusă de Volney e a unui luminist ortodox şi eclectic: teoria contractului social vine de la J.-J. Rousseau; materia eternă, dotată cu mişcare, e teza materialistă a lui d’Holbach; cultivarea individualităţii – «l’amour du soi» –, care a produs dezvoltarea geniului uman, apoi a devenit «principiu fecund în calamităţi», are începutul în Helvétius; în fine, ideea că sursa răului stă în ignoranţă şi în cupiditate e generală.

Cum se vede, finalitatea Ruinelor… este discursul raţionalist asupra destinelor omenirii. Însă contemporanii au extras un model literar şi dispoziţia meditativă. S-a observat cu dreptate că «Volney, crezînd că împinge gîndirea înainte, o arunca din nou în melancoliile medievale»⁸. În Franţa, urmări şi ecouri ale acestui «testament filozofic al secolului al XVIII-lea» vor apărea de-a lungul veacului următor la Chateaubriand, Hugo, Flaubert şi chiar la Baudelaire, care evocă «bijuteriile pierdute ale anticei Palmyre».

În deceniile imediate de după Volney, alţi oameni de litere – Chateaubriand, Goethe, Stendhal, Lamartine – publică relaţii de voiaj în Italia, în Grecia sau în Orientul Apropiat, unde se găsesc alăturate, dincolo de peripeţiile călătoriei, informaţii de ghid turistic, expresia încîntării în faţa locurilor încărcate de istorie şi de soare, şi meditaţia poetică asupra efemerităţii civilizaţiilor succesive, ruinate odată cu arhitectura lor.

* * *

Împrejurarea din ordinea literară care întăreşte difuzarea ruinelor în poezia românească este contactul intensiv, prin traduceri, cu literatura europeană a motivului. Se întîmpină în mod obişnuit că traducerile formează publicul, nu pe creatori. Însă aceştia, înainte de a crea, sînt ei înşişi public, şi nu este de conceput poet care să nu fi citit poezie: literatura se face dinspre literatură. Traducerile orientează atmosfera spirituală către anume originale, care altfel pot trece neştiute.

Întîiul nume de interes în materie, invocat din reflex în istoria noastră literară, a fost Volney. Nicolae Iorga menţionează o traducere din Les ruines… pe la 1791:

«La 1791 se traduce Tabloul lui C. Veisa şi poate tot atunci Ruinele lui Volney.»⁹

Lucrul e imposibil, de vreme ce editio princeps apăruse în Franţa chiar în luna august a acelui an (dată înscrisă pe coperta interioară). În conferinţele ţinute la Sorbona – publicate apoi în Études roumaines, II, Idées et formes littéraires françaises dans le Sud-Est de l’Europe, şi în «Revue historique du Sud-Est européen», I (1924), 1/3-10/12, (text identic), Iorga afirmă că a avut manuscrisul unei traduceri datînd «d’environ» 1790 (p. 52, respectiv p. 110), pe care o atribuie fără explicaţie unui Balica (p. 155, respectiv p. 317). Manuscrisul va fi existat realmente, însă cuprindea probabil traducerea ulterioară a căminarului Ionică Tăutu (1795-1830), de care Iorga pare a nu şti – deşi pomeneşte personajul – sau pe care i-o contestă tacit, şi împinge datarea cu o generaţie înapoi¹⁰. Manuscrise autografe ale lui Tăutu nu există¹¹. «1790» e oricum o neglijenţă; însă, dacă Iorga nu se referă cumva la tatăl acestuia, copistul de manuscrise Alecu Balica, nu l-ar fi tradus pe raţionalistul Volney, de vreme ce tipăreşte o Rugăciune pentru Ferire de Tunet (adunate de…), Iaşi, 1847. Nu el putea fi «une personnalité très interessante», cum îl vedea Iorga pe traducător (Études, loc. cit.). De altfel, Balica îl editează pe Beldiman (Eterie sau jalnicile scene […] la anul 1821, Iaşii, banul şi cavalerul Alecu Balica editorŭ) în 1861, încît n-avea cum să-l traducă pe Volney «în jurul lui 1790»; cel mult, în 1843, va fi transcris şi poate completat traducerea răposatului Tăutu. Confuzia lui Iorga este inexplicabilă.

Bogdan-Duică crede sigură o traducere a craioveanului Stanciu Căpăţîneanu (cca. 1800-1848), înainte de 1830¹². Dar aceasta e improbabilă, căci nu s-a găsit nici un exemplar tipărit şi nici nu se cunoaşte vreun manuscris. Duică a fost indus în eroare, luînd drept fapt împlinit programul editorial anunţat de Căpăţîneanu în Biblioteca desfătătoare, pe care o tipărea la Craiova:

«Între cele ce mai rămîn [din lista de titluri], se mai adaugă spre tipărire ruinurile lui Volnei [sic], sau meditaţie asupra revoluţiilor împărăţiilor.»¹³

Traducerea acestuia urma să se facă. «Mozaicul» lui Constantin Leca publică la 9 ianuarie 1839, pp. 239-240, Ruinele Palmirei, de un anonim – semnalat de Ovidiu Papadima¹⁴; însă textul este nu «în spiritul lui Volney», cum crede Papadima, ci de-a dreptul traducere din Les ruines …: sfîrşitul cap. I, Le voyage, şi începutul cap. II, La méditation. Prelucrarea faţă de original stă în europenizarea faunei exotice: chacals se traduce prin lupi. Cum gazeta apărea la Craiova şi colaboratorii erau mai ales profesori, este posibil ca anonimul să fi fost chiar Stanciu Căpăţîneanu, iar textul publicat – un fragment din traducerea anunţată cîndva şi nedusă la capăt.

