„Iubirea e puterea de a te învinge pe tine”

Gheorghe Simon are rarissima vocație a scriitorilor ce-și fac din Poezie un credo, un crez, o ars poetica. În numele ei sunt gata de jertfă. Prilejul de a-i cunoaște poemele ne este dat de masiva și eleganta selecție din volume apărute între 1984 și 2015, Teofania (Iași, Editura Doxologia, 2017, 329 p.). Teofania (manifestarea sensibilă, personală sau impersonală a lui Dumnezeu), carte “tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului TEOFAN, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei“ și prefațată de Theodor Codreanu.

Poezia lui Simon, despre care se mai pronunță poeți și critici precum Daniel Corbu, Liviu Antonesei, Paul Gorban, Lucian Strochi, Paul Aretzu etc., propune cititorului teme cu precădere religioase, dar și filosofice sau existențiale ale omului dintotdeauna și ale poetului, id est Gheorghe Simon, ale relaționării sale cu timpul și spațiul care sunt totuna cu Dumnezeu.

Așadar, Poezie și Copilărie (scandată de ritmul sonor al clopotelor!), Poezie și Lumină în Răstignire, Poezie şi Cunoaştere (inclusiv de sine!), Poezie şi Spiritualitate, Poezie şi Destin, Poezie şi Iubire (inclusiv în sens de Amor Intellectualis!), Poezie şi Suferinţă psihică şi fizică, Poezie și Biruință, Poezie şi Natură, Poezie și Rugăciune, Poezie și Asceză a Tăcerii Vii atât de asurzitoare (capacitatea de a-și asculta, departe de lumea dezlănțuită, modulațiile cvasi imperceptibile ale cugetului sau “la vie intérieure “), coordonate esențiale ce pivotează în jurul unui străvechi topos sacru românesc numit mânăstirea Agapia și împrejurimi (“ fractal”, “corabie de sunete” etc), motiv recurent, alături de iubire, copilărie, lumină, ochiul triadic.: “Atât de mult te-am iubit/ atât de mult/ văzduhul Agapiei vibra de lumină în tumult/ și toate cuvintele rostite vreodată/ fără de vină s-au topit/ precum singurătatea în singurătate se curmă/ precum iubirea dintâi/ e și cea de pe urmă.” Un univers fono-logo-centric, cum ar zice în termeni hermeneutici Jacques Derrida, al credinței noastre creștin-ortodoxe, al românității, prin care cititorului i se oferă cvasi toate valențele unei scriituri epico-psalmice modernissime derivate din acel poiesis primordial. Poiesis sau inventivitate, creație artistică ce pare inepuizabilă în cazul lui Gheorghe Simon.

Pentru scriitorul și eseistul nemțean (n. în 1950, jud. Neamț, specializat în limba și cultura franceză, membru al UniuniiScriitorilor) poezia este punct de referinţă vital şi stea polară călăuzitoare, căci vocea ei este unica mărturie ce rămâne înainte de tăcere sau nerostire, sinonim recurent al morţii,atunci când cuvintele comune nu mai izbutesc să întrupeze expresia sensului profund al fiinţei şi al tentativei noastre de a ne confrunta cu lumea.

Poemele Teofaniei, purtătoare de semnificaţie expresivă la cea mai înaltă cotă stilistică, sunt un instrument de cunoaştere, radar ce ne poate relaţiona cu „divinul” din noi revelat prin desmărginire și derealizare. Altfel spus, într-un timp fără margini. Aflat în siajul onirismului diurn, al visului poetic sculptat cu ochii deschişi, practicat de interbelici, de optzeciști, și precursorii lor Nichita sau Daniel Turcea, converteşte viziunile printr-o savantă sugestie cromatică, de tipul celei sugerate de însuşi Apollinaire care, referindu-se la pictura unui Marcel Duchamps sau a lui Robert Delaunay, a definit onirismul orfic. Poetul restituie lumii miracole pe care Henri Michaux, de pildă, le nega prin faimosul său titlu: “Il n’y a pas de miracles”.

Crezulestetic al poetului Gheorghe Simon derivă din versurile sale împotriva coruperii tot mai pernicioase a relaţiilor interumane şi este plămădit ca o Imitatio Christi, asemenea transfigurării Sf. Francisc din Assisi.

Trăind în postmodernitate, Gheorghe Simon o face în numele speranţei că poezia poate salva viaţa, concept ce în chip firesc vrea să fie o provocare, chiar dacă poate fi înţeles şi ca simplă dorinţă-rugăciune-conjurare: “Tată al nostru ceresc iartă-ne nouă celor singuri mai singuri decât Fiul jertfei în vremi de restriște! Iartă-i pe părinții părinților care și-au desfăcut aripile sufletului pentru ca noi să nu ne prăbușim fără mângâierea sufletului Tău de la începutul cel fără de început! Iartă-mă Doamne căci fără de amăgire cuvintele mele înmuguresc din rănile Fiului Tău! Și iartă-i pe cei care fără de voie cuprinși au fost de mânia orbirii! Întărește-ne, Doamne și dă-ne nouă puterea de a ne birui pe noi înșine de a nu cădea în desnădejde și fă să se surpe teama noastră de neputință precum puterea Ta doar prin lucrarea Verbului e cu putință“.

