FUGARUL

Îl găsise taman la Brăila, pe bulevardul Cuza, la numărul 269; într-adevăr, n-aveai cum să te înşeli în privinţa casei, după cum îi scrisese. Era o casă veche, boierească, pe care vremurile o aduseseră la condiţia de relicvă demnă, purtându-şi stoic mândria la care cei de viţă veche nu renunţaseră nici în faţa sărăcirii, nici a comuniştilor.

Radu era un soi de paşă: scria un roman cu un titlu inspirat, trebuise să admită – „Întoarcerea fiului risipitor”. Avea un băietan negricios, cu ochi întunecaţi, care-i dactilografia. Avea ucenici, puştani veseli, nepăsători la cele din jur, fericiţi să ajute la construirea unei corăbii. Când ajunsese el, erau în mare agitaţie. Băietanul se iubise cu o fată micuţă, firavă, un copil. Radu tocmai se întorcea cu o fată frumoasă, Valeria, o brunetă hotărâtă, emanând poftă de viaţă prin toţi porii. Fata cea mică năştea undeva la mansardă, la etaj era o agitaţie fără pereche a băieţandrilor viguroşi, arşi de soare, bucuroşi să împartă carafe cu vin roşu, rece, dintr-un butoi din pivniţă, butoi ce părea fără fund şi care se dovedise, în zilele următoare, a fi o impresionantă rezervă, pe care Radu o primise în dar de la gazdele lui, acum emoţionate, la parter, de evenimentul ce se petrecea în casa lor. Până la urmă, Valeria nu făcuse decât să-i taie micuţului buricul, restul, cum zicea ea, privindu-l cu ochi luminoşi, peste marginea unei carafe, fusese isprava lui Dumnezeu.

Era mândru nevoie mare Radu de asemenea primire, cu o fată-n chinurile facerii, într-o casă boierească, plină de ceea ce era de la sine înţeles că va fi echipajul „Speranţei”. A doua zi, îl duse să-i arate micul lui şantier. Erau cu capetele pline de vin şi poveşti din Balta Brăilei. Pe lângă ei, băietanul, scund, negricios, slab ca un ţâr şi agitat. „Stai, mă, cu nevastă-ta, că eşti tată de pe acum”, îl îndemnase Radu, dar băietanul… cum l-o fi chemat? Musul îi ziseseră apoi, căci Radu se grăbise de cu seară să le arate cu degetul, într-o tăcere solemnă, cine va fi timonierul. Acum, musul îl privea înciudat pe Ceatal şi se străduia să-şi arate cunoştinţele despre navigaţie, bărci şi pescuit. Da, el era iniţiatul, el era, de fapt, de acolo, acasă între ape… Ceatal îl privea zâmbind cu mirare. Puştanul tocmai devenise tată, dar nici el, nici cei din jur nu puteau accepta asta. Numai mama-copil devenise, ziceau ei, brusc, mamă, mamă şi atât, îl mâna şi-l aduna, transformată deodată de minunea prin care trecuse. Iar Radu teoretiza patetic despre puterea dragostei de a zămisli lumi, pe când împingea uşa grea, scârţâindă a magaziei.

Ceatal călcase sceptic în depozitul imens, în mijlocul căruia se profila zvelt scheletul unei corăbii atât de neaşteptate, încât vorbele dinainte ale lui Radu nu-i mai părură deloc banale, dimpotrivă, erau validate de visul ce prindea contur sub ochii lui. Apăru din senin un bătrânel scund, cu ochelari de modă veche pe nas, cu ceas la buzunarul de la piept şi lanţ pe care-l juca pe un deget fără astâmpăr.

– Domnul Ianev, făcu Radu prezentările. Grâu şi navigaţie, Sim! exclamă apoi.

