Regizor contondent și sulfuros, Lucian Pintilie și-a împărțit viața între teatru și cinema, ajungând prin interpretările sale dedicate unor texte de referință, clasice sau contemporane, în Pantheonul marilor creatori de spectacol. A avut doi mentori, Victor Iliu și Liviu Ciulei, care dincolo de ucenicia artistică i-au oferit ocaziile de afirmare pe scenă sau pe ecran.
Îl voi evoca azi, mai mult prin lentila necesară vieții sale în arta a șaptea, pe care a iubit-o enorm. Debutul în film nu a fost Duminică la ora șase ( 1965), ci Valurile Dunării (1959), regia Liviu Ciulei. Primul film a fost criticat de culturnicii din armata cenzurii vremii, pentru că nu era mai radical afiliat la ideologia timpului, pentru că scenariul, scris în colaborare cu Ion Mihăileanu (tatăl celebrului regizor francez de origine română, Radu Mihăileanu), nu evidenția cu certitudine cine cu cine se bate în haosul sugerat de Pintilie, unde și trădarea făcea parte din armele așa-zișilor comuniști, și unde operatorul Sergiu Huzum avea să semneze o imagine de referință pentru cinematografia întregii epoci. Unii colegi consideră Duminică la ora 6 mai bun decât Reconstituirea (1969), opera de rezistență a cineastului, înainte de a-și semna propriul exil cu montarea Revizorului de Gogol (1972). Dar votul criticilor a situat Reconstituirea pe prima treaptă a podiumului celor mai valoroase filme românești din ultima sută de ani. Brambureala din Duminică la ora 6, atent întreținută de laitmotivele geniale și imaginea superbă ale lui Sergiu Huzum, rămâne însă inferioară acelui protest conținut în toate fibrele Reconstituirii, împotriva sistemului, împotriva asasinării libertății, de mișcare, de expresie, de comportament, de firească și umană reacție împotriva establishmentului comunist.
În 1966 l-am invitat pe Sergiu Huzum să vorbească studenților de la Facultatea de limbă și literatură română a Universității București, mai ales grupei 501. O imensă modestie caracteriza discursul celui mai important creator de imagine cinematografică din acei ani (și credeți-mă, Sergiu Huzum făcea parte dintr-o autentică armată de directori de imagine care puteau rivaliza cu colegii din întreaga lume). Ne-a povestit cum a reușit să impună laitmotivul ascensorului din Duminică la ora 6, mizând pe prostia cenzorilor care nu înțelegeau sensul și subtextul imaginii repetate.
De al doilea film semnat de Pintilie mă leagă și o amintire dureroasă, care mi-a demonstrat nu doar propria naivitate, ci și eficiența cenzurii comuniste. Colaboram la Viața studențească, sub conducerea poetului proletcultist Niculae Stoian (cu mari drame familiare, dar și cu o apentență ușor exagerată pentru comportamente bahice, și cu o idee, ce-l absolvă, parțial, și anume dorința de a publica Doina lui Eminescu în presa comunistă). Mi-am scris cu entuziasm cronica la film, nu apăruseră mesele rotunde din alte publicații în apărararea operei lui Pintilie și a doua zi citesc cu stupoare un cu totul alt text, semnat de mine, care condamna cu mânie proletară viziunea regizorului. Bineînțeles, n-am nicio urmă de manuscris, dar cronica apocrifă poate fi consultată în marile biblioteci, contrazicând propria mea opinie despre film. Autorii acestui deloc elegant act de cenzură au fost redactorul șef, în complicitate cu un fost coleg de facultate, specializat ulterior în scenarii dedicate copiilor la Pro, Eugen Patriche. Am păstrat cu sfințenie fragmentul de scenariu publicat în revista Echinox de la Cluj după D’ale carnavalului. Filmul fiind interzis din 1984, am așteptat cu stoicism premiera sa după 90.
Cele trei filme realizate de Lucian Pintilie în anii comunismului sălbatic, cu satele desființate, cu foametea instaurată și în marile orașe, cu faraonicele construcții, neegalate de pigmeii de azi, evocă statura unui artist, deloc împăcat cu dictatura timpului său, deloc împăcat cu oportunismul și lașitatea colegilor de breaslă, deloc supus comandamentelor partidului-stat, care emitea hotărâri de guvern pentru anularea unui spectacol, sau pentru obligativitatea adresării cu tovarășe.
Dispariția marelui creator de spectacole de teatru și film reprezintă în plan istoric și despărțirea de o epocă. Este, de fapt, epoca regizorilor ariviști, înregimentați în propaganda partidului, fie cu false autentificări de istorie, vezi opera lui Sergiu Nicolaescu, fie cu opere aflate pe muchea cenzurii, vezi Marcus cu evocarea oribilă a lui Constantin Tănase. Andrei Blaier, cu serialul TV Lumini și umbre, a încercat rescrierea istoriei din perspectiva ideologiei partidului, cu nuanțe apăsat naționaliste, nășite de romancierul regimului, Eugen Barbu. Și nu numai. Istoria filmului românesc a înregistrat marginalizarea unor cineaști de prestigiu, Jean Georgescu și Paul Călinescu, cu concursul colegilor de breaslă (nu-i mai numesc, fiindcă se cunosc, școliți la Moscova sau la Securitate). Chiar dacă el s-sa distanțat de toți acești ariviști, epoca a fost marcată de ei. Dispariția marelui cineast, un autor de rang cel puțin european, pune celebrul The End pe istoria filmului din perioada comunistă (1948-1989). Perioadă în care au fost și capitole spectaculoase, cum ar fi plecarea cineaștilor în Israel – Alexandru Mirodan, Andrei Călărașu, în Canada – Ștefan Traian Roman, Petre Bokor și Septimiu Sever, în Germania – Radu Gabrea, în Franța – Aurel Samson, un talentat operator, Mircea Veroiu, etc. etc. Sunt sute de nume care au plecat din cinematografie în perioada 1948-1989.
Și Pintilie a plecat și a făcut la Televiziunea din Belgrad Salonul numărul 6, după Cehov, film prezentat la Cannes în secțiunea Un certain regard, unde primește premiul OCIC în anul …. Cu puțin timp în urmă, pe la mijlocul lunii mai, cineastul a plecat definitiv, semnând și decesul epocii cu care s-a luptat o viață întreagă.
Timp de 15 ani după revenirea în țară a cineastului, publicul românesc a avut prilejul să vadă filme de o mare altitudine estetică, mizând atât pe spectaculoase ecranizări, Tertium non datur, O vară de neuitat sau Balanța, fie pe pe scenarii originale cu mare impact social, Prea târziu, Niki Ardelean, colonel în rezervă sau După-amiaza unui torționar. Artistul a câștigat lupta cu regimul comunist. Cenzura comunistă nu a reușit să distrugă opera Maestrului. Fără a ne teme de cuvinte mari, geniul lui Pintilie va continua să lumineze destinele multor artiști contemporani.
Or, dispariția omului Lucian Pintilie rămâne o pierdere imensă pentru toți românii.