Poezia salvează viaţa – este un adevăr în care Gheorghe Simon crede cu tărie, definind astfel caracterul taumaturgic al lirismului său de o frumusețe liturgică, imnică, polifonic orchestrată, reușind să inducă ideea profund religioasă că poezia înţeleasă în acest fel nu este ceva exterior fiinţei noastre, ci ceva ce se află înlăuntrul nostru, ca şi cum ar face deja parte din noi. Este partea ,,magică”, eresul şi credinţa pe temelia cărora ne este zidită identitatea. Aceasta se cuvine a fi descoperită sau redescoperită. În acest sens credem în înrudirea spirituală a poetului nostru moldav (“când duhul însetării și al citirii de sine învie în chip de poezie“) cu magicianul muzician, ardeleanul Grigore Leșe, ce a vrut și a reușit să-și arate sieși și lumii cine și ce este, fiind avantajat însă de universalitatea limbajului muzical și de aparițiile sale televizate.

Gheorghe Simon redescoperă rădăcinile identitare ale românității și omenității, dar și ale propriei existențe, hrănite la izvoarele pure ale credinței creștin-ortodoxe, aici şi acum, cu deosebită urgenţă, dezgropându-le de sub mormane de reziduuri ale mileniului: supertehnologia de serie, reificarea ființei vii în scopul declarat al alienării, al mercificării, al metamorfozelor maligne prin recurs la permutări genetice sau monstruozitățile inteligenței artificiale etc. Scopul: eradicarea autenticităţii vieții omului, a deposedării sale de amintirea edenică a părinților și copilăriei, otrăvirea seminței divine din om, rinocerizarea și mancurtizarea cugetului viu, astfel încât să i se amputeze orice percepție a lucrării Verbului Întrupat, a năzuinței sale fundamentale, după cum ne învață Sf. Grigore din Nazianz, de mântuire prin credință și așteptarea Lui: “Scrisul pentru mine are ceva din evlavia liturgică. Emoție atât de vie nu am mai trăit decât în copilărie așteptându-mi mama! Acum te aștept pe tine în fiecare clipă“. Poezia este în imaginarul comun, legată de dimensiunea iubirii, dar pentru cei ce o frecventează învestiți fiind să o împărățească lumii este sentimentul prin care se exprimă dinamica sufletului, se dau la iveală trăiri profunde, sporind semnificația omenității, sustrăgând-o degradării, mediocrității. Dar dacă iubirea se structurează în relația cu Dumnezeu, structurând-o, dacă dobândește virtutea reciprocității, devine limpede că iubirea e un alfabet numinos pentru descifrarea lumii în care celălalt e oglindă și solitudine. Gheorghe Simon are darul de a converti abstracţiuni în melos emoţionant, memorabil, iluminându-le asemenea lui Blaga, prin metafore revelatorii: “ Din imprudența de a-L fi contemplat și de a i se fi arătat poetul s-ar fi înțepat și i s-ar fi imprimat în suflet numele trandafirului nimănui care e și numele morții semn că Dumnezeu însuși consimte și chiar ar fi suspinat ceea ce doar aleșilor cuvântului le este dat să vadă cum scrie moartea în grabă pe curat. Și pe furiș numele i l-au cules cum ai culege o literă dintr-un alfabet pierdut fără ca cineva să fi citit mai întâi textul în care era divulgat secretul precum moartea îşi ia adio de la noi făcându-ne semn cu mâna care scrie zidită în poezie făcând litera moartă să învie și amin zic ție cititorule mântuitor de poezie.”

Poetul, în numele unei conştiinţe estetice indubitabile, datorate talentului, frumuseţii dicţiunii, vocaţiei sinesteziei, dar şi vastisimelor lecturi, ascultării, supunerii și smereniei de miniaturist medieval cu care îşi concepe textele, şi-a dobândit o indeniabilă originalitate stilistică, considerat de cel ce scrie din aceeași rasă a poeților noștri pereni prin spiritualitate și cultură tip Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Daniel Turcea, Mircea Ivănescu etc.