Ianev fusese negustor de cereale. Unul din cei mai mari, mărturisi cu obidă, nu cu trufie. Ai lui se refugiaseră la Brăila din calea bolşevicilor, în 1917, venind de la Odessa şi o luaseră de la capăt cu ceea ce ştiau să facă din tată-n fiu, de când un strămoş înţelept lăsase sabia căzăcească şi se apucase de negustorie. Acum, îl ajungeau din urmă ai lui, luându-i totul, libertatea de a-şi sluji instinctul mai cu seamă. „Omul ăsta va muri pentru că nu mai poate cumpăra şi vinde. Şi nu e vorba de comerţ. Ci de o chemare”, şoptise Radu. Dincolo de coca din scândură proaspăt geluită, domnul Ianev se agita steril. Poate-l speria gândul că, într-o zi, tinerii aceştia vor pleca, vor sui în corabia aceea, când va fi gata să iasă în larg şi-i vor face cu mâna, iar el se va întoarce în magazia pustie.

„Grâu şi navigaţie, Sim. Asta e Brăila. Arhitectură terestră”, declama Radu, arătându-i cu gest larg, de stăpân, strada Împăratul Traian, pe care, la ceas de seară, în lumina caldă, domoală a apusului, se plimbau la braţ perechile burgheze ale oraşului, cârduri de adolescenţi gălăgioşi şi fetişcane cu cozi negre, împletite, lungi până la mijlocul feciorelnic de subţire. Erau, apoi, oameni îngânduraţi, apăsaţi de grija clipei, soldaţi ruşi, ţanţoşi şi agresivi, culegând ostentativ plecăciunile câte unui localnic slugarnic ori căutăturile vreunei codane fără prudenţe, erau familii respectabile, cu copii îngrijiţi în pofida lipsurilor, băieţei purtând cu gravitate precoce costumul de marinar. Era un ritual al unei lumi care se încăpăţâna să-şi ducă mai departe reperele, între care preumblarea la ceas de seară, pe strada Împăratul Traian, era borna unei normalităţi şi a unei continuităţi de la care nici Armata Roşie nu-i făcea să abdice.

„Dar spiritul locului e nautic, Sim”, continua Radu. Îi plăcea tare mult descoperirea asta. „Brăila e, deopotrivă, oraş al Bărăganului, cel mai al Bărăganului, şi al Dunării, cel mai al Dunării.” Iar puştanii adunaţi în jurul unui vis îl priveau mândri şi recunoscători.

Domnul Ianev avea un fiu, Vladimir. Ofiţer de marină. După război, nu se ştie de ce, renunţase la navigaţie şi se apucase să predea engleză şi italiană. Din când în când, trecea pe la magazie. Era închis în el, de statură medie, bine făcut, cu părul rar, pieptănat atent spre spate şi o mustaţă cănită. Era ceea ce se numeşte un domn şi bătrânul negustor era tare mândru de el. Îl privea cu admiraţie, dar începea iute să ofteze amărât şi pleca, făcându-şi de lucru printre mormanele de scânduri şi scule, să-şi ascundă câte-o lacrimă. Vladimir Ianev adusese cu el, odată, un specialist în construit nave. Îl chema Marcel Iordana. Toţi vorbeau despre el, îl invocau permanent, era cel mai bun constructor de pe şantierul brăilean, dar Simeon nu l-a întâlnit cât a stat la Brăila. A înţeles, însă, repede că Marcel îi luase locul în viaţa lui Radu. Şi, dincolo de gelozia inevitabilă chiar şi acestor încercări bărbăteşti, acceptase situaţia. Era normal să fie aşa.

