Redutabil exeget al lui I. L. Caragiale (neîndoios cel mai de seamă în prezent), Gelu Negrea ne apare acum în ipostaza d-sale de eseist, pînă la un punct apropiat, după cum putem lesne constata, de spiritul autorului Scrisorii pierdute. Același scepticism, aceeași relativizare a mai tuturor factorilor intrați în colimatorul propriu, aceeași mefiență față de metafizic. Să fie un dat structural ori o „contaminare” generată de asidua frecventare a operei în chestiune? Indiferent de cauză, e o realitate constant probată de textele speculative ale lui Gelu Negrea. Se cuvine totuși menționată o deosebire între paradigma incredulității și succesiunea acesteia. Gelu Negrea nu ilustrează decît rareori ironia, factura ludică a stilului caragialesc, adoptînd aserțiunea sobră, categorică. Nu zeflemeaua, frecvent cu rol de tampon în cazul contrarietăților, îl distinge, ci tonul grav, excomunicator. Ne vom referi acum la aspectul care ni se pare a fi cel mai frapant al unui atare comportament în scrisul d-sale și anume tema specificului etnic românesc. Opinii atît de presante în negativitatea lor, atît de bulversante, încît nu ne surprinde faptul că, după știința noastră, comentatorii de pînă acum ai volumului aici discutat le-au ocolit. Din comoditate, din jenă? Prea cu putință. Tristă, conform lui Gelu Negrea, ar fi circumstanța că n-am avea nici măcar șansa unei redresări, sortiți băltirii într-o interminabilă tranziție suficientă sieși: „Suntem un popor întors spre trecut și fără organ pentru viitor. Avem o constituție retro, gîndită să evite ceea ce, în învelișul anticomunist al postdecembrismului tulbure, ni se părea a fi detestabil, nedemocratic și criminal, iar nu să edifice viitorul”. Am fi un popor creștin, ostil prin aceasta prezentului, înrobiți mirajului paseist: „Fără să difere prea mult de filosofia antiprezent cultivată atavic de majoritatea popoarelor – cu deosebire, cele creștine – , weltanshauung-ul românesc șochează printr-o radicalitate holistică și un paseism fără frontiere. Orice trecut este mai bun decît prezentul – oricare ar fi și oricum s-ar configura el într-o ecuație comparativă”. Dar, surprinzător, intervine și o apreciere favorabilă a creștinismului nostru răsăritean, prin situarea acestuia într-o perspectivă a viitorului: „Probabil că dimensiunea futuro venea dinspre ortodoxie – religia, cu toate promisiunile plasate în viitor”… În alt loc etnicul autohton ar fi stigmatizat de un cult al „departelui”, ceea ce dovedește un contact cu viitorul pe care l-am execra: „Rezemați în toiagul mioritic, supraviețuim resemnați cu ochii împăienjeniți de un departe ce va să ne legitimeze și să ne ofere împlinirea”. „Așteptarea” cu toate acestea a unui viitor care să conțină redempțiunea, fără a avea forțele trebuitoare spre a-l împlini, ne-ar caracteriza irevocabil. Urmează o pe cît de lungă pe atît de inclementă înșiruire a defectelor naționale, similară cu o condamnare fără drept de apel în instanța istoriei: „Plasarea aspirației și idealului de viață în alt spațiu decît acela predestinat prin naștere și tradiție cutumiară vorbește despre o sumedenie de tare psihice și disfuncționalități comportamentale care ne afectează grav mentalul național: neîncrederea maladivă în propriul sine, pasivitatea dublată de așteptarea mistică a stranietății providențiale care va pogorî asupră-ne miracolul izbăvitor, cultivarea în toate cele a unui provizorat etern, pan-relativizarea valorilor, rezerva față de sublim și oroarea de absolut, lipsa de combativitate în chestiunile majore, cu varianta sa congenitală – defetismul, paralizia civică, filosofia circumstanțială a judecăților de măsură etc. Românul nu face mai nimic pentru a-și apropia un target existențial oricît de aburos”. Filogenia etnică a românilor e tarată de partea sa condamnabilă. După invocarea Mioriței ca un factor acuzator ( în treacăt fie zis, aceasta nu e socotită o creație populară, ci o contrafacere a lui Alecsandri), vine la rînd legenda meșterului Manole, care probează că „edificăm lălîu și nedurabil pe ceva preexistent, chiar dacă acel ceva este o ruină”, un „zid părăsit și neisprăvit”. Așadar am avea a face într-însa cu un simbolic „trecut al neîmplinirii”, cu „un dezastru” istoric. E pusă sub lupă o strofă a produsului folcloric spre a ranforsa o concluzie funebră: „Și, în plus, uităm ori nu dăm îndeajunsă importanță continuării textului: «Cîinii cînd îl văd/ La el se repăd/ Și latră-a pustiu/ Și urlă-a morțiu». Zidul nu este doar părăsit și neisprăvit, ci prevestitor de moarte”.
