ÎNTÂLNIRILE LUI ALEXANDRU CIORĂNESCU

Comparatistul, istoricul literar și lingvistul Alexandru Ciorănescu (1911-1999) a intrat în conștiința publică românească drept unul dintre marii intelectuali exilați care s-au adaptat în lumea hispanică și apoi s-au pierdut în ea. Foarte puțini știu însă că, în realitate, prezența lui Alexandru Ciorănescu în cultura română a fost una continuă și substanțială, chiar dacă ea s-a exercitat mai ales înainte de momentul exilului (1947), ca și multă vreme după aceea.

Vom scoate la iveală, în cele ce urmează, câteva episoade necunoscute din existența savantului român, episoade legate de importante figuri ale culturii noastre, pe care Ciorănescu le-a receptat sub unghiuri inedite. Sunt întâlniri cu adevărat memorabile.

Despre un mare poet „întâlnit” a scris Alexandru Ciorănescu, în convorbirea publicată în 1996 (Adevărul literar și artistic), argumentând că a compus monografia Ion Barbu pentru că literatura poetică a acestuia era nouă și pentru faptul că poetul fusese prieten al familiei Ciorănescu. Pe fratele cărturarului, matematicianul Nicolae Ciorănescu, și pe Dan Barbilian i-a unit o prietenie adevărată, ce avea să fie mai târziu relevată de soția poetului, Gerda Barbilian, într-un volum de amintiri: „Cunoștințele noastre se limitau mai mult la lumea literară, dintre matematicieni vedeam numai pe Luiza și Octav Oniceschi, pe Alexandru Pantazi cu soția lui și pe Ciorănescu”¹. După ani, Alexandru Ciorănescu avea să povestească într-un număr al revistei Limite:

Fratele meu Nicu și Ion Barbu erau buni prieteni. Legătura lor, născută sub semnul vârfurilor sterpe ale comunei lor devoțiuni pentru matematici, prosperase de-a lungul anilor și se transformase într-o obișnuință de fiecare zi. Interese profesionale, curiozități științifice, pasiune împărtășită pentru problemele abstracte ale duhului și ale expresiei lui, plăcerea adeseori malignă de a comenta actualitatea de la o înălțime soră, dacă nu cu Sirius, cel puțin cu o lună tributară la rece contingențelor pământene: toate acestea își găsiseră soluția și satisfacția într-o frecventare perfect angrenată în calendar, sub forma unei epicicloide cu centrul la Nestor și cu ciclul scurt de 24 de ore. Prietenia lor a durat cât au durat și ei².

Contactul cu marele poet va stârni uimirea, emoția și totodată indignarea copilului (pe atunci) Alexandru Ciorănescu:

Îl supravegheam cu o nerăbdare de mireasă, făgăduindu-mi descoperiri și exaltări lirice, neliniștit și înfrigurat la gândul marii împărtășiri pentru care mă consideram în același timp predestinat și nepregătit […] Barbu a confirmat amabil opinia hazardată de nu mai știu care dintre noi, că ziua avea să fie foarte călduroasă; și pe urmă, menținându-se cu rigoare matematică pe linia logică ce i se propusese, s-a rugat de un pahar de apă. Pe urmă a venit fratele meu și au plecat amândoi, lăsându-mă opărit și sufocat de indignare³.

Curiozitatea specifică vârstei îi permitea tânărului Alexandru să privească cu luare aminte pe toți și să îi judece cu multă libertate, ascultând și înțelegând doar ceea ce îi plăcea. În acest sens este relevantă descrierea fizică a poetului:

Avea buzele ca toată lumea, și în mână un baston nehotărât între bâta ciobănească și bețișorul de promenadă. Semăna cu domnul Șoiculescu, învățătorul de la Piatra-Iepii, pe la care mă abăteam pe drumul întorsului de la Râu, ca să mă îndop cu vișine și cu romane haiducești de N.D. Popescu, – și care de altfel era rudă cu el. Mi se pare că asemănarea nu m-a izbit din primul moment, întâi pentru că Barbu era mai înalt, și al doilea pentru că atunci nu știam nimic de rudenia lor. Dar în sfârșit, semăna cu cineva cunoscut, situat în concret și la care nu mi-ar fi trecut prin cap să mă gândesc ca la o ființă de vis. S-a așezat pe un scaun, picior peste picior, și a așteptat⁴.