Încît întîia transpunere dovedită a lui Volney în româneşte rămîne cea a moldoveanului Ionică Tăutu, care prin 1825-1830 traduce primele 14 capitole sub titlul Sfărîmările sau procetire asupra revoluţiilor împărăţiilor de la Volnei. Om de stat, Tăutu recepta din Volney sensul ideologic. Traducerea lui Tăutu era ştiută de Kogălniceanu, care o anunţa în «Alăuta românească», 1838, 5, p. 54. Tot cu finalitate politică, traduce un anonim extrase din textele luministe franceze, între care şi Volney¹⁵. Versiunea românească lansată de Tăutu era răspindită, şi cel puţin doi literaţi amatori de ruine o citise: un manuscris îl avea N. Istrati în 1842, un altul Bolintineanu la 1872¹⁶. Încă un manuscris al lui Tăutu, care fusese copiat de un preot Panaite din Epureni şi se afla într-o colecţie particulară, e expus la Iaşi în 1885¹⁷.

Lectura lui Volney stimula dispoziţii latente pînă tîrziu. Romanistul Ramiro Ortiz citează exerciţiul unui anonim pe manşeta ediţiei din 1883. Pornind doar de la Volney, acesta compunea tot în proză. Amatorul pricepuse necesitatea decorului nocturn pentru reverie, şi localiza, însă, neavînd la îndemînă ruine, înlocuia împrejurarea arhitectonică cu cea montană, nu fără sensul sublimului geologic, care-i evoca abisul cronologiei planetare:

«Era negre neguri (noaptea) cînd n-urcasem pe creştetul Buceciului, un orizont măreţ să cercetăm […]. Stînci ‘nalte peste creştetul muntelui înalt ce se corona cu nori, pre subt picere se afunda văile adînci şi munţii ceilalţi ca dealuri sub mine; ruine aborigene încă vie a lumii.»¹⁸

Acelaşi mecanism şi în literatura tipărită; piteşteanul I. C. Fundescu (1836-1904), literator asiduu şi culegător de folclor, schimba şi el zidăria cu stîncile, oprind însă meditaţia la dimensiunea istoriei naţionale legendare:

«În stîncă e puterea, în vînturi e mărirea;

Şi nu vedem pe nimeni, decît pe Dumnezeu! […]

Aici, sub aste umbre de fagi, pe stînci betrăne,

Se stau resmat de stînca de care s-au resmat,

În timpii de mari fapte, oştirile Romăne,

Şi la mărirea ţerei se cuget ne-ncetat.»

(Pe munte, în volumul Flori de cîmp, Bucureşti, 1864)

Martorul natural poate lua deci locul celui arhitectonic, valoarea lui afectivă stînd în contemporaneitatea cu arhaismul geologic ori istoric.

Oricum, în jurul lui 1830 Volney era destul de cunoscut la noi. Simion Marcovici (1802-1877), în Cursul de retorică pe care şi l-a publicat în 1834, îl pomeneşte pe Volney spre a da exemple pentru procedura de stil numită «apostrofă», şi tipăreşte prima oară în româneşte un fragment din Les ruines ou Méditations… ale aceluia – exact pasajul cu descendenţă literară –, însă introduce textul citat fără a socoti necesară prezentarea autorului, dovadă că numele lui Volney îi era familiar publicului; de semnalat şi forma veche, etimologică, folosită în traducerea lui

Marcovici pentru «salutare»:

«Sărutare, zice Volnei îndreptîndu-se către ruinurile Eghiptului şi ale Sirii, sărutare, ruinuri singuratice, morminte sfinte, ziduri tăcute! pe voi vă chem; către voi îndreptez ruga mea […]». (Curs…, § 107, pp. 186-187)

Pasajul tradus cuprinde începutul Invocaţiei, corespunzînd paginilor XI-XVI din original.

Trebuie totuşi admis că poezia ruinelor se face nu atît dinspre ideologie, cît dinspre literatură, fiind generată adică de precedenţa unor modele din ordinea poetică. Fără lamartinofilia din jurul anului 1830, Volney ar fi rămas probabil nu foarte ştiut în Ţările Române. Iarăşi, trebuie observat că Volney filozofase liric în proză: lipsind influenţa poetului Lamartine, amatorii de meditaţie în faţa vestigiilor arhitecturale ar fi fost toţi numai prozatori, şi n-ar fi existat nicicum mulţimea de versuri dedicate temei ruinistice, de-a lungul unei bune părţi din veacul al XIX-lea. Nesincronismul motivului în Moldova – unde Volney era mai bine cunoscut, însă Lamartine nu la fel – arată încă o dată importanţa specială a ultimului, şi a poeziei romantice în genere, pentru lansarea ruinelor în literatura română: disertaţiile retorico-sentimentale ale lui Volney anticipau în proză amplă «meditaţiile poetice» versificate fluid şi melodios de Lamartine. Chiar Byron e descoperit de poezia românească tot dinspre Lamartine¹⁹. N. I. Apostolescu înţelesese bine:

«une méditation prélamartinienne qui était Volney. Mais elle a été très probablement connue à ce trio de poètes roumains [Cîrlova, Alexandrescu, Heliade] après Lamartine; ou tout au plus c’est Lamartine qui a mis en valeur pour eux les pages introductives de Volney.» ²⁰

G. Călinescu pune problema în acelaşi spirit (Istoria literaturii române, Ed. Fundaţiilor Regale, 1941, pp. 126-127), după ce mai înainte (Opera lui Eminescu, II, Bucureşti, Ed. Fundaţiilor Regale, 1935, pp. 179-181), lăsase să se înţeleagă că ruinele vin în lirica noastră din Volney.