Rechizitoriul continuă cu menționarea altor gravisime culpe. Literatura română n-ar putea fi abordată decît ca un capitol deplorabil, un cumul de „împrumuturi” din sursele occidentale care ne situează în postura ridicolă de-a fi mai asemănători altora decît nouă înșine: „Asta ca să nu mai vorbim despre împrejurarea că ea este, în fond, mediocră (apud Eugen Negrici), că, per total, contribuția sa la literatura lumii este nulă (G. Ibrăileanu) și că se caracterizează printr-o mimetică grosieră (Nicolae Manolescu)”. Excese, să le zicem astfel, empatice, atribuite numiților critici! Orgoliul autorului indigen n-ar fi cel de-a putea declara că face un lucru mai bine decît celălalt, străinul privilegiat, ci satisfacția de a-l urma cu supunerea epigonului: „Este o formă de neîncredere în sine, dar și de mîndrie prostească a imitatorului incapabil să adopte criteriul corect în disputa cu tendința la modă. Literatura română este foarte universală prin împrumuturi repetate; nu are circulație universală tocmai pentru că n-aduce mai nimic nou”. Pînă și refuzul protocronismului, a acelei manevre propagandistice urmărind sporirea prestigiului unui regim totalitar, e angrenat în demonstrația contestatară: „Dez-lănțuirea de ură împotriva protocroniștilor, încă vie după atîtea decenii, traduce exact acest sentiment subaltern, oroarea de nombrilism forjată într-o lungă experiență istorică perdantă. Paremiologicul «nu suntem noi buricul pămîntului» nu este expresia realismului ontologic și funciar al nației, ci forma de capitulare apriorică în fața unei fatalități imaginare, incapacitatea de situare deasupra evenimentelor punctuale”. Istoria e nonșalant mixată cu prezentul, într-o pastă disprețuitoare: „Fiecare român se crede altfel decît ceilalți români și astfel șansa omogenizării sociale este ratată din start. De-aia votăm în bătaie de joc, de-aia demitizăm totul cu fervoare mistică, de-aia nu ne recrutăm eroii decît din trecut”. Însă – bizarerie – regimul comunist are parte de-o asemenea benevolentă adnotare: „Pînă și comunismul, proclamînd lichidarea din temelii a trecutului regim burghezo-moșieresc, a fost brutal și inflexibil mai mult la nivel declarativ, neavînd curajul de-a elimina efectiv acel trecut odios, din punctul său de vedere: l-a marginalizat, doar l-a persecutat, a încercat să-l schimbe să-l facă să se adapteze. (…) conceptual vorbind «experimentul Pitești» denotă o enormă naivitate”. În plus e citat un extrem de dubios calcul statistic, semnat de politologul politician Daniel Barbu, întru „albirea” repulsivei epoci: „Făcînd de două ori media, s-ar zice că lunga guvernare comunistă a reprimat, exclus și marginalizat în jur de 6% din populația României, dar a adus – prin generalizarea metodelor de lucru moderne, prin migrația masivă a populației dinspre rural spre urban, prin constituirea unei elite tehnice dominante, prin întărirea rolului de protector al Statului – beneficii materiale și simbolice pentru cel puțin 45% din populație. (subl. mea, G. N.)”. Și o actualizare de pomină: „Retorica anticomunistă (de împrumut) a făcut mai mult rău României decît comunismul însuși”.
