Nu de mult a fost comemorat la Teatrul Național din București Corneliu Coposu, cel căruia încă și azi i se mai spune, postum, Seniorul. Prilej de a dezvălui un testament al său, de fapt, cum reiese și din relatarea de la rubrica miscellanea a acestui număr din VR, o mărturie asupra traiectoriei sale pe acest pământ, dar și o profesiune de credință. Un text care explică viața și lupta lui pentru democrație și pentru statul de drept.
Dacă rememorăm anii imediat următori ai revoluției din decembrie 1989, nu putem trece peste valul de murdării, insulte dintre cele mai grosolane și minciuni care s-au scris despre el. Îmi amintec numai una, proferată de Ion Băieșu, în Adevărul, ziar care se pretindea independent, dar care era – se vedea de la o poștă – nici mai mult nici mai puțin decât o unealtă otrăvită a FSN-ului. Ion Băieșu scria împotriva lui Corneliu Coposu că și-a petrecut viața în cafenelele Parisului și deci nu avea nici un drept să vină acum (atunci) și să facă politică în România (lui Iliescu – n. mea). Când i-am spus, personal, că e o minciună, că acest om a stat ani mulți și grei în cele mai oribile pușcării comuniste, după aceea muncind din greu, urmărit de Securitate, s-a apărat replicându-mi cu glas subțirel că așa i s-a spus. Firește că, la sugestia mea de a da o dezmințire, n-a marșat, vorba ceea. Nici nu i s-ar fi primit vreo rectificare, cu atât mai mult cu cât cei care-l informaseră știau de fapt care e adevărul, numai că adevărul nu era pentru Adevărul. Ce să mai spun despre murdăriile celelalte, care o înglobau și pe Doina Cornea, căci acești oameni, adevărați rezistenți împotriva regimului totalitar comunist, trebuiau compromiși în ochii opiniei publice pentru a face loc acolo, dacă mai era nevoie, unor nomenclaturiști revopsiți în democrați. Originali firește.
Citesc în relatarea, pe care v-o recomand, despre manifestarea de la Teatrul Național, unde n-am putut, din păcate, să fiu prezent, că, la finalul textului său, Corneliu Coposu scrie în acest text important al său: „Sunt convins că politica este o activitate morală și nu poate fi delimitată de etică și de onestitate.” Or, această convingere a rămas acolo – dincolo, acum, de lumea aceasta – pentru că, încă din vremea când Seniorul Coposu trăia, un tânăr politician liberal afirma că politica nu are nimic a face cu morala, cu eticul. Teza aceasta, nu știu și nu mai pot afla dacă Dinu Patriciu, autorul afirmației la noi, avea habar, a apărut, firește nu în expresia ei dură de astăzi, încă de la Platon, care stabilește că omul politic își poate permite și chiar trebuie să mintă și să calce orice principii, dacă asta e în favoarea statului. Idee preluată și prelucrată, în alte forme, mai târziu, de Hegel și de o întreagă linie de filozofi moderni (inclusiv, dacă ne amintim, de clasicii marxism-leninismului) explicați și criticați explicit de Karl R. Popper în celebra sa lucrare Societatea deschisă și dușmanii ei.
După cum știm din ultimii ani, ideea societății deschise este în mare suferință la noi, unde naționalismul face pași repezi înapoi spre epoca de aur a lui Ceaușescu. E de-ajuns să ne amintim de injuriile aruncate lui George Soros, cel care înființase Fundația pentru o societate deschisă, cu filiale și pe la noi, ca să ne dăm seama de proporțiile restaurării ideologice pe care o trăim. Restaurație – firește nu la regimul Ceaușescu – pe care o trăiesc și vecinii noștri maghiari, poate și alții, toți găsindu-l pe magnatul maghiaro-americano-evreu vinovat de relele acestor vremuri.
Ca anecdotă, în 1976, am scăpat la Bienala Internațională de Poezie de la Knokke-Heist, în Belgia, unde am aflat că sunt sponsorizat de o anume Fondation pour une entraide intelectuelle. La întrebrea mea, adresată funcționarei de la această fundație, de unde vin banii, mi s-a răspuns vag că de la niște milionari americani. Or, după 1990, întrebând ce mai face dna Annette Labourey, persoana de la acea fundație, care m-a mai ajutat încă o dată sau de două ori, atunci, cu cărți apărute la Paris, am aflat că lucrează la Fundația lui George Soros. Deci acesta era în spatele entraide-ului de altădată, numai că, pentru a se masca în fața autorităților comuniste și spre a putea ajuta intelectuali din Est, nu se dăduse pe față. S-a înșelat și el, ca atâta lume, când s-a dat pe față, crezând că în Est chiar a avut loc o revoluție. Or, atacurile din ultimul an demonstrează că o fi avut ea loc, revoluția, nu zic nu, doar că emanații au confiscat-o și n-o mai lasă din mână.
Fraza pe care am citat-o din Testamentul lui Corneliu Coposu te face să visezi la o lume în care politicienii proeminenți n-ar mai minți, n-ar mai înșela poporul cu promisiuni fantastice până trec puntea alegerilor, după care praful se alege de toate și începe epoca propriei înavuțiri, a propriei prosperități, pe spinarea proștilor de votanți. Am scris proști, pentru că asta cred politicienii lipsiți de onestitatea despre care vorbea cândva Corneliu Coposu despre cei care-i votează, lucru evidențiat de întregul lor comportament. Cum de curând s-a dus de la noi și Doina Cornea, un alt model de onestitate și de curaj civic, stânjenitor pentru cei dimprejur și mai ales pentru politicienii corupți, suntem tot mai singuri, tot mai nostalgici după o lume care ar fi putut să fie și, cum spune Lucian Blaga într-o poezie a sa, referindu-se la cu totul altceva, „niciodată nu va fi”. Sau cel puțin nu într-un viitor previzibil.