Alexandru Ciorănescu, novice poet, care își publicase încercările lirice Minunea (1925), Din vremi apuse (1926), Gladiatorul (1927), Scrisoare (1928), Umana (1928), Elegie dacă azi e iarnă (1928-1929), Sistem (1929) în Vlăstarul, revista Liceului Spiru Haret, se va simți profund dezamăgit de întâlnirea cu poetul deja consacrat:

Ion Barbu era pentru mine altceva, făcea parte dintr-un tiraj de lux, al aleșilor și al unșilor cu sfântul mir […] Aveam conștiința netă că era primul om mare pe care-l întâlneam, și mă așteptam la un fel de îmbogățire imediată, la o creștere interioară […] De aici fervoarea nerăbdătoare și intolerantă; de aici și căderea în gol care trebuia neapărat să-i răspundă […] poetul mă înșelase […] Nu Ion Barbu, pe care-l depășea problema mea interioară, ci poetul în general, privit prin paralaxa realității lui omenești. […] Am rămas cu o mare decepție, care m-a durut și mi-a durat⁵.

Peste ani, Ciorănescu avea să înțeleagă că poetul Ion Barbu era și el un om ca toți oamenii, dar care a știut prin arta sa „să mintă realitatea”. Întâlnirea cu Ion Barbu în viața reală și de multe ori meschină va schimba pentru totdeauna viziunea tânărului Alexandru Ciorănescu asupra poeților, constatând că acest contact nu însemna nici pe departe o „împărtășire tainică” dintr-un Graal al inspirației lirice:

După ce și-a exprimat mesajul, poetul e un individ nu numai lipsit de interes, dar incomod din punctul de vedere al mesajului însuși, pentru că împiedică înțelegerea exactă a unui text situat dincolo de timp. Din pricina asta n-am mai avut niciodată curiozitatea de a cunoaște pe scriitori, și mai ales pe cei pe care i-am iubit. Am cunoscut mulți, dar totodată din alte motive decât curiozitatea; și în măsura în care mi-a fost posibil, i-am evitat. […] Pe când o lume pestriță și avidă se înghesuia ca să culeagă un cuvânt mai mult de pe buzele lui Paul Valéry, la sfârșitul orelor de curs de la Collège de France, eu ieșeam printre cei dintâi⁶.

Publicată în limba engleză, în 1981, la Editura Twayne Publishers, monografia Ion Barbu, apărută în limba română în 1996, la Editura Fundației Culturale Române, este o lucrare de erudiție și rafinament. Nu vom face acum analiza acestei cărți, despre care Alexandru Ciorănescu spunea într-o convorbire că „scriind despre Ion Barbu am învățat foarte multe. Eu toate cărțile le-am scris mai puțin ca să învăț pe alții și mai mult ca să învăț eu”⁷.

Monografia relevă debutul poetului, Dan Barbilian, în 1918, în revista Literatorul, condusă de Alexandru Macedonski; în 1919 începutul colaborării cu Sburătorul lui Eugen Lovinescu și, cu această ocazie, alegerea pseudonimului: „Atât Barbu cât și Lovinescu au povestit împrejurările acestui botez. Tânărul se prezentase în casa criticului dând un nume fals, Popescu: era numai un semn de timiditate, pentru că numele nu era un pseudonim, ci echivalentul anonimatului. Când înțelese că nu era numele lui adevărat, Lovinescu găsi alegerea nepotrivită. Atunci poetul își aduse aminte de Ion Barbu, bunicul zidar, și adoptă numele lui”⁸.

În toamna anului 1927, la București, destinul îl va aduce pe Ion Barbu, ca profesor suplinitor la Liceul „Spiru Haret”, unde în acea perioadă era elev Alexandru Ciorănescu. Astfel în monografie sunt amintite toate elementele care formau personalitatea matematicianului-poet, chiar și experiența lui de pedagog:

Ca mulți oameni de știință, Barbilian nu era un perfect pedagog. Cum el însuși nu putea concepe studiul altfel decât ca un preț al plăcerii de a cunoaște, […] el înțelegea că toți auditorii lui erau niște pasionați. Cei care se dovedeau a nu fi, erau niște intruși care-l indignau. De aceea explicațiile lui de la catedră nu erau îndrumări și introduceri în misterele științei, ci experiențe întreprinse în comun și la care numai puțini aleși ar fi putut participa, ceilalți fiind repede depășiți⁹.

