Din 2013, există acest ONG sau grup sau asociaţie sau adunare de oameni frumoşi, care nu stau locului, se ţin de tot felul de evenimente şi comit nenumărate gesturi – toate, ca şi ei. Adică frumoase. Se numeşte Contemporanii şi, timp de cinci ani, a organizat aşa: peste 30 de expoziţii de pictură, sculptură, grafică, ceramică, sticlă şi metal, 7 ediţii de Ateliere de Artă Deschise pentru publicul bucureştean, 10 rezidenţe artistice în ţară şi străinătate… În total, o agendă care a implicat participarea a peste 200 de artişti români. Ceea ce – în atmosfera aceasta de apatie, lâncezeală şi indolenţă (dar pe care, haideţi să le numim, printr-un termen generic, serenitate!) – nu e puţin lucru. România arată astăzi ca un malaxor infernal ce macină cu o perseverenţă diabolică toate valorile veritabile (nu e una să fi scăpat!) şi în care kitschul, mitocănia estetică, prostul gust şi improvizaţia au devenit performance-uri.
Una dintre expoziţiile remarcabile ale Contemporanilor îi pune unul lângă celălalt pe doi mari artişti români, Mircea Roman şi Aurel Vlad. Ea se intitulează Sculptură la Puterea 2 şi este organizată în parteneriat cu Teatrul Naţional din Bucureşti şi Institutul Cultural Român. Rotonda TNB s-a dovedit a fi spaţiul foarte generos al operei a doi sculptori importanţi, care – unii au tratat coincidenţa cu o uşoară ridicare a sprâncenei – a doua zi aveau să participe, în calitate tot de expozanţi (dar într-o distribuţie diferită!), la o altă expoziţie de grup, Afinităţi elective, la Galeriile Carol.
Lucrările în lemn ale lui Mircea Roman se acomodează impecabil cu metalul (de fapt, tabla nituită), pe care lucrează, predilect, Aurel Vlad. Cu asta vrem să spunem că, dincolo de mesajele fiecărui artist, dincolo de tehnica folosită, dincolo de precizia cu care sensul adânc al operei ajunge la privitor, deci, dincolo de toate aceste elemente – sigur, principialmente foarte utile – materia este fundamentală. Ea dă tonul curiozităţii celui care priveşte. După ce se dumireşte asupra acestui aspect strict formal, de-abia după aceea, privitorul intră în aşa numita „mantică extatică” şi poate purcede la cunoaşterea epistemică. Fiindcă o statuie din ghips, de pildă, produce alte reverberaţii asociative, în comparaţie cu o lucrare, poate încărcată cu mai puţină grandoare, dar să zicem turnată în bronz. Impasul sau, dacă vreţi, neajunsul poate fi depăşit prin îndrăzneală hermeneutică, prin interpretare, prin crearea unei convenţii privind „atacul” semantic şi taxonomic.
În cazul de faţă, uşoara contradicţie (chiar şi la nivelul tegumentului!!) dintre rece (tabla lui Vlad) şi cald (lemnul lui Roman) este depăşită prin exact ceea ce am spus mai sus. Prin interpretare şi prin accroche-ul taxonomic – tentaţie pe care o avem în faţa fiecărei opere pe care o vedem – plasarea într-o paradigmă anume. De pildă, dacă ar fi să transpunem în planul teoriei literaturii cele două tipuri de lucrări, am descoperi că, dacă lui Mircea Roman i s-ar potrivi eseul, lui Aurel Vlad îi revine epopeea. Dacă acesta din urmă pare că dezvoltă ample retorici ale epicului, în schimb, Roman afabulează pe dimensiuni mici. Intensiv.
Cum altfel oare s-ar decripta, spre exemplu, lucrări precum Oraşul, Personaj cu armură interioară (ale cărui prospeţime şi belşug semantic mi se par remarcabile!), Ecorşeu, Viermele şi chiar Copacul prăbuşit, în care Mircea Roman face adevărate demonstraţii de echilibristică filosofică? Sau, dimpotrivă, oare ce poveşti cursive spiritual, cu epos şi morală, s-ar putea imagina, ce construcţii narative s-ar putea edifica, atunci când stai şi priveşti grupurile extraordinare din tablă nituită, monumentale şi strivitoare, numite fie (Ne)Liniştea unei mulţimi, fie Haita (celor 17 câini)? A încercat cineva să povestească destinul fiecăruia dintre cele 21 de personaje din (Ne)Liniştea…? Pentru că fiecare are fabula lui sau balada lui, romanul sau basmul său, în care se imersează. Privirile lor în sus – priviri goale, ca de orb – sunt tot atâtea căi de pătrundere într-un epic posibil. Dincolo însă de invitaţiile la meditaţie sau la ficţiune, pe care ni le adresează copios, dar elegant, lucrările celor doi artişti, sub Rotonda TNB s-a petrecut o magie cu doi Contemporani. Mircea Roman şi Aurel Vlad.