De altfel, el, Simeon, nu mai era, poate, decât legătura lui Radu cu trecutul, cu Bucureştii, cu ziarele şi forfota literară… Hotărâse să-l ia cu el cârmaci numai pentru că voia să ducă o bucată de trecut cu sine. Să nu se rupă de tot. Căci asta făcuse izolându-se la Brăila, în magazia negustorului Ianev. Nu mai vorbea nici cu frate-său. Geo Bogza îi aruncase, odată, că scrie pentru coafeze şi Radu-i trântise uşa pe viaţă. Accentua: pe viaţă. Cu necaz, dar şi cu împăcarea că el are dreptate. Simeon pretindea că înţelege mai bine resortul ce-l mânase pe impulsivul frate mai mare, dar nu mai deschisese subiectul, să nu răsucească în rana ce stătea între cei doi fii ai unui funcţionar din marina comercială care le transmisese acest microb: chemarea mării. Un vis care crescuse în porturile prin care se perindase Alexandru Bogza, cu familia lui tot mai numeroasă, un vis care îl chinuise, pare-se, mai ales în anii în care i-a mers cel mai bine, pe când era şeful Agenţiei Serviciului Maritim Român şi a pierdut încasările instituţiei, jucându-le la cărţi. Dar nu cu calitatea literară a romanelor lui Tudoran, cum Geo Bogza îşi botezase scriitoriceşte fratele, avea el treabă. La urma urmei n-avea decât să scrie pentru curvele de la Casa de Piatră. Ce, el, Geo, nu scrisese pentru liceeni chinuiţi de fantasme erotice?

– El vorbeşte? bombănea Radu. Mama era să facă infarct când a citit în Unu că „va apărea Ţâţe – poeme ultrasexuale de Geo Bogza”. Noroc cu Voronca, el a schimbat titlul, dar şi „Jurnal de sex” suna aberant. Să fii închis de două ori la Văcăreşti pentru pornografie e o performanţă, într-adevăr…

Nu despre calitatea literară era, însă vorba. Simeon se uita la pieptul maiestuos al Valeriei, pe care tricoul alb stătea să pleznească, la profilul ei de statuetă antică, la mâna ce se întindea graţios spre un dans de pescăruşi îndrăgostiţi… Când fata se întoarse spre el, zâmbind cu buzele strânse, privindu-l cu luminiţele jucăuşe, vesel-ironice, ehei, băiete, păreau a zice, ştim noi ce ştim, lasă, vezi-ţi tu de-ale tale, că ştim noi ce ştim, ehehei, când îşi dezveli dinţii albi, mărunţi şi corect ordonaţi şi buzele cărnoase ziseră ceva, oare ce-or fi zicând şi mâna se întinse iar spre Dunăre, dar n-o auzi, să fi fost barcazul de vină ori docherii beţi, cine ştie, dar el era acolo doar cu zâmbetul resemnat şi se gândea la Bucureştii mereu în agitaţie, cu lumi în permanentă reaşezare. Era un moment bun pentru unul ca Geo Bogza şi tot ce încerca, poate, să-i spună fratelui mai mic era să lase naibii băţoşenia şi marea şi să se întoarcă la petrol şi la lume.

Fata veni lângă el şi se aşeză pe cheiul murdar, direct cu pantalonii albi. Picioarele lor atârnau goale, deasupra unor margini murdare de Dunăre şi stropi călduţi săreau când trecea câte-o şalupă. Era cald, prea cald, noroc cu apa ce stârnea iluzia unui curent de aer proaspăt.

Se uită la ea. Acesta era cuvântul: avea un chip proaspăt, un zâmbet proaspăt şi, de ce nu, o inimă proaspătă. Se simţi bătrân şi oftă. Ea-i zâmbi iar, apoi rămase gânditoare. Se aplecă brusc către ea:

„Ioana Maria noi nu am fost decât două corăbii

care se întâlnesc într-o dimineaţă

şi de pe crestele unor valuri care ţin o singură clipă

se văd şi se salută.”

Fata îl privi intrigată. Se ridică, își dădu cu mâna peste pantaloni şi fundul rotund se contură ca un pepene crud. Îi întinse mâna. Se ridică şi el şi făcură câţiva paşi. Se opriră brusc şi fata râse mut, uitându-se până-n sufletul lui. O trase spre el şi şopti: ”Şi mările ne poartă acum mai departe.”