Alexandru Ciorănescu va demonstra că poetul Ion Barbu este greu de încadrat într-un curent sau școală poetică, criticii semnalând confuzii provocate de legăturile lui ambigue cu parnasianismul, cu tradiționalismul sau cu folklorul balcanic: seria nedumeririlor nu se oprește aici. Barbu a respins cu indignare afirmația că opera lui ar fi modernistă […] Suprarealismul îi e la fel de străin. […] el pare convins că în opera lui poziția care se afirmă e clasică: ceea ce o greșeală de perspectivă ar putea să treacă drept modernism nu e în realitate decât regăsirea odei pindarice. […] Barbu are unele motive ca să-și facă iluzii în privința aceasta, pentru că a fost format, dacă nu la școala lui Pindar, la cea a lui Pitagora și Heraclit, și mai ales a lui Nietzsche, care nu e cel mai bun exemplu de clasicism. Concluzia care se impune e că explicația prin apartenență și clasificare nu pare a da rezultate în cazul lui Barbu¹⁰.

Ion Barbu a receptat global mesajul unor figuri franceze ce i-au ghidat formarea: astfel Edgar Allan Poe, în traducerea lui Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud și Moréas promiteau o „nouă poezie”.

În monografia Ion Barbu, Alexandru Ciorănescu evidențiază legătura dintre matematici și poezie, trecerea de la folclor la clasicism, împărțind creația barbiliană în trei cicluri: Ciclul marilor treceri, Ciclul descompunerii și Ciclul existențelor increate. „Analogiile și legăturile ascunse dintre matematică și poezie nu sunt o descoperire a lui Barbu. Specialiștii au pus demult nivelele cele mai înalte ale gândirii matematice sub semnul sensibilității și al emoției artistice”¹¹.

Despre acest parcurs stilistic barbian s-a afirmat că: „În poeziile datate 1918-1922, poetul lua contact selectiv cu poezia practicată până atunci în Europa și la noi. Rezultatul: un soi de compendiu pentru uzul poetului român debutant la 1920. Intervalul de aparentă rezumare a evoluției poetice europene din ultimul secol va fi însă extrem de scurt […]. În numai câțiva ani, poeziile lui Barbu refac traseul literar din romantism și până în modernism. Arderea etapelor se produce cu jovialitate agresivă”¹².

Despre singura scriere în proză a poetului, Veghea lui Roderick Usher, text cu reputație de neinteligibilitate, Al. Ciorănescu afirma că este „rezultatul final al meditațiilor lui Barbu asupra spațiului poetic” și că „orice glosă e aventură și orice comentariu primejdios”¹³. Recent, ceea ce reproșa Florin Manolescu cărții lui Ciorănescu este tocmai „ocultarea legionarismului rocambolesc al poetului” și „faptul că nu ni se spune nimic în legătură cu interdicția la care a fost supusă literatura lui Ion Barbu din 1946 până spre mijlocul anilor ’60”¹⁴.

Definindu-i creația ca un „continent unic al cărui domeniu este meditația despre univers”, Alexandru Ciorănescu îl plasează pe Ion Barbu într-o adevărată perspectivă universală.

Pe Mircea Eliade, Alexandru Ciorănescu susține că l-a cunoscut în timpul liceului, la Spiru Haret: „Am fost buni prieteni în clasele de liceu și în primii ani de universitate. După aceea ne-am despărțit. Nu este vorba că nu mai aveam interese comune, noi între noi, dar fiecare își avea alt teren de desfășurare acuma. Nu mai era același lucru”¹⁵. Despre acei ani de școală, Ciorănescu va povești într-un volum omagial dedicat lui Mircea Eliade:

Que le collège ou le lycée où l’ on a fait ses études soit sans conteste le meilleur (ou le pire, selon les circonstances, mais sans possibilité de nuances intermédiaires), voilà ce qui me semble hors de doute et d’ailleurs tout à fait dans l’ordre des choses, puisque le meilleur (ou le pire) est toujours ce que l’ on connaît bien. On ne sera donc pas surpris d’ apprendre que le lycée Spiru Haret de Bucarest était vers 1922-1929 le meilleur de tous les lycées  ¹⁶.

