ELOGIUL UNEI NEBUNII CONTEMPORANE

Elogiul vanității¹, volumul lui Andrei Vieru, mi-a amintit, prin titlu, și nu numai, de cartea filosofului renascentist Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei. Cu deosebirea că m-a amuzat mai puțin. Căci nu despre „a fost odată ca niciodată” este vorba acum, ci despre timpul prezent, adică despre mine, despre tine și despre ceilalți (iată, deja o exprimare vanitoasă!). Pe numele ei vanitate, propusă de autor în toate avatarurile, unele de-a dreptul stridente ori dăunătoare integrității umane, nebunia contemporană este bogată și vicleană, dar e trist și neplăcut că își face loc subtil în sufletul fiecăruia dintre noi.

Un formidabil interpret al lui Bach, cum este apreciat, Andrei Vieru, când nu cântă la pian, pictează, face cercetări în matematică și scrie. Și scrie excelent: despre cât de dificil este să te înhami la cunoașterea de sine într-o societate care încurajează și promovează amorul propriu. Nu este oare mult mai confortabil să ne iubim și să le pretindem și celorlalți să ne iubească peste măsură, decât să ne scotocim prin buzunarele minții, prin cotloanele ființei, și să descoperim că nu suntem chiar atât de grozavi cum ne imaginăm? Să nu aflăm niciodată, să stăm la distanță de viermii lăuntrici…

Un pianist de succes, experiența nu-i lipsește lui Andrei Vieru. Multe manifestări vanitoase i-a fost dat să vadă… Și, pe urmele ideii lui Amos Oz, scrie despre ce știe el mai bine, despre un „acasă” al situației în care se află, despre lumea muzicală, dar și despre cea științifică, literară, politică, în care temporar, întâmplător ori voit a intrat. Ceea ce-mi face cartea aceasta dragă, printre altele, este și acest accent, un popas mărinimos în lumea artistică, cu exemple, glume, analize minuțioase, reflecții tăioase.

Dar „la început a fost Cuvântul”! Și asemenea sunetelor ce se înalță la atingerea clapelor unui pian, ies și cuvintele din mintea acestui interpret cu o limbă fină și ascuțită precum o lamă de oțel. Frazele se conturează la o altă frecvență decât cea obișnuită, cuvintele se așază precum notele într-o partitură, iar fiecare eseu se delimitează ca o bucată muzicală ce frizează sublimul. Nu sunt vorbe aruncate (deși, puteți spune și veți spune, la îndemână), ci o simplă impresie rămasă în urma lecturii. Una de poetă ratată poate, însă aici se face numai vina mea… Andrei Vieru îmi pare un exemplu că despre „păcatele” sufletului, despre vanitate și copiii ei se poate scrie fără patimă, fără ură, ba chiar cu un fel de puritate a observației și cu umor.

Mai mult, el numește vanitățile, nu oamenii. Andrei Vieru caută bolile, nu să-i demaște pe posesorii lor. Exemplele sunt doar un prilej de a pune diagnostice. Iar autorul nu se lasă nici pe sine deoparte. Dacă el observă, analizează și scrie, nu înseamnă că nu își demască propriile vanități ori că se consideră deasupra lor. De reținut și că nu toți oamenii au toate bolile „vanitoase”, plus că reacționăm diferit la ele. Dacă unuia invidia celuilalt îi dăunează sufletește, îl dezechilibrează și-l deprimă, altul se va lumina la chip atunci când succesul lui va atrage dușmănii. Nu e acesta un mod de a te împăuna mai abitir? Cel care invidiază nu o face oare pentru că își dorește celebritatea ta? Și atunci, cum să nu te fudulești? În ecuația aceasta, cel norocos ești tu, ceilalți pot să moară de ciudă, rândul lor la fală încă nu a sosit. Tu ești astăzi fericitul artist, care se expune și triumfă.