Îşi apropiară chipurile şi se adulmecară fugar, ca doi câini puşi pe joacă. Se sărutară treptat, îndelung. Un muncitor fluieră impresionat. Ea avea buze pline, calde şi umede. Apoi, îi simţi limba moale şi sărată. Era atâta blândeţe în îmbrăţişarea aceea, în mâna ce-i trecea ca un fior prin păr, în sânii ce se predaseră cuminţi pieptului lui, încât vru, jenant, să-şi desprindă erecţia de pântecul ei. Fata zâmbi sfioasă şi-l trase înapoi, înlănţuindu-l cu braţul plin, ocrotitor. Într-un târziu, obosiţi de hârjoana pe potecile simţurilor, merseră agale ţinându-se de mână.

– Băăă, e peşte destul în japşele de lângă pod, nu are rost să mergeţi la mama dracu-n insulă! strigă unul, dar cei din barcă-i făcură semn nepăsători şi apucară ramele.

– Lasă-i, bă, ăştia vrea golăneală, nu peşte… Merge şpriţul pe baltă, hehehe, ‘re-aţi ai dreacu’, hehehe…

Râsul se înecă într-o tuse huruită ca un motor stricat. Fata-l trase de mână pe-o străduţă ce ocolea un dâmb, apoi cobora iar spre apă. Făcură dreapta, pe o ulicioară, numai bordeie cu acoperiş de stuf ori din bucăţi de tablă şi carton. Nişte colibe, în jurul cărora forfoteau puradei goi. Fierbeau cazane de săpun, femeile învârteau în ele râzând gălăgioase, iar bărbaţi cu mustăţi lungi şi pipe-n colţul gurii rânjeau leneş, cântărind însă iute singura pereche ce se încumetase pe la ei.

– Tot felul de potlogari, şopti fata. Nu-ţi fie teamă, doar fură, nu fac niciun rău.

Pe malul Dunării merseră destul de mult, până se afundară în stufăriş. Poteca se făcea tot mai moale, încât ajunseră în mâl, cu pantalonii suflecaţi inutil. O salcie sinuoasă, de când lumea, răsucită peste apă ascundea o barcă veche, scorojită. Suiră, fata luă vîslele şi braţele i se încordară. Era puternică şi iscusită, ieşiră repede în larg, ocoliră un şlep adormit, pe puntea căruia doi pescuiau cu o sticlă între ei.

– Unde mergeţi, curvelor? strigă unul.

– Nu-i lua-n seamă… aşa-s unii pe aici … Ăleia-i zice şaică… Împinse bărbia spre o luntre. Simeon nu putu să nu-l admire pe bătrânul ce se mişca atât de precis cu o singură vâslă. E din trunchi scobit, zise fata aplecându-se spre el, de parcă omul acela ar fi putut să-i audă. Hai, mai dă şi tu, c-am obosit. Îi trecu vâslele şi se lăsă pe spate, privind cerul fără nori. Simeon îi fu recunoscător că nu-i iscodeşte neîndemânarea. După o vreme, însă, ea se ridică şi-i luă vâslele: hai, c-adorm în ritmul ăsta.

În tribord, se întindea cât cuprinde zona veche a Brăilei, cu căsuţe spoite în alb şi acoperiş de stuf, câte una mai răsărită din tablă, iar în babord se vedea capătul din aval al Insulei Mari.

– De aici, începe raiul copilăriei noastre, în care, cum zicea domnul Gherghinoiu, profesorul de română din liceu, îngerii aleargă pe ramuri de sălcii, cu ochi negri de mure.

– Foarte poetic, ce să zic… De mure?

– Bine că eşti tu critic, râse Valeria înţelegătoare. Şi continuă să povestească de inundaţiile care aduc peştele atât de aproape, încât cu minciocul ori coşul de nuiele prinzi cu uşurinţă crapi de zece kile.

– Poveşti pescăreşti, o zeflemisi el.

