LAMENTO
Trecutul e sortit uitării
Suntem adesea înclinaţi s-o credem
Dar nu cînd fiul tău se află-n criptă.
Trecutul e-un tărîm atunci
De-ntors aducerile-aminte
Un loc de jalea dulce luminat
Durerea stinsă ne-aduce viaţa înainte.
Găsesc azil în frumuseţea veche doar chipul să-l mai văd o dată
Parade murmurînd de adunări şoptind rămasuri bune
Celor care-au rămas în urmă-nvăluite-n ceaţa densă şi în roua pură
Lăsată pe genunchi, cu mîneci suflecate şi mîinile trebăluind în mîzgă
Ploaie arzînd din ochi impurităţi izvorul ca să-l facă renăscut
Imagini clare scoase la lumină cu chipul estompat, un vis de ziuă.
Şed pe-o lespede de piatră întrezărind un zîmbet viu pe faţa
Cuprinsă de o calmă-mpărăţire
Tentată sînt obrazul să-ţi ating, de nu m-ar speria povara-nşelăciunii,
Spre apă mă aplec să-ţi prind suflarea
Poveşti de-odinioară-nşiri şi-aduci trecuturi înainte… ori asta cred.
Apa continuă să curgă; sub spasmul Lunii buze ferecate.
Ce mai contează-acum? Părerile-mi se duc, indiferent de frază.
Vîntul zburdă prin păr cu mîna-i putredă şi moartea e un vis
Deşi nu mişc sperînd ca nemişcată clipa să rămînă
Să te privesc cu spaimă şi nesaţ pînă pîrîul se-nfiripă-n vale
Purtîndu-te cu grija unduindu-se-n uitare
şi se pierde
Spre depărtări din care zorii-ntorc, chinuitor, o altă zi sub Soare.