Proza lui Nicolae Prelipceanu, cea din cel mai recent volum al său, Roman sub acoperire, este o prelungire cu alte mijloace a universului său poetic. Te izbește aceeași notă existențială, aceeași căutare de sine într-un univers confuz, în care micile revelații țâșnesc din întâmplări dintre cele mai anodine, aceeași disperată nevoie de orientare într-o lume care pare să-și fi rătăcit busola, iar limbajul funcțiile sale de bază. Cartea se numește Roman sub acoperire, dar s-ar fi putut numi la fel de bine Memorii sub acoperire, pentru că dincolo de conținutul declarat fictiv, ochiul avizat va recunoaște cu destulă ușurință, locuri, oameni, întâmplări din viața autorului Nicolae Prelipceanu. Chiar și vocea narativă are, pe alocuri inflexiunile, maniera de a povesti și gradarea efectelor specifice cunoscutului scriitor. Ceea ce nu înseamnă însă că această carte nu este una de proză fictivă, în toată puterea cuvântului.
Roman sub acoperire nu este, cel puțin în primele sale pagini, o carte ușor de citit. Convenția literară se dezvăluie pe parcurs, iar primele texte pot pune reale probleme de înțelegere până când cititorul se familiarizează cu eșafodajul destul de complicat pe care este înălțată ficțiunea și, mai ales, cu stilul narativ imprevizibil, încărcat cu paranteze, devieri de la filonul de bază, aluzii și trimiteri culturale dar și cu perspective temporale sau spațiale care alternează de multe ori, inclusiv pe parcursul aceleiași fraze. Este genul de carte care nu lasă cititorului nicio clipă de relaxare, atenția acestuia trebuie să rămână în stare de permanentă vigilență, pentru a nu se rătăci definitiv prin labirintul narativ. Există cel puțin două grile de lectură care trebuie aplicate simultan pentru a putea extrage toate sevele scrisului lui Nicolae Prelipceanu. Una hermeneutică, menită să te facă să înțelegi despre ce scrie autorul, care este sensul profund care se degajă dincolo de întâmplările mai mult sau mai puțin anodine și de dialogurile – multe cu iz absurd –, de incertitudinile limbajului și potopul de citate și aluzii culturale, iar alta, mai aproape de structuralism, menită să pună în evidență arhitectura textului, felul în care sunt îmbinate diferitele elemente care îl alcătuiesc, altfel spus, elementele de inginerie a textului. Una peste alta, din această țesătură narativă foarte complexă se naște portretul în filigran al unui personaj fictiv care împrumută mult din trăsăturile și experiențele de viață ale autorului Nicolae Prelipceanu.
Din punct de vedere compozițional, „romanul” este alcătuit dintr-o sumă de povestiri, fără vreo aparentă urmă de continuitate între ele la nivelul acțiunii. Elementul comun îl reprezintă vocea narativă care, de cele mai multe ori, își începe abrupt demersul, printr-o confesiune în stilul lui Céline („Am fost singur atunci. Da, da, nu mai era nimeni în preajmă”) sau Proust („N-am mai fost la teatru de multă vreme. Din cauza asta mă simt exilat la un alt capăt de lume, departe de tot ceea ce trăisem până în momentul plecării”). Apoi, pe nesimțite, din acest prezent al narațiunii, relatarea alunecă pe axa timpului într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, în vis, în fantastic, în universul fictiv al lecturilor mai vechi sau mai noi sau în cel concret al sălilor de teatru, cu dialoguri care se înscriu firesc în peisajul cotidian. Toate îi aduc în minte chipuri uitate sau locuri pe care le-a vizitat. Aceste alunecări în altă dimensiune temporală și/sau spațială, dau cititorului un sentiment straniu, de ceva vag cunoscut, poate din operele altora (Mircea Eliade, Borges, Ray Bradbury, Gabriel Garcia Márquez, Pirandello etc.). Totul devine pretext de implicită meditație asupra vieții, asupra sensului existenței și al destinului omului pe axa timpului. De altfel, de multe ori, personajul narator se dedublează amestecând vorbe și gânduri de-ale lui, cel de astăzi, cu altele aparținând celui care a fost cu treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani în urmă. Impresia este de continuu și discontinuu, de întreg și de parte, de „eu” și de „altul”. Prezentul se scufundă în trecut, întâmplările din viața proprie se confundă cu cele din viețile altora, auzite, povestite în cărțile citite sau în spectacolele văzute la teatru, locurile pe care le vede îi dau impresia de déjà vu, dar fără certitudinea că a mai trecut pe acolo sau le știe din vreun film sau din relatările altora. Sentimentul este de maximă nesiguranță, de incertitudine, de rătăcire de sine, de pierdere a propriei identități. Totul dobândește un aer de mister, dătător de fiori de angoasă existențială: „Prin fața clădirii mai trecusem, dar nu mai aveam nicio reacție, uitasem, abia aici îmi aduceam aminte, dată fiind situația exact contrarie, care mă și făcea să mă întreb, în șoaptă, dacă eu sunt acela sau dacă acela eram eu și nu rememoram cumva, dintr-o eroare, ca la calculator, o întâmplare din viața altcuiva.” (p. 22)
