culcați pe spate
culcați pe spate,
cercetăm oasele proeminente ale cuvintelor
orbitând o ceață flotantă –
astfel se prind în tentacule
păreri despre iluminații din Bavaria,
despre fractali, despre picturile lui Ocampo
sau chiar despre indicele glicemic al cartofilor.
culcați pe spate,
sesizăm că articulațiile minților noastre
se înțepenesc în viitor –
acolo se urzesc
vii capcane reticulare, ce iau prizonier
amorul veșnic nenorocit,
așa ca-n romanele lui Turgheniev.
culcați pe spate,
nu ne rămâne decât să urmărim cuvintele
(homunculuși cu pulpe noduroase
și brațe precum filamentele răsucite)
cum se străduiesc întru eliberare
să curețe tot nămolul din orbite,
calculând cu precizie
distanța dintre ființă și ființare.
însemnare în alb
umbrele se-ntretaie,
tropotesc prin plămâni,
câteva secunde mai târziu dispărând
în liniștea apoasă a dimineții –
cu mișcări firave
ca nervurile unei aripi de insectă,
floarea-soarelui oficiază pentru noi
ceremonia kodo.
lumina și fumul
liedurile lui Wagner
se-ntrepătrund
cu sunetele oblice ale ploii –
fumezi și cercetezi tăcut
liniile
de la încheieturile mâinilor mele.
aproape s-a topit ciocolata,
amară
precum aroma lemnului de kyara –
îmi ții palmele strâns,
rostind ca-n transă:
,,flacăra..
flacăra naște deopotrivă
lumina și fumul!”
molecula de carbon
hetairele sculptate
îți amintesc cum odinioară
te-ai abandonat
dincolo de ecranul tactil,
dincolo de proximitatea spațială,
în ochii celei ce naște nuferi
în blândele iezere
din sihăstria munților.
așa ai învățat
să lași tabuurile deoparte,
fără a reduce totul
la o realitate de catran,
la o mașină kafkiană
și, în definitiv,
la biata moleculă de carbon.
blestem
dăm roată abisurilor concentrice –
în vârtejuri de vânt și uragane,
centrifuga mistuie
spectre îngrozite care țipă
fără a abandona o secundă
încleștarea neîmblânzită a mâinilor:
– Francesca c’ est moi!
– Paolo c’ est moi!
și-au pierdut memoria
lăsând în urmă un tremur,
un amestec blestemat
al respirațiilor.
abandon
de o materialitate efervescentă,
drogul ăsta sfâșie și înalță deopotrivă;
milimetru cu milimetru,
își ia în stăpânire teritoriul,
fără să ceară voie, fără să pună condiții,
încât te surprinzi umblând cu grijă
prin sihăstria cu acorduri de alb,
doar să nu tulburi
somnul păsării de gheață.
punere în abis
privești în rana deschisă
ca o punere în abis,
cum plăgile Egiptului
și-ar multiplica celulele maligne.
de pe marginea cu adâncituri
mereu egale,
auzi ca-ntr-o peșteră
abisala Adagio în G minor;
tresari – privești sau ești privit?