Această atmosferă de emulație a unei tinere generații s-a concretizat în activități culturale și în editarea revistei Vlăstarul, publicație a Liceului Spiru Haret, care a apărut, neîntrerupt, între anii 1923-1942, fiind fondată de Ion (Nelu) Ciorănescu (1905-1926), fratele lui Alexandru:

Mais nous avions même une revue littéraire à nous, écrite par nous, imprimée par nos soins et dont le directeur du lycée se contentait de payer la facture, tout en nous laissant la bride sur le cou avec un libéralisme qui serait surprenant, et peut-être impossible aujourd hui. Mon frère avait mis en marche cette revue, qui s’ appelait fort symboliquement Vlastarul ou «  la Jeune Pousse  ». L’ année suivante, Eliade lui avait succédé dans la «  direction  », car c’ étaient toujours ceux des dernières classes qui s’ en occupaient de plus près¹⁷.

Ciorănescu se referă, desigur, la ambianța, camaraderia, critica, emulația și dorința nobilă  ; acestea nu sunt cuvinte întâmplătoare, ci pline de însemnătate pentru a înțelege o epocă, o generație în formare  : «  L’ ambiance, la camaraderie, la comparaison, la critique, l’ émulation, la noble envie, en un mot tout ce qui fait les échanges, ne furent pas pour nous des vains mots. On risquerait de comprendre mal l’évolution d’Eliade, et celle des autres aussi, si l’ on n’ en tenait pas compte  »¹⁸.

Pasiunea pentru lectură, memoria formidabilă și capacitatea de a scrie ieșită din comun au avut ca rezultat o operă impresionantă (știință, literatură, istorie culturală, filozofie, memorialistică, jurnalistică literară și politică). Este posibil ca „modelul Iorga” (pe care Eliade l-a venerat încă din adolescență) să fi stat discret în spatele tuturor creațiilor eliadești, de la jurnalistică la sintezele de mare anvergură.

Asemenea calități esențiale pentru un savant s-au combinat în cazul de față cu o trăsătură mai puțin obișnuită, care la el le-a dominat însă pe toate celelalte: un simț extraordinar al competiției, pornirea instinctivă de a fi cel dintâi indiferent de domeniul confruntării. Ideea de preeminență în grup i-a orientat adolescența, tinerețea și maturitatea, până în ultimii săi ani. Astfel se explică frenezia de a publica articole pe cele mai diverse teme încă de pe băncile liceului, astfel se explică scrierea de romane autobiografice tot în calitate de licean (Romanul adolescentului miop), ca și formarea unor grupuri de colegi antrenați în proiecte comune, inițiate și coordonate însă de el, de Mircea Eliade¹⁹.

De revista Vlăstarul și de Mircea Eliade se leagă și debutul lui Alexandru Ciorănescu, care se produce în anul 1925, la vârsta de paisprezece ani, cu un microeseu despre Michel-Angelo²⁰, pe care mai târziu îl va considera un vulgar plagiat:

Heureusement, Eliade n’a jamais su que le premier article que je lui ai porté et qu’ il accepta fort aimablement – mieux encore, en m’ en félicitant avec effusion – n’ était qu’ un vulgaire plagiat ou, en mettant les choses au mieux, une compilation indiscrète  : j’ avais écrit, moi, tout un article sur Michel-Ange, il occupait, sous mon nom, deux pages entières de notre revue […]. La responsabilité de  Mircea Eliade se trouve ainsi fortement engagée dans toutes les élucubrations dont j’ ai pu me rendre coupable par la suite  ²¹.

Într-o convorbire cu scriitorul Ștefan Ion Ghilimescu, Alexandru Ciorănescu mărturisea: „Află de la mine dacă nu ştiai că în această hârţoagă, nu?, importantă totuşi, scoasă la iniţiativa, spun unii, dar nu e adevărat, profesorului Vasile V. Haneş, la care au colaborat şi Nicu Steinhardt şi Barbu Brezianu şi Arşavir Acterian şi alţii pe care nu mi-i mai amintesc acum, Mircea Eliade a început să scrie pentru prima oară despre indianism şi orientalistică…”²².

Adevăratul început al publicisticii lui Alexandru Ciorănescu este articolul Bibliografia unei polemici, publicat în revista Capricorn, în 1930, în care discută Itinerariul spiritual al lui Mircea Eliade și reacțiile pe care acest text programatic le-a produs în epocă. Articolul lui Ciorănescu prezintă disputele (lupta dintre generații, misticismul vs. spiritul critic, tradiționalism vs. modernism) dintre principalele reviste literare din acea perioadă: pe de o parte Gândirea și Cuvântul, pe de altă parte Viața Românească, Viața Literară și Datina.

