Motto:
„Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră şi accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată şi curgătoare, înşiruirea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică şi mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge”
(Iacob Negruzzi)
Marele clasic Barbu Ştefănescu Delavrancea (11 apr. 1858 – 29 apr. 1918) nu este numai autorul celebrei trilogii dramatice Apus de soare ori al prototipului literar autohton al avarului din superba capodoperă a genului nuvelistic care rămâne Hagi Tudose, ci şi “cel mai mare orator, – parlamentar, de bară, la juraţi, în penal şi de mase” al epocii sale, aşa cum îl caracteriza cu exactitate undeva Şerban Cioculescu. Poate cel mai mare orator al românilor din toate timpurile, ne permitem să apreciem cu mai multă largheţe şi chiar să subliniem noi, astăzi, la 100 de ani de la enigmatica sa stingere din viaţă, survenită în cel mai greu moment pentru România din timpul primului război mondial. Legat de tragicul eveniment, discreţia şi delicateţea ce i-au stat în fire cât a trăit au împiedicat lumea literară şi politică a vremii, dar şi anturajul prietenilor apropiaţi, deşi au existat şi destule excepţii, să asocieze moartea misterioasă a înflăcăratului patriot cumplitei tragedii personale pe care o va fi resimţit şi trăit intens vizavi de condiţiile draconice, cu totul inacceptabile, impuse Regatului României de către Germania şi Puterile Centrale prin Tratatul preliminar de pace din 18 martie 1918 încheiat la Buftea-Bucureşti. Cum ar fi putut ilustrul scriitor rămâne nepăsător în faţa unei asemenea absurdităţi, el care fusese în nenumărate rânduri pe front pentru a-i mobiliza şi îmbărbăta pe soldaţi, el, cel care într-un discurs celebru definea patriotismul ca pe un “sentiment care răscoleşte toate puterile din om şi, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existenţa lui şi-l face să moară de bună voie pentru liniştea şi mărirea unor urmaşi pe care nu-i cunoaşte şi nu-l vor cunoaşte”?
Cum ar fi putut să supravieţuioască teribilei conjuncturi istorice Delavrancea, când, în plin avânt al armatelor noastre spre Ardeal, în urma “Tratatului de la Bucureşti”, România trebuia să predea Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munţilor Carpaţi, pierdea Cadrilaterul (Dobrogea de sud), urmând a concesiona pe o perioadă de 90 de ani Germaniei toate exploatările petrolifere? Unei asemenea umilinţe, cu siguranţă, Delavrancea a preferat moartea. “Nu e nevoie să spunem ce l-a ucis, scria Nicolae Iorga la doar câteva ore după aflarea veştii morţii fugerătoare a lui Delavrancea. El moare ca ostaşul caruia în mâini i s-a frânt arma”. Din fericire pentru români, ruşinosul “tratat de pace” menţionat mai sus, niciodată promulgat de Regele Ferdinand, nu a avut efect asupra ţării noastre decât o perioadă de şase luni, până în octombrie 1918, când guvernul Marghiloman, reluând operaţiunile militare alături de armata franceză condusă de generalul Berthelot, a anulat toate nefastele prevederi, situaţie ce a condus, în urma victoriei din finalul încleştării armate, la Marea Unire din decembrie 1918 a tuturor teritoriilor locuite de români. Fatalmente, Delavrancea nu a mai apucat ceasul astral, dar visul Întregirii Neamului său, căruia i-a închinat cu abnegaţie cei mai luminoşi ani ai vieţii, devenea, în sfârşit, realitate.
În discursul omagial intitulat Din estetica poeziei populare rostit în şedinţa festivă a Academiei Române din 22 mai 1913, ca răspuns la primirea sa încă din 12 mai 1912 în cel mai înalt for ştiinţific al ţării, cu conştiinţa faptului că vremea şi viaţa sa au fost jertfite mai curând intereselor patriei eterne (“sora noastră cea mare”) decât sieşi, Delavrancea mărturisea că vechea şi primordiala sa pasiune pentru literatură a devenit cu timpul mai mult un refugiu. “Tribunalul, întrunirile publice, parlamentul mi-au absorbit anii cei mai producători din viaţa mea”.
Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost alături de Nicolae Iorga, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Nicu Filipescu şi I. Grădişteanu unul dintre cei mai înflăcăraţi militanţi pentru întregirea şi unitatea tuturor românilor. În timpul neutralităţii României, însoţit mai ales de Octavian Goga şi Vasile Lucaciu, Delavrancea a cutreierat întrega ţară, adresându-se în fiecare judeţ şi în fiecare oraş unor mari mase de oameni adunate într-o unică voinţă sub cerul liber, de la vlădică la opincă. Îndemnurile sale la unire şi intrarea ţării în război erau pline de un patos şi o sinceritate a simţirii şi convingerii care electrizau pur şi simplu mulţimile. În scurta tabletă prilejuită savantului de aflarea morţii fulgerătoare a partenerului de idei şi, totodată, prietenului de fiecare zi (vezi Oameni care au fost, vol. II), sub impresia zguduitoare a clipei, Nicolae Iorga îl numeşte “glasul cel mai zguduitor de suflete”, pentru ca în articolul mai amplu Ultima cuvântare a lui Delavrancea, inclus de asemeni în aceeaşi carte, să recunoască în el, fără nicio urmă de omenească invidie, pe “oratorul tuturor nuanţelor şi fineţelor, acela de pe buzele căruia nu se desfăcea niciun cuvânt care să n-aibă ca o mireasmă nouă”. La 50 de ani de la moartea marelui om politic, în 1968, reputatul critic literar Şerban Cioculescu scria în nr. 20 (811) din 16 mai al Gazetei Literare: “Am avut şi eu norocul, ca adolescent, să-l văd şi să-l aud, scuturându-şi coama leonină şi clamând înaintea poporului în delir justele noastre revendicări. Se putea spune despre el ca despre Demostene că acela care nu l-a auzit pe însuşi ‹‹monstrul›› răcnind, nu-şi poate da nicidecum seama de ce este puterea cuvântului rostit”. Dar nu numai Cioculescu îl asemuia pe Delavrancea cu Demostene, ci şi E. Lovinescu care nota, la rându-i în amintirile sale : “Copil încă, l-am auzit pe însuşi Demostene… De la miezul nopţii până în zori, l-am ascultat pe Delavrancea, a cărui elocinţă a trecut peste capu-mi îmfrigurat ca o limbă de foc : cuvintele zburau învălmăşite, icoanele ropoteau, frazele se desfăşurau şerpuitoare, largi privelişti se deschideau, graiul românesc se lumina de o podoabă nebănuită…”
Dar elocinţa fără de egal a artei oratorice a marelui bărbat politic nu se revărsa numai asupra zecilor de mii de oameni din popor. Cu aceeaşi fervoare şi patos, înfruntând uneori adversităţi vădite, Delavrancea se adresa cu para de foc a cuvântului oamenilor politici ori de câte ori avea prilejul în cadrul întrunirilor politice şi nenumăratelor dezbateri publice. Polemicile şi inflexibilile sale “puneri la punct” sunt ratificate de mult ca modele ale artei oratoriei. Pe de altă parte, cum ne spun zecile de mărturii din epocă şi o afirmă şi Cella Delavrancea în seria de amintri, portrete şi însemnări intitulate Cei de ieri şi cei de azi, în fiecare duminică dimineaţa, Delavrancea conferenţia în sala Dacia din capitală şi aproape la fel de des la Ateneu. Cuvântul izvorând din pieptul şi de pe buzele sale ca un şuvoi de note muzicale de pe claviatura unui pian perfect acordat avea darul de a magnetiza şi subjuga prin claritatea ideilor şi frumuseţea unei limbi româneşti de o expresivitate fără egal. S-a spus despre Delavrancea că vorbind cu o fenomenală claritate şi un patos molipsitor (“avea o voce care era şi vioară şi violoncel”), vorbea de fapt cu “raţiunea unui suflet suprafiresc”.