De vină sunt societățile moderne în care ne ducem existențele laolaltă, care promovează fără rușine și fără pauză falsele valori. Trăim vremuri de inflație, o inflație de talente, o inflație de genii. Vanitatea națiunii se numește naționalism. Vanitatea individului e un amestec între instinctul de conservare și cel de a fi aplaudat. Efortul prealabil în a descoperi mersul sistemului în care vrei să pătrunzi și indivizii care te-ar putea ajuta, apoi disimularea, lingușeala, amabilitatea forțată, servilitatea, umilirea de sine până la atingerea scopului, mai pe scurt, în cuvintele autorului: „toți fără excepție fac drepți în fața unora mai tâmpiți decât ei.” Dacă este să ne limităm la domeniile culturii, cele la care face referire și Andrei Vieru, ne confruntăm astăzi cu o uniformizare a artiștilor, cu o confundare a lor. De ce? Păi e simplu: dacă eu sunt centrul universului, tu ești centrul universului, el este centrul universului, iar centrul universului este unul, atunci toți suntem de fapt acest unul, adică de un singur fel. Logic, nu?

Dar vanitățile care ne iau prizonieri sunt nenumărate. E greu de alcătuit cu ele o înșiruire completă. Mai sigur este că vin din impresia omului de „nouveau riche” pe scară biologică. „Încrezut și agresiv, omul vrea cu tot dinadinsul să se remarce pentru că e recent”², scrie autorul. O să numesc la întâmplare, câteva din vanitățile analizate de Andrei Vieru: dorința de a fi lăudat, care te face „găunos și încrezut”, cultivarea amorului propriu, care se exprimă prin orgoliu ori vanitate, impostura practicată pentru avantajele ei, dorința de a fi celebru, de a avea succes, de a-i păcăli pe alții să creadă în meritele tale, ambiția de a te cățăra cât mai sus în profesie, pentru a scăpa astfel de frustrări, ingratitudinea față de cei care te-au ajutat cândva, invidia îndreptată spre cei mai norocoși, promisiunea deșartă, căci, nu-i nimic, oamenii au nevoie de promisiunea ta ca de aer și măcar o vreme poți să-i dai semenului o iluzie, ambiția de a ajunge primul, de a urca și tu pe un podium, de a câștiga cât mai multe premii și de a aduna cât mai multe diplome, medalii, trufia care pune pe fugă creativitatea, pretențiile exagerate, vizibile mai ales în cazul femeii, căci ea este, afirmă autorul, de dată mai „recentă” în unele domenii, carierismul fără scrupule, iluzia eternității ce prinde contur în studioul de înregistrări, spre exemplu, când publicul nu mai este prezent, goana după putere ori glorie, minciuna „vană și evanescentă”, orgoliul – „una din invențiile ego-ului”, o modalitate a acestuia de a se lua se pare prea în serios… Și lista poate continua cu ușurință, întrucât vanitatea, adică a vrea să pari cumva, altcumva, înseamnă, ca și prostia, diversitate, adică multe măști, multe chipuri false. Până în punctul în care uităm ori nu ne mai recunoaștem chipul adevărat.

Vă îndemn să citiți Elogiul vanității, poate vă dați o șansă, măcar chipul adevărat să nu vi-l uitați! Pentru că autorul nu doar se întreabă, dar și răspunde la: de unde vine vanitatea și de ce îi ocupă ființei umane aproape tot timpul? De unde impresia omului că el este comoara universului, că este indispensabil și trebuie preamărit, că lumea în sine e la dispoziția lui și sub legitima lui supunere? Oare dacă ar fi cum crede, ar mai exista vanitate? Nu e evident ce simț al ridicolului rahitic avem? Nu e evident cât de în serios ne luăm? Și întrucât mi se pare imposibil să o spun mai bine și mai succint decât autorul, în Epilog-ul cărții, de numai patru rânduri, îi las cuvântul final:

„Șapte miliarde de indivizi care vor cu toții să se afirme…

Dacă simțul comicului ar fi un criteriu de selecție naturală, planeta ar exploda de râs.

Va exploda altfel, păstrându-și seriozitatea.”³