Antologiile, după umila mea părere, sunt formula perfectă a istoriei literare. Lucia Țurcanu, un bun critic de poezie de la Chişinău, adună în volumul Caligrafii , apărut la Editura Cartier, poemele exponenţiale ale basarabenilor din generaţia ‘70. O promoție de poeţi (atât de apropiați ca vârstă, încât ar fi putut să fie colegi de clasă), caracterizată astfel în studiul introductiv: „«Caligraf al peisajelor sufleteşti» (formula îi aparţine lui Mihai Cimpoi), poetul şaptezecist purcede la metaforizarea discursului, găsind în acest procedeu o formă de libertate a exprimării poetice. Pentru a evita dialogul cu cenzura şi pentru a nu se angaja social-politic, aceşti poeţi apelează la metaforă ca formă de evazionism, dar şi ca modalitate de înnoire poetică şi poietică, de readucere a esteticului în albia poeziei.”
Jocul poate eşua, pentru că „marele risc al metaforizării este însă excesul decorativ şi preţiozitatea gratuită. De multe ori, autorii «ochiului al treilea» cad în această capcană…” Un studiu relevant şi texte ilustrativ-demonstrative la îndemână – o istorie literară perfectă.
Amintind de tentativele lui Laurențiu Ulici şi Marin Mincu de a defini generația/promoția şaptezecistă românească, antologatoarea face o primă constatare a „diferenței”: şaptezeciştii din Basarabia nu au avut parte de un spirit critic coagulant. Adevărul este însă că nici congenerii lor din România nu au fost omologați ca generație (de fapt, ca „promoție”, și încă una „mediană”, strâmtorată de „extreme”, în teoria lui Ulici), cu trăsături distincte, decât pasager, într-un context mai larg. Cam așa s-a întâmplat şi cu basarabenii, monitorizați inițial de colegul lor de generație Andrei Țurcanu, apoi definiți drept „generația ochiului al treilea” în Istoria deschisă a lui Mihai Cimpoi; în fine, caracterizați în Poeții şi trandafirul, sinteză datorată lui Alexandru Burlacu. Deloc rău, dacă adăugăm aici şi această antologie a Luciei Țurcanu.
Cartea include poemele plutonului fruntaș al generației: Vasile Romanciuc, Nicolae Dabija, Iulian Filip, Marcela Benea, Ion Hadârcă, Leonida Lari, Leonard Tuchilatu, Valeria Grosu, Andrei Țurcanu, Leo Butnaru. Antologatoarea conturează câteva linii definitorii ale desenului acestei promoții, poetice prin definiție, calofile şi manieriste (calități comune şaptezeciştilor de pe ambele maluri ale Prutului) dar cu stiluri personale, totuși, distincte. „Şaptezeciştii sunt (neo)romanticii poeziei din Basarabia”, decretează, ca un prim verdict critic, autoarea studiului introductiv. De altfel, romantismul, „paşoptismul” militant (din anii 1988-1991), ipostază inexistentă în poezia şaptezeciştilor din Țară, face singura diferență.
Căutarea stărilor lirice pure”, „viziunea sacralizantă asupra realului”, visul ca „modalitatea cea mai relevantă de dezvăuire a eului, dar şi de purificare” (cu „peisajele onirice”, cu „stihialul” şi chiar cu „fantasmagoriile oniricului”) – acestea şi alte câteva „mărci” ale poeziei şaptezeciste din Basarabia, surprinse de antologatoare (la care se adaugă notele lui Mihai Cimpoi: „întâmplările cotidianului capătă un aer extraordinar”; Andrei Țurcanu: „replică la elogiul necondiționat al realismului”; Nicolae Leahu: „elogiul stărilor sublime ale sufletului” şi „proteica deschidere spre mister, vis”; Em. Galaicu-Păun: „cantabilitatea” versurilor; Margareta Curtescu: „mărci ale simbolisticii orfice” şi „aspirații de evadare în spații poetice pure”) sunt perfect valabile şi pentru congenerii din Țară.