Într-un alt articol, Ciorănescu se referă la Mircea Eliade, caracterizându-l drept o personalitate versatilă, deoarece „a făcut puțin din toate”: sport, muzică, teatru, expediții, alpinism, navigație, studii strălucite, dar și examene ratate, escapade și pozne: «  Sitôt qu’ il eut commencé à écrite, il a déversé des torrents d’articles de popularisation, un peu élémentaires sans doute, mais étranges pour un garçon de 13 à 14 ans, étonnant en tout cas par l’ éventail de ses curiosités, qui vont de l’ alchimie à la critique littéraire et des sciences naturelles à la magie  »²³. Ceea ce criticul numește „versatilitate” reprezintă, mai degrabă, enciclopedism, căutarea cunoașterii universale și, din acest punct de vedere, Eliade își găsise deja modele în personalități ale unei generații anterioare  : Nicolae Iorga și Bogdan P. Hașdeu  ; tocmai datorită acestei versatilități opera sa, întinsă pe mai mult de o jumătate de secol, s-a înnoit și metamorfozat constant  : «  Eliade sera toute sa vie un encyclopédiste […] Nihil humani a me alienum aurait pû être de devise. D’ autre part, la versatilité n’a pas disparu  ; elle s’est seulement transformée en possibilité de se rénover, en chance donnée à la contradiction, qui font que l’ œuvre d’ Eliade, étendue sur plus d’ un demi-siècle, s’ est renouvelée constamment  »²⁴.

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a definit religia nu atât prin conținutul propriu, cât prin intermediul opoziției noțiunilor de sacru și profan. Interesantă perspectiva din care este interpretată literatura în viziunea lui Eliade:

Pour lui, la littérature est en même temps une transcendance et une activité nécessaire, une réalité par son contenu et une sortie du réel par l’ activité qui la produit. Si comme érudit il était ce qu’ on appelle généralement un bourreau du travail, comme écrivain il était ce que j’ oserais appeler un dévot de cette activité. Ecrire était un devoir et une obligation²⁵.

Ciorănescu observa că romancierul își promisese să scrie în fiecare zi; această aviditate se explică prin setea de cunoaștere, care l-a stăpânit încă din copilărie. Universul literar, imaginația, în general, era realitatea sa și unicul adevăr. Scriitorul, ca orice creator, are acces relativ ușor la acest adevăr transcedental, permițându-i să se sustragă nimicniciei existenței și terorii timpului. Actul literar este ceea ce Eliade numește „exercițiu de recuperare al momentului epifanic”. Concluzia lui Alexandru Ciorănescu este că Mircea Eliade a dat literaturii statutul de obiect sacru: «  Elle a d’ ailleurs tous les attributs du sacré, et des mythes en particulier et, d’ autre part, par ses origines elle est une faculté innée de l’ homo religiosus. Eliade a rendu sa dignité à la littérature, comme au mythe, et c’est là le seul mérite qu’ on ne lui a pas assez reconnu  »²⁶.

Roland Barthes se întreba: «  Pourquoi les professeurs sont-ils de bons conducteurs du souvenir?  »²⁷. Pentru eseistul francez, profesorii sunt personalităţi ce rămân veşnic gravate în mintea şi în sufletul unui tânăr discipol. La fel şi în biografia lui Alexandru Ciorănescu un loc aparte îl au profesorii, mentorii săi, cei care au pus bazele unei pregătiri desăvârşite, care i-au înlesnit contactul cu literatura universală şi cărora le dedică pagini însemnate în memoriile sale.

În 1941, la un an de la moartea lui Nicolae Iorga, discipolul său, Alexandru Ciorănescu nota că activitatea magistrului a fost a unui mare european, datorită „preocupării permanente de încadrare a specificului românesc în comunitatea continentală, prin legăturile sale spirituale, prin orizontul deschis de-asupra istoriei universale, grație unei culturi servite de o erudiție și de o memorie fără pereche”²⁸ și a unui mare român, pentru că „a muncit mai mult decât oricare altul pe ogorul istoriei naționale, aducând la lumină un număr considerabil de documente și de lumini noi cu privire la trecutul românesc”²⁹. Pe Nicolae Iorga, Alexandru Ciorănescu l-a cunoscut în anii de facultate, iar contactul cu marele istoric și om de cultură a fost hotărâtor pentru cariera sa literară:

Am fost asiduu la cursul de istorie universală al lui Nicolae Iorga, pentru că mi s-a părut mai interesant și mai instructiv, pentru că la cursurile lui Iorga întâlneam pe colega pe care am numit-o Îngerașul și care nu atrăsese numai atenția mea, ci și a lui Iorga, deși într-un fel deosebit. Bineînțeles că la cursuri eu îmi căutam locul lângă Îngeraș […] lui Iorga nu-i scăpa nimic din ce se petrecea în sală; deși noi preferam fundul sălii, el ne fulgera cu privirea de mai multe ori și chiar când eram să zic așa cuminți, nu înceta să ne observe³⁰.

