Cred că orice scriitor adevărat are, dacă e sincer cu el însuși, nostalgia creării unei capodopere anterioare operei sale, nostalgie în care pot intra deopotrivă admirație, invidie, gelozie, uneori chiar ură. De aceea ne-am gândit la un mic chestionar în această privință, adresat unora dintre scriitorii noștri contemporani:
Ce carte/cărți din literatura română și/sau universală v-ar fi plăcut să scrieți dvs.? Și de ce?
Denis Dinulescu:
1. Podul cu trei arce, de Ismail Kadare. Ocazie deosebită pentru autor de a surprinde colosala invazie otomană a Budapestei, invazie pentru care a trebuit să se facă un pod undeva în Kosovo. Din acel moment haosul este desăvârșit: sosesc de la derviși asasini, la bucătari închipuiți care omorau oamenii cu plantele lor, de la hoți, la zugravi amatori, curve, balerine, ostași, tâlhari, urmăriți general, cu toții nevorbind nicio limbă. Au murit mii de oameni la acel pod, s-au născut alte mii, în așa fel încât sultanul a decretat: sexul mișcă lucrurile înainte iar nu armatele.
2. Clown Girl, de Chuck Palahniuk. Expresie epică a comediei înalte a starurilor cinematografice timpurii, vezi Charlie Chaplin și Fields, pentru a pune întrebări de clasă, gen, economie și prejudecăți. Scrisă astăzi, întrebările ar trebui puse în parlamentul românesc.
Marian Drăghici:
Din literatura străină aș fi vrut să scriu – dar ce prezumțios sună, măi, dragă Ioane ! – Don Quijote de la Mancha, iar din a noastră Jurnalul fericirii. Sigur, fără să îndur ce au îndurat autorii lor, mai ales domnul N. Steinhardt. Don Quijote, pentru farmecul nesfârșit-înduioșător al ficțiunii, Jurnalul… pentru farmecul nesfârșit-cutremurător al adevărului.
Ambele opere, în genialitatea lor, foarfecă o morală comună : excesul de ficțiune naște victime la scară personală/istorică ; singur, adevărul se oferă drept cale eficace –, strâmtă, dureroasă, dar eficace – unui exercițiu de autentic cavalerism, egal mântuire.
A fi cavaler, pledează Steinhardt, este a-L urma pe „boierul” care și-a dat viața pentru ticălosul din tine, prin moartea pe cruce. Așa îl numește pe Hristos, reabilitând un cuvânt aruncat la coșul istoriei, de frică și rușine: boier ! Căci, evident, Hristos boier este. Iar crucea Lui, o dată lepădată, din groaza de vid ne-a adus în casă, tiptil, întreg Islamul. Asta n-o mai spune Steinhardt.
O spune, mai încoace, domnul Neagu Djuvara. O spune realitatea istorică obiectivă pe care noi, anesteziați în consumerismul de zi cu zi, o trăim/conștientizăm prea puțin sau deloc. Urmașii, azi-mâine, negreșit o vor deconta cu vârf și îndesat. Ca să se împlinească, încă o dată, definitiv, profeția lui Caragiale, cum că, citez din memorie, noi am râs, copiii noștri vor plânge. Să mai spuie cineva, privind adevărul în față, că nenea Iancu fuse cinic. Nu s-a mișcat un deget, în toată Europa și-n lume, pentru a-l contrazice.