Atunci când cititorul se poate convinge de valabilitatea afirmațiilor, având la îndemână textele protagoniștilor, jocul e perfect. Mecanismul funcționează în felul următor. Mai întâi, o opinie sintetizată în studiul introductiv: „Cel mai bine reușește să mențină exprimarea metaforică în limitele firescului şi să nu deplaseze accentul de pe „semantică” pe „stilistică” Vasile Romanciuc, probabil cel mai important poet al generației. (…) Poezia gnomică pe care o creează V.R. este purtătoare de semnificații profunde, (…) iar dimensiunea etică, la care nu renunță autorul, este abia sesizabilă.” Apoi, opinia unui exeget (aici, Eugen Lungu): „Vasile Romanciuc este un reflexiv care adaugă foşnetului liric al poeziei fluizii unei gândiri identitare, cu strictă conștiință de sine. Poemul său este meditativ fără a fi grav, etic dar fără sâcâiala moralistă, concret istoric, evitând însă sloganul. O cerebralitate frăgezită de frumos.”
Dar capriciosul cititor vrea probe. Şi ele vin, în formule poetice finite, precum acest antologic poem, ce descinde din Goga, dar şi din poezia populară, arhetipală: „Busuioc la naștere,/ busuioc la moarte,/ floare de tristețe,/ floare de noroc./ Viața noastră toată,/ Doamne, cum încape/ între două fire/ mici, de busuioc?!” Dar antologia este una sintetică, surprinzând dacă nu şi „secvența paşoptistă” din biografia poetului, atunci inevitabil formulele moderne, din ultimele volume. Insuficiente pentru mine – am şi eu, ca cititor, capriciile mele – care aşteptam şi ceva din jocurile ludice, ironice, intertextuale, ale ultimului Romanciuc. Antologatoarea l-a preferat însă pe cel grav (d.e.: „În aerul noros al amiezii/ peste câmpia rece, tăcută,/ ciorile, ciorile, ciorile -/ negre bucăți rămase din noaptea trecută.”).
Sau iată portretul altei poezii: „Exprimarea gnomică este practicată şi de Leo Butnaru, metafora însă e de sorginte livrescă. Referința la faptul de cultură apare frecvent în poeziile acestui şaptezecist, dar discursul nu mai este grav şi reflexiv ca la ceilalți congeneri. L. B. preferă să fie ludic, aceasta apropiindu-l oarecum de optzecişti”. Să urmărim cum îl vede „vocea din public” (aleasă de antologatoare), care, de data asta, e un coleg de meserie, poetul Adrian Alui Gheorghe: „Înzestrat cu o extraordinară vocație pentru cotidian, Leo Butnaru violentează echilibrul precar al unei ordini morale învechite. /…/ Textul se dezvoltă sub presiunea imaginației ca un organism poetic independent”. Pe toate însă le explică, le justifică şi le contrazice, după caz, textul poetic propriu-zis, cel care urmează.
Microantologia” Leo Butnaru începe evocator şi intertextual, cu un dialog (modern, nu şi postmodern/ ludic-ironic) cu Alecsandri: „Printre cântecele ciocârliilor/ ca printre melodioase ramuri de soc/ spre care semănători te îndrepți, Rodico?” Vor urma, ca referințe active, Orfeu, Euridice, Diogene, dar şi un înger nichitian („un înger s-a/ autoparaşutat într-un lan de floarea-soarelui…”) sau, un tot atât de nichitian-ghilgameşan Enkidu: ”Prietenul meu Enkidu/ (o ştie o lume/ literară/) a fost/ OM cu toate literele mari…”. Iar micile capodopere – înainte de a cădea în discursivitate – apar, surprinzător poate şi pentru autor, odată cu micile paradoxuri existențiale: „E scurtă omeneasca-ne osândă/ din ea ajungem mărăcini sau flori;/ iar dacă-ar fi depus aleasă trudă/ Natura – noi eram nemuritori:/ pe când, nemulțumită, ea întruna/ ne tot reface chipul mii de ori.”