Dar aderarea la Uniunea Europeană? N-ar fi decît o consecință a detestării noastre intraetnice, întrucît românul nu se dă în lături a-i socoti altminteri pe conaționali decît „răi, incapabili, necivilizați”. Un soi de eliberare. Cu toate că „nici un nativ carpato-danubian nu și-ar recunoaște pentru nimic în lume apartenența la românismul etnic curent”. Sau cu un echivalent clinic: „Suntem o țară de autiști în raport cu ce considerăm a fi specificul nostru etnic”. Dar universul țărănesc? Cum ar putea fi abordat într-o altă cheie decît cea a rejecției? „Țăranul nu este blînd, ci violent pînă la sanguinitate, cumplit în intoleranța lui. Așa-zisul respect al peizanului autohton este, de fapt, forma lui de obediență, de conformism, de umilință față de cei puternici sau față de autoritățile pe care, în interior, le detestă, resimțindu-le ca străine și ostile”. Pînă și hazliul Păcală ar disimula un fond întunecat, aidoma unui Mefisto rural: „Nu întîmplător eroul folcloric românesc este Păcală, cel care simulează prostia pentru a-și masca spiritul revanșard, agresivitatea, resentimentele”. În mediul românesc istețimea ar fi desconsiderată în beneficiul duplicității agresive: „Moromete, protagonistul romanului cunoscut al lui Marin Preda – un soi de Păcală știutor de carte, care citește duminical presa și-și rupe în bătaie membrii familiei ori de cîte ori are ocazia. Și o face scandalos de des”. De parcă n-am fi devansat sămănătorismul, „mentalul colectiv” e așezat sub sigla dihotomiei rural-urban, în favoarea categorică a primului termen: „Ruralul este curat și tangent la metafizică («veșnicia s-a născut la sat», nu-i așa?) – urbanul e, dimpotrivă, corupt și eșuat în superficii circumstanțiale”. Ceea ce duce (inclusiv în ziua de azi?) la o nesustenabilă relație cu continentul: „Acest mod schizofrenic de a ne raporta la realitatea ontologică ce s-ar cuveni privită și percepută integral, organic, omogen ne aruncă în plin paradox: aspirăm la modernitate și europenism, dar continuăm să ne legitimăm cu valorile tradiției și naționalismului în catrință și ițari”. Cu neîndoioasă trimitere la Blaga, următoarele sarcasme la adresa unei preaposibile albii stilistice: „am impresia că nimic nu dă mai mult măsura României ca țară eminamente agrară în spirit și regresivă în sentimente decît această cvasitabuizare a ruralului de care ne lăsăm subjugați cu lejeră comoditate de cîteva secole bunicele. Eterna laudă a țăranului român și incontinentul elogiu al universului țărănesc văzut ca vatră spirituală primordială și fecundă matrice producătoare de valori fac parte din obligațiile noastre patriotice sau, în orice caz din truismele retoricii culturale curente”. Pentru ca o terifiantă asemuire teratologică să figureze pe rol de concluzie, de parcă ne-am afla încă la începutul secolului trecut: „Corpul social s-a fracturat, născînd un monstru bicefal și antinomic, cu anodul și catodul plasate diametral la sat și, respectiv, la oraș”.
Aici se ivește o chestiune delicată. Nu cumva Gelu Negrea se detașează pînă la urmă nu doar de sumedenia de nume, inclusiv prestigioase, vizate în filipica d-sale, ci și de… Caragiale? Nu cumva fluxul ardent al contestărilor îl atinge și pe autorul Nopții furtunoase? Eseistul nu pregetă a cita aprobativ o frază a lui N. Davidescu, care „are perfectă dreptate”, adică a comentatorului ce i-a aplicat lui Caragiale sintagma „ultimul ocupant fanariot”: „Opera lui corespunde (…) necesității căreia îi jertfim cu toții o parte din activitatea noastră: de a ne ponegri cu toții reciproc”. Și ca să nu mai persiste nici un dubiu, iată și o opinie a lui Gelu Negrea însuși: „Eminescu îl probozește pe Caragiale cu duiosul calificativ «canalie» și nu greșește deloc”. E drept, are în vedere exclusiv omul, dar… Inteligența penetrantă, scormonitoare, laborioasa cărturărie a lui Gelu Negrea, pe care le-am apreciat elogios în mai multe rînduri fără a ne retrage aprecierile, apar de astădată eclipsate, spre a-i relua cuvintele, de un imprevizibil spirit de „radicalitate holistică”, de o „neîncredere maladivă”, de o violență „pînă la sangvinitate” caracteristice în viziunea d-sale poporului român. Să fie astfel Gelu Negrea însuși un român exponențial, conform criteriilor pe care singur le-a afișat? Să avem a face cu un caz de involuntară autoscopie? Preferabil ar fi să ne înșelăm…
Gelu Negrea, Voluptatea fricii – Eseuri diferite,
Ed. Academiei Române, 2017