În volumul Amintiri…, Ciorănescu rememorează o întâmplare care l-a apropiat de acest profesor; având nevoie pentru o lucrare de seminar de anumite cronici medievale franceze, englezești și italiene va apela la Iorga, a cărui bibliotecă era deschisă cercetătorilor:

Căutam prin fișier, cu ajutorul bibliotecarei, doamna Dvoicenko, când apăru Iorga, care avea și el nevoie de o referință. Când m-a văzut, a încruntat sprâncenele în modul lui olimpic. – Dumneata aici? s-a mirat, ca și când prezența mea ar fi fost un sacrilegiu. Dar i-a trecut supărarea numaidecât, când i-am spus ce doream. Textele pe care le căutam erau foarte rare, și n-am găsit niciunul la el. M-a întrebat cum mă cheamă; îl cunoștea pe tatăl meu, ceea ce l-a îmblânzit cu totul. – Dar cine e fata aceea frumoasă? m-a întrebat înainte de despărțire. De atunci, contactele mele cu Iorga au fost, ca să zic așa, cordiale³¹.

În 1933, Ciorănescu îi va prezenta o serie de articole, rezultate ale primului său contact cu Veneția și de atunci va fi colaborator la Revista Istorică³². Într-o altă împrejurare, Nicolae Iorga îl va chema pe Alexandru Ciorănescu pentru a-i premia lucrarea despre domnia lui Mihnea al III-lea³³:

Mă interesase personalitatea lui Mihnea al III-lea. Alesesem domnia lui ca subiect al tezei mele de licență; mă documentasem temeinic și așteptam de la Veneția date noi […]. Imediat după întoarcerea la București am redactat lucrarea și am scos din ea două copii, una pe care am depus-o la facultate, și alta pe care i-am prezentat-o lui Iorga, cu speranța că mi-o va publica. […] Iorga mă chemase pentru a-mi înmâna, în fața studenților lui, o cupă de argint pe care o primise, în cursul voiajului recent în Statele Unite, de la românii stabiliți acolo. Cupa era destinată celei mai bune lucrări istorice a anului și Iorga mi-o rezervase mie pentru lucrarea cu pricina, pe care mi-a și publicat-o în lunile următoare³⁴.

Tot Nicolae Iorga a fost cel care i-a înlesnit lui Ciorănescu obținerea bursei la Școala Română din Franța, de la Fontenay-aux-Roses:

I-am spus ce plan de lucru îmi alesesem în vederea unui doctorat în Litere, și că nu reușisem să obțin în acest scop o bursă la Roma. […] Am observat cu plăcere că n-a făcut nicio observație în legătură cu subiectul pe care mi-l alesesem: mă temeam că n-are să-i placă, pentru că elevii admiși de el la Fontenay-aux-Roses erau mai mult sau mai puțin obligați să-și caute subiecte și teme legate de trecutul istoric al României […] veneam ca să-i solicit ajutorul într-un moment în care examenul candidaturilor la cele două școli române din străinătate era terminat și nu mai permitea modificări. Iorga mi-a răspuns că îmi dă avizul favorabil, dar că nu mi-l dă decât în mod provizoriu: nu mi-l putea confirma imediat, pentru că nu știa dacă mai sunt locuri libere la Fontenay-aux-Roses. […] Am mulțumit profesorului și am ieșit din casa lui fluierând. Mă consideram deja ca plecat la Paris. Avizul favorabil al lui Iorga avea putere de lege³⁵.

Putem înțelege că Iorga a fost un mentor și chiar mai mult decât atât pentru Alexandru Ciorănescu, un „Dumnezeu protector” («  dios protector  »³⁶), care i-a dat libertatea să facă ceea ce corespundea vocației sale.

Prin contribuțiile sale, Ciorănescu vede în literatura română o componentă a culturii europene; tocmai de aceea se poate vorbi de un europenism românesc, ca fenomen apărut din datele de cultură evocate de Alexandru Ciorănescu, autor care integrează literatura noastră într-un complex european indiscutabil.

____________________________