Dacă postmodernitatea pare să fi pierdut cheia magică a lirismului, înlocuind-o cu un card ce deschide centre comerciale, magazine de lux, centre de fitness, tot atâtea realităţi virtuale, simulacre, poetul nostru trăieşte poezia ca pe un fel de spontaneous combustion, autoimolare, iar nu ca pe o rece răsfrângere estetizantă, mimetică. Din silenţioasa, asurzitoarea solitudine se naşte acea nevoie de armonie şi lumină, de regresiune spre tărâmul eternei reîntoarceri la edenul copilăriei cu munţii, arborii, păsările, florile ei, primordial izvor al mitopoieziei şi pavăză în faţa agresivităţii timpului. În ciuda carcasei noastre caduce şi a solitudinii, aspirăm necontenit prin iubire spre veşnicie, boicotând, precum atât de pilduitor a făcut-o Mircea Eliade, istoria maşteră prin artă, prin speranţa şi credinţa că adevărata poezie, dincoace şi dincolo de orice retorică, ne pune faţă-n faţă cu semnificaţia profundă a miraculoasei creativități și totodată a fragilității existenței omului, altfel spus cu necontenita, neînţeleasa împletire a vieţii cu moartea. Ne pune, pur şi simplu, în faţa acelui mister despre care a scris poetul-filosof Lucian Blaga.Dar nu spre a încerca să-l descifreze, spre deosebire de ceea ce se străduieşte să facă filosofia şi azi, mai mult ca niciodată, ştiinţa, aflate pe marginea unei genuni ontologice, ci spre a-i afirma predestinarea şi intrinseca lui inevitabilitate.

Suntemprimejdios de dizarmonici, înstrăinaţi. Teofania, adică poezia pură, ne poate salva: “Cartea vie a iubirii se scrie singură. Până și literele alunecă nevinovate. Poate că noi înșine suntem literele vii dintr-o carte în care Cineva citește sufletele noastre reînviate”

Existenţa unui centru lăuntric, în care detaliul minim poate să se regăsească în necuprindere şi desmărginire, l-ar fi făcut pe Homer să-l definească pe Eumeu, un biet porcar, drept „divin”. Astfel, şi noi putem, de ce nu, să ne redescoperim drept „divini“, adăpându-ne însă la izvorul poeziei de origine cerească, a cântecului și descântecului fără soluție de continuitate din Teofania.: “Totul e cuprins în tot preapuținul fiindu-ne măsura așteptării fără figuri de stil ci doar Verb întreit în lucrare ritm al inimii în respirare în văzduh de neîntinare“.

Adevăr și Frumusețe sunt în poezia lui Gheorghe Simon teme omniprezente legate fiind de dimensiunea iubirii, de fundamentala nevoie a omului de cunoaștere. Căci poezia e unul dintre modurile de cunoaștere și străbatere a lumii, generată fiind de un rafinat imaginar analogic, având drept țintă directă esențialitatea lucrurilor, punct în care se poate vorbi de viziune. Gheorghe Simon nu este doar un poet hăruit cu talent, ci și un vizionar: operează cu imagini și simboluri, care în fond constituie substanța pulsatorie a tot ce există. În poezia contemporană aceste două “măsuri”, deosebit de familiare gândirii eline, dar și poeziei lui John Keats, să recitim de pildă Odă la o urnă greacă, au căzut se pare ireversibil în uitare, căci rarissimi sunt poeții ce fac din cele două teme propria vis poetica.Poezia este memorie, învestită cu canonul interpretării personale. Astfel, în cazul lui Gheorghe Simon, după săvârșirea călătoriei în “în portul îngropat“, reapare în lumină cu zăcământul prețios al trăirilor (Agapia, Văratec, schituri, roade, vitralii, evangheliare și icoane în peisajul moldav, lumea copilăriei, a casei părintești, tot atâtea arhetipuri, “arhechipuri”, epifanii și făgăduințe dintr-o altă lume, nu ne ferim a zice, metafizică): ”Lucrurile par sprijinindu-se în câte un nume când toate există spre a sfârși în cuvânt precum cel care citește face să învie litera în gând. Amiaza se furișează în crâng Verbul e întrupat pe pământ grâul răsare din cuvânt (…) “.

Nu întâmplător am lăsat la sfârșit înscrisul de pe coperta IV a Teofaniei, ce poartă ilustra semnătură a profesoarei mele de literatură universală, universitara Zoe Dumitrescu-Bușulenga, alias monahia Benedicta, de la Putna. Citim și cităm minunându-ne de intuiția exegetică, privind opera poetică a lui Gheorghe Simon: “…este un poet al Cuvântului în sens primordial, ca pelerin în propria sa singurătate, spre izvorul nemuritor al Verbului divin. Astfel, ni se dezvăluie o concepție înaltă despre poezie, ca res sacra, cu un sens profund pe care poetul îl descoperă în toate ipostazele vieții. Viziunea lui Gheorghe Simon asupra poeziei se relevă ca jerfă a ființei către Cuvântul întrupat, căci rostul poetului e în cuvânt, în fervoarea rostirii.” Cuvinte ce valorează cât un blazon nobiliar, cât un sigiliu domnesc, cât o pecete voievodală.