– Măăă… îl lovi uşor cu piciorul şi tălpile lor murdare, cu noroi uscat, rămaseră lipite.

Forfota de pe maluri se mai domolise, convoaiele de şlepuri împinse de remorchere şi vaporul cu zbaturi care făcea cursa de Măcin rămăseseră-n urmă. Fata zicea de Veriga, de Corotişca, de alte canale, de iernile când îngheaţă Balta Brăilei şi poţi merge cu sania până la Ghecet, dar şi lupii îşi fac de cap atunci şi fac ravagii când e iarnă grea mai ales… Intrară pe canalul Filipoiu şi deodată se pomeniră împresuraţi de puzderie de lotci grele de peşte, ale unor lipoveni spătoşi, arşi de soare, cu figuri crunte şi ochii tulburi de osteneală şi rachiu.

– Mamă, ce bun ar fi un borş pescăresc acuma şi-un crap la proţap! râse fata. Las’ că te duc odată la nea Cuzmici atamanu’, el e şeful lor. Şade mai mult pe lângă cherhana, l-au bătut de-ai lui de i-au rupt coastele… La beţie, se bat ca chiorii… Îşi mai dau în cap noaptea, când ştiu că e vreunul cu banii făcuţi peste zi la el. De asta nevestele-i pun să aducă banii acasă seara şi-apoi să meargă la cârciumă. Dar cine ascultă de neveste… zâmbi ea franc, cu dinţii dezveliţi în tot albul lor aproape impudic.

„Oare o fi mai potrivită de iubită ori de prietenă?”, se întrebă Simeon. Era sigur că o plăcea, că o admira, dar era corect cu ea? Pentru că fata asta respira atâta camaraderie, încât era păcat să fie trasă pe sfoară. Era dintr-o bucată, atâta era cât se vedea. Îşi arăta curajoasă sufletul mare, bun. N-avea ascunzişuri. „Cum procedezi când întâlneşti cel mai corect om pe care ţi l-a scos vreodată viaţa-n cale? Te dai deoparte, vinovat de posibilele gânduri murdare ori te laşi mânat de ce te-a învăţat necurat lumea asta?”

– Aici ne-am împletit ghirlande de flori de nufăr, când am petrecut cu fetele la sfârşitul liceului, zise cu regret Valeria. Acolo a murit tatăl Neguţei, era cârmaci pe-un şlep. A lovit o mină rămasă din război şi s-a scufundat. Sora ei, Vasilica, vrea să fie actriţă, râse repede, ca de-un gând ghiduş. Aici vine Romeo să picteze, dar zice că locul cel mai bun e al domnului Gavrilov, cum cobori pe strada Pensionatului spre Dunăre. E gelos pe el, că acolo-i cel mai bun loc de pictat bărcile. Domnul Gavrilov e scenograf la teatru, dar face nişte pânze grozave cu bărci la mal. Cred că e gelos şi din cauza Emiliei. Dar ea e mai mare ca el cu patru ani, ce să vrea… Şi iar râse scurt, ca un copil care-a găsit un răspuns.

„Ce-am să mă fac eu cu tine, fată frumoasă? Orice aş face, vei fi dezamăgită. Numai dacă n-aş rămâne aici, cu Radu, cu prietenii voştri, cu nebunia asta tânără, cu insulele şi bălţile voastre… Cu ruşii veghind zadarnic pe faleză… Între trestiile astea nu va fi comunism niciodată. Şi-o s-avem copii şi-o să ne plimbăm pe strada Împăratul Traian, autoironizându-ne că ne-am îmburghezit la rându-ne şi tu ai să fii profesoară şi eu oi găsi ceva de făcut cât să trăim şi să nu-ţi fie ruşine cu mine… Şi o să fii mamă bună şi-o să le spun copiilor poveşti învăţate de la oamenii ăştia, despre Terente şi banda lui, despre lupi şi monştrii adâncurilor…” Ar fi vrut să-i spună toate astea. Aşa ar fi fost cinstit. Avea o blândeţe maternă şi părea c-ar înţelege, cu siguranţă ar face-o şi-ar accepta lucrurile cum sunt. Ar plânge-n pernă şi l-ar uita, dăruindu-se, corectă, altuia, să sperăm celui ursit. Dar n-ar dezamăgi-o oare?