La interferența dintre estetica şaptezecistă şi cea optzecistă se află şi poezia lui Andrei Țurcanu, în care relația eului cu lumea este mediată de referința intertextuală.” Textele alese să ilustreze aceste teze ale antologatoarei susțin, dar şi subminează afirmația. Or, intertextul şi referințele culturale la A.Ț. sunt de fiecare dată grave, monumentale . Chiar și atunci când vizează un roman ludic, postmodernist pursânge, cum e Moscova-Petuşki al lui Venedikt Erofeev: „Miros acru de varză murată, votcă şi/ picioare trudite de arhangheli desculți./ O, acei arhangheli/ care, în loc să ucidă balauri, / au secerat toată noaptea capete de eretici/ şi au trecut prin foc şi sabie/ scutecele unor vise prea îndrăznețe!” (Trenul Moscova-Petuşki). O replică anti-posmodernistă, un optzecism pe invers.
Antologia permite unora să facă un tur de orizont, familiarizant, asupra poeziei unui grup literar aflat la ora bilanțului, altora să revină la pagini ştiute, cărora li se alătură texte mai puțin cunoscute. Poți să relecturezi poezia vreunui autor de referință, de exemplu, a lui Nicolae Dabija, ca să descoperi o paradoxală involuție de la ludica pastişare a lui Nichita Stănescu („Ea era așa frumoasă/ că se lumina în casă/ …/ Parcă-avea văzduh în oase:/ ora cinci se făcea şase”) la un expresionism grav, pur-arghezian: „Bucuros este sufletul meu,/Ca o biserică în care a intrat Dumnezeu:/ Vâzdoagele au înflorit brusc în icoane/ Şi-au înmugurit podele şi obloane.”
În caseta de experimente prozodice ale lui Ion Hadârcă poți să descoperi ritmuri din Topîrceanu, sau poate, mai curând, din Brodski: „Ninge păgân -/ Vânt boreal/ Bate-n plămân/ Cui de cristal…”. Te convingi că – e punctul tău de vedere – cel mai bun poem al lui Iulian Filip e acest simplu, nepretențios, dar mai ales imperfect Ceasornic defect: „Am puls constant. Mănânc l-aceeaşi oră,/ mă culc l-aceeaşi oră şi am vise/ la ora trei – de mamă şi de soră,/ la ora cinci – de cele nepermise…”
Fie şi cunoscute, unele versuri cândva citite şi chiar comentate, azi pot să sune altfel. Ca aceste previziuni lirice ale poeților azi dispăruți: „S-ar putea să nu mai vii,/ S-ar putea să nu te-ntorci,/ S-ar pugea să treci de vii/ S-ar putea să treci de morți” (Leonard Tuchilatu); „Noi nu vom pleca de aici./ Noi vom rămâne dedesubtul apei…” (Valeria Grosu). Ori să descoperim, în aceeași gamă a vocilor urcate la ceruri, că unii poeți, cunoscuți mai mult ca tribuni (şi politicieni de duzină!), au scris şi foarte cantabile şi simple versuri, de un lirism pur: „Ce zi frumoasă umblă pe pământ, / iluminând egal şi rău şi bine…” (Leonida Lari).
Ori să cazi de acord cu antologatoarea că ierarhiile poetice sunt dinamice, fie şi după decenii de stabilire a canonului, odată cu reaudierea unei voci altă dată scăzute. „Poeta – scria Eugen Lungu despre Marcela Benea – pare că nici nu operează cu cuvinte, ci doar cu umbrele lor. Rezultatul e surprinzător – pe fundalul larmei minimaliste (ce oximoron! – mvc), ea se face auzită distinct şi răspicat”. S-o auzim, zic eu: „Şi dacă noi suntem visul colorat al cuiva? / /…// Şi ce oroare şi ce fascinație/ e să fii văzut tu în visul cuiva/ în altă lumină decât în lumina ta.”
Iată la ce sunt bune antologiile.
Caligrafii. O antologie a poeziei şaptezeciste din Basarabia,
antologator: Lucia Țurcanu, Cartier, 2017, 208 p.