La urmă, din mila lui Cervantes, „cavalerul tristei figuri” își recapătă simțul realității, „cade” din ficțiune în adevăr. Se vindecă și iese din viață ca dintr-o lungă rătăcire, izbăvit. Steinhardt însuși, din rătăcirile laicității și cărturăriei vădit deșarte în regim concentraționar, trece la “viață îngerească”, închinoviindu-se la Rohia, unde, plin de Duh, scrie și predică despre îndumnezeirea omului, în ochii și urechile Securității. Făcându-se pe sine, adică, pur și simplu, prilej/țintă spre jertfă supremă și, din mila Creatorului, exemplu de scăpare. Na, că este posibil ! Da, dar este posibil cum și când ? Când, spiritualmente, ca om lăuntric, scapi tentației egoiste și devii una cu Cel ce, în boieria Sa, ne-a prevenit : „Fără Mine, nu puteți face nimic.” Asta urmase Cavalerul Steinhardt. Înțelesese ! Și, din infernul temniței comuniste, o dată Graalul personal revelat, despuindu-se de sine, a strigat din răsputeri: „Opusul păcatului nu e virtutea, opusul păcatului e libertatea.”
Ion Mureșan:
Dacă mi-ar fi plăcut să fi scris eu o carte scrisă de altcineva? Bineînțeles. Cartea asta îmi place atât de mult încât, în semn de pretuire pentru autor, aș fi în stare să fiu de acord să o scrie și el, dar să o publice după câțiva ani (doi-trei?) de la apariția celei semnate de mine. Cartea are titlul Moby Dick și a fost scrisă (din greșeală, se înțelege) de Herman Melville. De ce am ales-o spre a-mi fi atribuită? Pentru că în ea poezia își îndeplinește misiunea ei: face respirabilă o mare idee: un om îndrăznește să-și hărțuiască moartea.
Dan Stanca: ”Vreau să-mi rescriu cărțile”
Întrebarea aceasta pare un fel de joc, dar în acelaşi timp este ceva foarte serios. Dacă vrei să fi scris o carte pe care a scris-o altul, aceasta înseamnă că acel titlu ţi-e foarte drag, îl apreciezi enorm şi din gelozie pe autor ai vrea să fii în locul lui. De aceea joaca aceasta mi se pare foarte serioasă şi interpretată cum trebuie poate să aducă la cunoştinţă nişte chestiuni incredibile. Mie, unuia, mi-e foarte greu să spun ce carte din literatura română şi universală aş fi dorit să fie a mea. Nu vreau să mă hazardez şi să propun aici titluri mari. Buăoară, aş fi vrut să scriu Maestrul şi Margareta, dar când ştiu ce destin a avut cartea, prin ce a trecut Bulgakov, prefer să rămân în banca mea şi să nu mă întind mai mult decât plapuma. O carte mare nu e ceva care, după ce a fost finalizată, iese imediat pe piaţă şi se vinde în milioane de exemplare. Desigur, sunt excepţii cum ar fi Un veac de singurătate sau, să zic, Cel mai iubit dintre pământeni, dar să nu uităm că Preda, la o lună sau două după ce a apărut cartea, a murit în condiţii nici acum deplin elucidate. O carte mare cere un preţ la fel de mare pe care nici nu ştii în ce monedă să-l plăteşti. De regulă, îl plăteşti cu ceva din viaţa ta, dacă nu chiar cu toată viaţa. Cărţile mai puţin mari sau acelea care nu sunt mari, ci doar bune sau foarte bune nu cer un preţ atât de mare. De aceea, autorii lor, intuind riscurile, aleg să rămână în zona asta şi să nu forţeze. De altminteri, trăim în era cărţilor bune şi nicidecum a celor mari. Timpurile sunt de aşa natură încât nu mai permit proiecte geniale. Sau sunt cărţi a căror măreţie este „regăsită” după decenii. Până la urmă nu vreau decât să-mi pot rescrie cărţile fiindcă, la urma urmei, ele nici nu sunt propriu zis ale mele, ci ale unei fiinţe care lucrează adânc în mine fără ca prostul de la suprafaţă să aibă habar. Acesta este de fapt procesul adevărat la creaţiei. Să laşi ca în tine să lucreze imprevizibilul, necunoscutul, ceva care te depăşeşte şi te uimeşte. Adică, vai, Doamne, ajungi să te întrebi, am fost eu în stare de aşa ceva? Dar nu sunt eu, asta-i buba, e daimonul interior, nervul neliniştit care-l înalţă sau îl distruge pe autor. Deci asta vreau: să-mi rescriu cărţile şi cu ochii străinului să le văd ca pe nişte produse separate de eul perisabil…