Şi cine poate hotărî care dezamăgire e mai mare: aceea de-a refuza bucuria clipei ori de-a refuza visului dreptul la viaţă, la o viaţă? E corect să pretindem dreptul acesta la o viaţă, la viaţa noastră, cuiva, numai pentru că buzele noastre – fie, sufletele noastre – s-au întâlnit o clipă? Oare nu o prevenise instinctiv: două corăbii care-şi spun bună ziua? Dar ce înţelesese ea oare? Ce înţelege o fată când un băiat îi recită o poezie?

„Ce faci tu aicea, Simeoane?”, îi cânta clipocitul apei în cap. „Fata asta e gata să te urmeze până la capătul lumii, ba nu, să te ducă până la capătul lumii, vâslind ea însăşi. Tu poţi veni pentru ea aici, la capătul ăsta al lumii?”

– Odată, am putea merge până la Măcin, luăm cursa, să vezi castrul… Mi-a zis Radu că eşti pasionat de istorie… Sunt urme romane pe-acolo… Încolo e Răspântia lupului, acolo-i îngropat Terente. Mă rog, trunchiul… Pe-aici, pe la Filipoiu l-au prins. Povestea bunicul că unii vecini veneau să-i lase de mâncare pe când se-ascundea de poteră… Nu mai ţin minte decât că, pe când eram copii, strigam pe uliţă: „A evadat Terente, senzaţii violente!” Ştii că, pe-aici, femeile chiar îl admirau pe Terente…

Râse timid. În stânga era un păpuriş des, în dreapta sălcii bătrâne, aplecate peste apă. Cotiră şi se pierdură printre trunchiurile noduroase, înfipte în mătasea broaştei. Lumina se clătina printre frunze, alunecând pe verdele aprins – scut fragil al lumii nevăzute, pe care barca îl despica indiferentă. Intrară între sălcii groase, contorsionate într-un spectacol şocant, de uriaşi condamnaţi la scălâmbăială. Fata legă barca de-un ciot şi-i întinse mâna. Trecură prin mâlul cald, spre o potecă pe care se înainta anevoios, din cauza rugilor de mure şi a crengilor groase, nişte braţe inerte, din care viaţa pierea lent. De câteva ori căzură în gropi ascunse, apoi poteca se înfundă şi trebuiră să ocolească pragurile de crengi căzute şi plante ce se cătărau în toate direcțiile – o combinaţie care înălţă curând garduri vii în calea lor.

– Era bună o toporişcă, mormăi el înciudat, zgâriat pe braţe.

Părea o junglă din Jules Verne, tot mai întunecată şi mai gălăgioasă, cu puzderie de păsări revoltându-se isteric, tulburate de intruşi. Deodată se iţiră raze de lumină şi orizontul se lărgi treptat, spre un lac acoperit de papură, dincolo de care creştea o pădure de sălcii.

– Primăvara, până aici e acoperit de apă. Am fost cu barca… Uite algele…

Ocoliră lacul, cotiră pe o cărare și, după câteva minute de croit calea cu greu, pășiră într-o poiană scăldată într-o lumină aurie, de catedrală. Se așezară pe-un pat de păpuriș mărunțit fin, bucuroși de popas. El se întinse oftând și ea-i dădu câteva mure călduțe, păstrate în palmă. Tăcură o vreme, privind o pereche de fluturi albaștri, alergându-se zglobii. Păsările zgomotoase rămăseseră în urmă, doar câteva, dintre cele mai cuviincioase, cântau în preajmă.

