Pe 20 mai 2018 s-au împlinit 104 ani de la nașterea lui Corneliu Coposu. Dispărut cu aproape două decenii în urmă, Seniorul a rămas în inimile celor care au trăit primii ani ai tranziției ca o combinație puțin stranie de istorie și contemporaneitate. O stâncă morală, un om inflexibil atunci când vine vorba despre principii, un eșantion din marea politică interbelică, ajuns prin minune în anii de după comunism, dar și un contemporan de-al nostru, pe care îl vedeam trăgând cu nesaț din nelipsita țigară Kent, glumind decent sau denunțând cu vorbe aspre abuzurile noii puteri cripto-comuniste.
Celebrarea nașterii lui Corneliu Coposu a prilejuit în acest an o amplă evocare a Seniorului în sala Studio a Teatrului Național, amenajată, de această dată în formă de amfiteatru, pentru a putea găzdui un mare val de public. Pentru că dincolo de evocarea personalității fostului șef de cabinet al lui Iuliu Maniu, organizatorii au pregătit o surpriză de proporții: citirea, în premieră, a testamentului lui Corneliu Coposu. Documentul a fost găsit, cu totul întâmplător de unul dintre consilierii apropiați ai fostului președinte PNȚCD (Ionuț Gherasim), în iulie anul trecut, în vreme ce făcea o nouă triere a manuscriselor rămase de pe urma acestuia. Revelația a fost uriașă, iar în urma discuției cu cele două surori ale lui Corneliu Coposu, Flavia Bălescu și Rodica Coposu, au hotărât să facă public conținutul testamentului cu ocazia celebrării din acest an a nașterii politicianului, cu atât mai mult cu cât 2018 este și anul centenarului României Mari, la formarea căreia, mentorul lui Corneliu Coposu, Iuliu Maniu, a avut un rol determinant. Testamentul a fost redactat în noaptea de 24-25 iulie 1994, pentru că în ziua de 25 iulie, Corneliu Coposu trebuia să fie supus unei grele intervenții chirurgicale, de al cărei deznodământ se temea foarte tare. Din fericire, operația a reușit, el a mai trăit un an și patru luni, iar testamentul a fost rătăcit printre alte hârtii. Textul său testamentar se adresează membrilor familiei, apropiaților, membrilor PNȚCD, partid pe care îl dorește preluat de Ion Diaconescu, oamenilor cu care a colaborat, dar conține, în partea sa finală, și un soi de profesiune de credință legată de conduita sa neabătută în domeniul politicii. Ea ar trebui să fie învățătură pentru toți politicienii de azi, dar și pentru tinerii tentați de această activitate. Corneliu Coposu a fost un politician de modă veche, venit din interbelic, cu învățăturile lui John Stuart Mill și ale părinților fondatori ai democrațiilor moderne bine asimilate: „Câteva concluzii finale: cred că mi-am făcut datoria față de țară, față de conștiința mea. Nu cred că am să-mi reproșez vinovății majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic și toate acțiunile născute din dragoste de Patrie și de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș proceda la fel, chiar ținând seama de perspectiva anilor de pușcărie, de suferințele îndurate. Sunt convins că politica este o activitate morală și nu poate fi delimitată de etică și de onestitate. Am prețuit întotdeauna oamenii cinstiți și leali și am avut strângere de inimă atunci când prin forța împrejurărilor am fost obligat să lucrez sau să fiu în preajma lichelelor și a oamenilor fără caracter. Am detestat pe cei care negociază principiile, deoarece cred că nu este îngăduit să faci compromisuri care schimbă esența obiectivelor pentru care militezi. Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare al intereselor proprii. Serviciile pe care le aduce, dezinteresat, trebuie să servească poporul, comunitatea, interesele generale.” Minunate vorbe. Printre cei de pe scenă și din sală i-am zărit pe Dan Grigore, Stere Gulea, Tudor Călin Zarojanu, Cristian Diaconescu, Iulian Fota, Ludovic Orban, Anca Lăzărescu, oameni din diverse domenii și de toate orientările politice, aduși sub același acoperiș de respectul covârșitor pentru cea mai importantă personalitate politică românească de după căderea comunismului. Pe măsură ce se scurg anii de la dispariția sa, statura lui Corneliu Coposu devine din ce în ce mai impozantă în amintire și la scara istoriei.