Liviu Ioan Stoiciu:
N-aș fi dorit să scriu nici o carte a altuia, să fie clar din start. Fiecare scriitor e altceva și eu sunt fatalist — așa cum mi s-a dat din naștere, așa rămân, cu ce mi-a fost mie scris (și chiar dacă aș vrea, n-aș putea să schimb nimic din ceea ce contează fundamental)… Că admir steaua unuia sau altuia, asta e normal, dar să-mi fi dorit să scriu eu cartea citită care-mi place, scrisă de altul (român sau străin), nu. Nu am asemenea exerciții de imaginație invidioase, să fi scris ce a scris altul… Am mai subliniat cu altă ocazie, de exemplu, mă refer la roman, citind cărțile altora (traduse): de ce e o așa de mare diferență între scrisul optzeciștilor străini și scrisul optzeciștilor români? Mă abțin să comentez valoarea cărților de proză ale scriitorilor români. Fac doar un exercițiu de retorică, aducând aici în prim-plan doi „optzeciști” care trăiesc de o parte și de alta a globului: în Turcia, Orhan Pamuk (debut editorial 1982; premiat Nobel) și în Japonia, Haruki Murakami (debut editorial 1979, nominalizat Nobel), n-au „echivalent” în rândul scriitorilor români (fie ei optzeciști sau nu). Mă numesc Roșu e o capodoperă a lui Pamuk, din punctul meu de vedere — cu fascinanta poveste a miniaturiștilor (la care fiecare linie desenată și culoare aveau sens capital), într-un Istanbul dintr-un sfârșit de epocă otomană, cu fir polițist-exotic. Oare cât timp și în câte locuri (arhive, biblioteci, fonduri secrete, acoperind vremuri demult apuse, cu subtilități din lumea orientală inaccesibilă) s-a documentat autorul? Greutatea acestei cărți constă nu atât în stilul original al lui Pamuk, de nerepetat inclusiv de autor, cât în calitatea redării istorice, de esență, covârșitoare, a personajelor credibile, perfect viabile, urmărite milimetru cu milimetru în acțiunea lor cotidiană. Pentru mine ar fi o imposibilitate să scriu o asemenea carte, ar trebui să fiu turc… Sau Cronica păsării-arc a lui Haruki Murakami (dar la el sunt o seamă de romane de top, nu știi pe care să-l alegi) — pe alt palier de ficțiune, imposibil de redus la un adevăr care nu e al tău, cu inserții virtuale din trecut (din al doilea război mondial) de groază, modelul asiatic de naționalism depășind orice cruzime. Eu n-am atâta minte să scriu un asemenea roman, ar trebui să fiu japonez… De altfel, cititor în primul rând fiind (cu mult înainte de a fi scriitor), eu pun pe primul loc și un autor spaniol precum Alberto Vazquez-Figueroa, tot cu putere de exemplu, care nu are nici o șansă să intre în literatura universală cu cărțile sale (cu zeci de milioane de exemplare tipărite, la fiecare titlu). Uite: Ochii tuaregului, unul dintre romanele lui de succes, care te ia prin surprindere — n-ai cum să nu-i admiri abilitatea și firescul „punerii în scenă”, fantezia lui devenind realitate. Vazquez-Figueroa are și o biografie ieșită din comun, e drept, n-o să insist, există informații pe internet la dispoziția oricui. Totuși: ar trebui să intri în pielea unui autor celebru, să scrii ca el (admirându-l), să poți să devii scriitor de succes, să placă și ceea ce scrii tu?
Eugen Suciu :
Aș fi vrut să scriu o carte mai bună decât ultimul meu volum. Acest aspect al vieții deocamdată nu mi-a ieșit. Poate mai avem de trăit.