O situație destul de banală în viața cotidiană (transportarea unor cărți mai puțin frecventate din locuința devenită neîncăpătoare într-o boxă de la subsolul clădirii) îi prilejuiește lui Nicolae Pelipceanu scrierea unei povestiri/unui capitol (?) cu rezonanțe borgesiene, în care legătura sufletească prin care proprietarul este legat de respectivele volume este amplificată de amintirea modului brutal în care a fost evacuată biblioteca unui vecin după moartea acestuia. Cărțile vecinului se amestecă în imaginație cu ale sale, la fel cum soarta sa se confundă cu a vecinului și a cărților sale. Întregul proces de evacuare a cărților se transformă într-un fel de înmormântare simbolică, iar proprietarul acestora (naratorul) se mută, practic, în boxa-cimitir, incapabil să accepte condamnarea cărților la moarte. „Îmi treceau prin cap tot felul de imagini din trecutul acestui subsol și al meu, cum se scoseseră cărțile și colecțiile de ziare după ce murise domnul Urzică, locatarul de la etajul unu, fostul proprietar al întregii case, cum văzusem atunci pentru prima oară un ziar legionar, dintre cele pe care nu aveai cum să le consulți la bibliotecă, nu că aș fi vrut, dar, poate că, de curiozitate… Se scosese totul și se arunca la gunoi fără niciun regret, era acolo viața altuia care încetase. Aș fi vrut să ies înainte de a fi scos și eu de acolo, precum colecțiile de ziare ale domnului Urzică și aruncat la gunoi pur și simplu, ca orice lucru netrebuincios, dar nu se mai putea, simțeam parcă zecile de mâini ale acestui nou Shiva imperfect cum mă țintuiau cu o putere pe care nu le-aș fi bănuit-o niciodată până atunci. Și nu mă întrebați ce am mâncat, ce am băut, unde mi-am făcut nevoile, așa ceva nu mai exista de mult, acolo, jos, în adâncul subsol cu cărți condamnate la uitare și la moarte.” (pp. 100 – 101) Faptul real se combină cu imaginația, experiența trăită cu amintirea rezonanței în personalitatea proprie a unei întâmplări din trecut, despărțirea de cărți produce mustrări de conștiință, precum o condamnare la moarte. Tensiunea existențială atinge cote foarte înalte. Cu toate că este bine reliefată conștiința faptului că ne aflăm în plină ficțiune, tensiunea existențială izbește din plin mintea și sufletul cititorilor.
Există în scrisul prozatorului Nicolae Prelipceanu și ceea ce Jean Paulhan numea într-o carte Les incertitudes du langage. În spirit ionescian sau, dacă preferați, ca la Șerban Foarță, fonemele se combină ludic producând mutații majore la nivelul semnificatului. Sunetele zboară libere în jocuri de cuvinte, la fel ca amintirile și gândurile naratorului. „16 ani înainte, pe malul lacului Babadag. Ce babă, baba dag asta, domʹle! Fără bolovani lacul, numai un foșnet uscat, pe malul în pantă, în dreapta. Mallul sau malul? Mergeau pe o cărare? Încotro? Parcă nu era direcția spre râul domnișoarei, spre bulevardul mânăstirii, spre e-mailul din iunie-iulie-august al anului cu zero-zero la mijloc. Anul ecologic, „WC-ul ecologic” de la colțul Casei Libere. Sau Llibere, ca Llosa, cel din urmă mult mai bun…” (p. 106).
Poate paradoxal, deși degajă multă incertitudine existențială, proza lui Nicolae Prelipceanu este una pe deplin cerebrală. Autorul nu se lasă purtat de sentimentalism, nu cade pradă melancoliilor și tristeților. Este în permanență lucid, stăpânește meșteșugul narativ, îmbină stilurile în deplină cunoștință de cauză pentru a scoate de fiecare dată efectul maxim. Chiar dacă proza sa este grea de sensuri, cititorul nu uită nicio secundă că în fața sa se află un produs artistic rafinat, nu o experiență de viață brută!
Chiar dacă în substanța sa conține multe elemente de ficțiune și chiar de fantastic, mi-e greu să încadrez o carte precum Roman sub acoperire în categoria roman. Titlul însuși sugerează ludic că ar putea fi vorba de altceva. Despre o carte de memorii bine camuflată sub voaluri de ficțiune? Nu este exclus, dar nici nu are vreo mare importanță. Cert este că, indiferent cum am defini specia, acest volum este un excelent autoportret al scriitorului Nicolae Prelipceanu. Îl vom găsi aici, cu inteligența sa narativă, cu întâmplările și vorbele care i-au marcat viața, cu angoasele și neliniștile sale, cu prieteniile și iubirile mai vechi sau mai noi, cu locurile care au însemnat ceva în viața lui. O carte definitorie pentru unul dintre autorii importanți ai vremii noastre.
Nicolae Prelipceanu, Roman sub acoperire,
Editura Cartea Românească, București, 2018, 150 pag.