– Mie-mi place salcia de când mi-a povestit mama, când eram mică, de cum a ajutat-o o salcie pe Maica Domnului să treacă peste-o apă rea. Se grăbea la Pruncul Iisus, care fusese răstignit, și a ajuns pe malul unei ape primejdioase. Și s-a rugat în zadar de toate plantele de pe-acolo să o ajute, că ele nu s-au îndurat de ea. Numai o salcie și-a plecat creanga ca să poată trece pe celălalt mal. Și Maica Domnului, drept mulțumire, a lăsat ca ramurile de salcie să fie duse de Florii la biserică. Când eram mici, bunicul ne mângâia pe cap cu crenguța sfințită, să creștem mari…

Și iar îi zâmbi, cu buzele și dinții albăstrii de mure. El se ridică, îi luă obrazul în palme, închise ochii în fața alor ei, mari, surprinși și o sărută. O întinse pe spate și în timp ce buzele lui se îngropară în gâtul plin, moale, mâinile-i coborâră spre sânii mari, mai moi decât păreau când stătea dreaptă, dar încă răspunzând cu vigoare elastică degetelor grăbite. Îi ridică tricoul și urmă chemarea sfârcurilor mari, întărite impudic, împrejurul cărora aureola maronie se înfioră sub asaltul flămând. Apoi, buzele lui coborâră pe pântecul molatec, ce tremura ușor. Se întoarse spre sâni, iar mâna i se strecură greu în pantalonii strâmți, spre chilotul umed. Îi întâlni părul fierbinte, desiș încrețit întru apărarea tainei. Fata îl împinse și se uită cu reproș la el. Dădu să se ridice, cu o figură jignită. O împinse cu blândețe la loc și o mângâie pe obraz, apoi o sărută de la o tâmplă spre frunte, coborând la cealaltă tâmplă, apoi spre bărbie. Fata făcu botic îmbufnat-răsfățat, pe care i-l dărui râzând șovăielnic. O dezbrăcă și își dădu și el hainele jos, precipitat, sub privirea ei curioasă. Rămaseră un timp îmbrățișați, mângâindu-se lin, cu gurile încleștate și limbile căutându-se cu răbdare. Ușor, mâna lui coborî iar spre pântec și degetele i se pierdură în gheizerul primitor, apoi se așeză deasupra ei, îi desfăcu cu genunchiul picioarele crispate și intră timid. Fata se agăță de umerii lui, speriată, cu ochii mari, pironiți în ai lui, până intră de tot, adânc și rămase așa o vreme, mângâind-o pe frunte și obrajii aprinși. Începu să se miște ușor, până când ea se prinse în dansul primordial și păsările se ridicară speriate de gemetele încununate, în cele din urmă, de un țipăt ascuțit. Spinarea ei, arcuită în aer, se frânse la pământ; frunțile le rămaseră lipite, năclăite și nările lor își suflară, lipite, istovul. O sărută cu buzele ce-i tremurau necontrolat, culegându-i broboanele de transpirație de pe buza de sus. Apoi, rămaseră întinși, pierduți în adierea călduță a înserării.

– Vine toamna, zise ea într-un târziu.

Se răsuci într-un cot și-i dădu de pe frunte părul căzut. El nu zise nimic, se ridică și începu să se îmbrace. Se întoarseră tăcuți la barcă și făcură drumul înapoi în liniște. Ea tăcea încruntată ușor, cu o cută între sprâncenele negre, groase și cu buzele strânse. Apusul cădea roșiatic-violent, în fâșii ce se închideau violet peste acoperișurile ițite dincolo de malurile de stuf. Un timp, o urmări iritat, apoi o ignoră, atent la spectacolul naturii, dornic să-și fixeze în memorie fiecare detaliu. La capătul străzii lui Radu, ea se opri. O luă în brațe și o sărută îndelung, până ea se desprinse și-i făcu, după câțiva pași, un semn schițat cu mâna. Radu îl primi bucuros, iar era petrecere în casa plină de lume. Se pili repede și se retrase în celălalt colț al casei, unde era cât de cât liniște și dormi dus.