Florin Toma:
Ce carte aş fi vrut să scriu?… Într-un şfichi de conversaţie cu Ioan Groşan, aici, având funcţia importantă de „anchetator”, am răspuns rapid „Biblia”, dar, râzând mânzeşte, amândoi ne-am pus problema Timpului. Aşa că, am renunţat la răspunsul necopt şi m-am aplecat mai temeinic şi cu zăbavă asupra acestei inedite întrebări adresate şi altor colegi scriitori.
Dar, cum, pe o scală de la 1 la 5 a sucitometriei, orice ploieştean se califică direct pe locul 5, pentru că primele patru locuri sunt ocupate de Nenea Iancu, Nichita, Nino şi Cănuţă, m-am gândit să onorez, exemplar şi memorabil, atât ierarhia mai sus-amintită, cât şi ancheta propriu-zisă.
Cum?… Simplu. În loc de „aşa da!”, o să pun „aşa nu!”. Adică răspunzând NU ce carte aş fi vrut să scriu, ci ce carte NU aş vrea să scriu. În vecii vecilor, amin!
Păi, de pildă, uite: nu aş fi scris nici picat cu ceară broşurica semnată de distinsa doamnă Gabrielle de Paban, apărută la Paris, în 1819 şi intitulată: Histoire des fantômes et des démons qui se sont montrés parmi les hommes, ou choix d’anecdotes et de contes, de faits merveilleux, de traits bizarres, d’aventures extraordinaires sur les Revenants, les Fantômes, les Lutins, les Démons, les Spectres, les Vampires et les apparitions diverses etc. Pentru că, deşi suntem cu toţii copiii lui Dracula, pe unii dintre noi (cum sunt eu, care sunt mai gingaş!) ne ia cu fiori pe şira spinării, doar când pronunţăm numele strămoşului nostru cu canini oţeliţi. Apoi, să recunoaştem că titlul e cam cât conţinutul!
Pe urmă, chiar dacă am tot forfotit în viaţa mea prin „les entrailles” ale Parisului, cred că nu m-aş încumeta să revin (à propos de strigoi!) în anul 1875 şi să scriu, în locul lui Maxime Du Camp, cele şase tomuri din Paris, ses organes, ses fonctions et sa vie dans la seconde moitié du XIX-e siècle. Şi scoasă nu la Editura Medicală, ci direct la Hachette (fondată la 1826!). Bref, alors, încumetarea mi se pare nu doar imposibilă, ci şi cam de pomană, capitala Franţei căpătând deja de multă vreme statutul de oraş al lumii cu cele mai multe cărţi închinate lui. Asta, ca să nu mai vorbesc de cântece…Vă aduceţi aminte, nu-i aşa, de Sous le ciel de Paris, al „vrăbiuţei” Piaf: Sous le ciel de Paris / s’envole une chanson / elle est née d’aujourd’hui / dans le cœur d’un garçon…ş.a.m.d.
Am dat numai două titluri pe care nu le-aş fi semnat. Dar mai sunt multe, multe altele, ştiu eu, de la Mitrea Cocor, Ana Roşculeţ şi Drum fără pulbere, până la Un om între oameni, Incognito sau Pumnul şi palma, pe care nu le-aş fi scris, neam. De obraz…
Aşa că, mai bine mă întorc la Paris şi la organele sale!
Lucian Vasiliu:
Dacă am înțeles bine, ar trebui să răspund, succint, la întrebarea „Ce cărți/ texte mi-ar fi plăcut să scriu?…”
Din literatura universală, m-aș limita la Cartea lui Iov, la shakespeareanul Hamlet, la proza sud-americană…
În spațiul autohton-ludic, presupunând că aș fi în turneu cu… Caravana cinematografică, aș scrie/ rescrie bucuros: Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, Moș Nechifor Coțcariul al lui Ion Creangă (ambele variante… junimiste), eminescianul poem Din cugetările sărmanului Dionis, parodiile lui George Topârceanu și ale lui Marin Sorescu…