A doua zi, spre amiază, stătea singur în curte, jucându-se cu niște scândurele. Veni Radu, cu chipul umflat, boțit. Îndrugară ceva despre Bucur pescarul, precis pescarul, nu ciobanul, de-a fondat Bucureștii. Bucur venise dinspre bălțile Dunării, poate tocmai dinspre cea a Brăilei, de ce nu, ori mai dinspre sud. Dar nu dinspre munte, căci nici un mocan nu se așează de bunăvoie în plină câmpie, pentru totdeauna… Poate numai din dragoste, glumi Radu. Argumentul istoricului Giurescu li se păru amândurora cam subțire, cu întretăierea drumurilor carelor cu pește dinspre vadul Giurgiului, al Olteniței și dinspre balta Greaca, ca să suie apoi pe Teleajen și valea Prahovei spre Transilvania. Poate a fost, totuși, cioban din Ardeal și a întâlnit o fată de pescari ce l-a ademenit. Pălăvrăgeau adormiți, în soarele încă domol, când un vânticel cald, uscat, suflă peste ei, întâi prietenos, apoi cotropitor.

– Băltărețul, exclamă Radu, ridicându-se.

– Ăsta-i Suhoveiul, se auzi Valeria la portița boltită cu vie. Băltărețul aduce ploaia. Ăstuia-i zice Sărăcilă, pârjolește tot.

Radu suia spre intrarea cu marchiză. Se întoarse și-o auzi zicând serios, lângă Simeon: „Bună ziua, corabie!” El îi răspunse sec: „Neața!”, apoi întoarse capul spre Radu. Îi văzu căutătura răutăcioasă, înainte să intre în casă.

– Ce faceți?

– O să plec, zise Simeon.

– Când?

– Cu trenul din seara asta.

– Trebuie?

– Da.

Coborâră alții-n curte, câțiva plecară cu Radu la magazie, Valeria povesti cu bătrânii, gazdele, el își strânse lucrurile într-un rucsac. O găsi pe fată cu tanti Țica, în curte, sub umbrarul de viță de vie.

– Dragii mamii, bine vă potriviți! exclamă bătrâna mărunțică și slabă, dar tare ageră la minte și iute la mers. Tăcură, zâmbind încurcați. El îi mulțumi de găzduire și le lăsă sporovăind. Vru să meargă până la corabie, dar în capătul străzii simți că-l lasă puterile. Era cald, sufocant, vântul uscat întețea seceta.

– Ce faci, craiule? strigă Radu zeflemitor. Venea țanțoș, urmat de patru puștani pătrunși de importanță. Trecură pe lângă el, privindu-l mirați.

Se întoarse, se răcori la cișmea și curând porni cu alaiul după el la gară. Drumul trecu iute, cu vorbe schimbate cu fiecare, vorbe repezi, care se uită când oamenii nu se mai află unul înaintea celuilalt. Romeo îl bătu la cap cu ziarele, voia să-și încerce norocul ca grafician și caricaturist în București. Radu îl struni și-i spuse că numai după ce se vor întoarce din călătoria în Țara de Foc, va putea să se puturoșească într-o redacție de ziar. Simeon nu-i zise nimic.

Când o îmbrățișă pe Valeria, pe peron, ea-i șopti: „Știam că așa ai să faci”. Radu-i strigă: „Speranța o să o botezăm”. Oare de corabie vorbea? Fiecare șuier al trenului ce se urnea greoi pătrunse până adânc, în ungherul tainic din care nespusul urcă în chip de lacrimă. Plângea șfichiuit de vântul agresiv-fierbinte și le făcea cu mâna mecanic. Oare-i spusese Valeriei că „Ioana Maria” e poezia lui Geo Bogza? Dar numai asta să-l fi supărat pe Radu?

_______________________________________________________

(fragment dintr-un roman în curs de apariție la Editura Cartea Românească)