Ales în patru legislaturi, dacă nu greşesc, deputat (în 1894, de pildă, de liberali şi, respectiv, începând din 1899, când a fost şi primar al Capitalei, de către conservatori), intervenţiile pline de vervă ale lui Delavrancea din Parlamentul ţării constituie substanţa volumului VIII de Opere. Barbu Delavrancea, “Discursuri parlamentare 1894-1917”, Ed. Minerva, 1999, ediţie îngrijită de Emilia Şt. Milicescu şi Alin Ciupală. Răsfoindu-le, cititorul de astăzi va fi surprins poate de refuzul politicianului de a vota, spre exemplu, atât legea căilor ferate, cât şi pe cea a minelor, atitudine pe care a ţinut, la vremea respectivă (1894-1895), să o explice în sesiunile parlamentare respective în felul următor: “Din punctul de vedere naţional, dacă am avea drumuri-de-fier, minele şi comerţul în mîinile străinilor, spuneţi dacă noi am fi un stat român sau dacă n-am deveni ce sunt Indiile faţă de Anglia? Nu ura de străini, ci teama de a ne pierde economiceste şi de a ne compromite politiceşte libertatea noastră de popor (s.n.), iată ce ne face să ne înscriem întotdeauna contra ideii de a ne da cît vom putea mai mult – cum faceţi dvs. – în exploatarea străinilor”.
Cu o diplomă de licenţă în drept încă din 1882, graţie elocvenţei fără fisură şi harului de vorbitor neîntrecut, dublat de o vie vocaţie scriitoricească (în 1885, îi apărea volumul de nuvele Sultănica, foarte bine primit de critica vremii), Delavrancea se afirmă devreme ca unul dintre cei mai străluciţi avocaţi de penal ai timpului. Pentru toţi învinşii cauzelor judecate strâmb, Delavrancea reprezenta ultima şansă. Prin forţa cu care ştia cuceri prin varii insidii inimile juraţilor, folosindu-se de toate darurile cuvântului care dezgheţa ca prin minune indiferenţa şi înaripa cu o infuzie de sublim inimile, se spune că maestrul Delavrancea a avut toate atributele unui adevărat vrăjitor. Secretul său a fost însă în toate cazurile recursul la omenie, concordie şi bunătate. Cu ele a câştigat până şi cauzele considerate îndeobşte pierdute. Aşa s-a întâmplat în Procesul Brădeanu – Popescu, învinuiţi pentru insulte proferate la adresa regalităţii; la fel în cel al “istericei” Olga Lăţescu – Şabechi (în care Delavrancea îl asistă pe tânăr); asişderea în cauza duelului N. Filipescu – Lahovary, în care, deşi George Lahovary este ucis de primul, prin strălucitoarea pledoarie la bară a lui Delavrancea, avocatul Nicolae Filipescu, proprietar al ziarului Epoca, dintr-o veche familie de revoluţionari, este până la urmă condamnat doar la şase luni de închisoare şi 1 leu despăgubire către partea civilă!
Procesele care fac însă gloria de “cel mai mare orator din Europa” şi de avocat celebru a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea sunt cele cunoscute, graţie cărţii lui Gr. I. Perieţeanu, “Biblioteca marilor procese”, sub numele de Procesul Caragiale – Caion – Calmonie prin presă şi Procesul Arhitect Socolescu – Crimă de incendiu, carte apărută în 1924 la Editura Societăţii Anonime “Curierul Judiciar” din Bucureşti. Pentru bibliofili fac precizarea că în 2008, Editura “Semne” a pus în circulaţie o bună ediţie facsimilată a acestei rarissime tipărituri. Sigur, datorită comentariilor şi muncii de istoric literar ale lui Şerban Cioculescu, cel mai important biograf al lui I.L. Cragiale, astăzi se cunosc destule amănunte privitoare la Procesul Caragiale – Caion, în care Delavrancea demontează, punct cu punct, în două pledoarii strălucitoare, de o inegalabilă forţă temperamentală, în 1902 şi 1903, acuzaţiile formulate de insignifiantul C. Al. Ionescu cu privire la plagiatul comis, chipurile, de marele dramaturg în drama Năpasta. Cunoscut în literatura de specialitate şi sub denumirea de Inocent, procesul arhitectului Ion Socolescu, din 1903, în care acesta era acuzat că şi-a dat singur foc la casă pentru a încasa substanţiala primă de asigurare, l-a pus, ca apărător, pe Delavrancea în situaţia de a-l înfrunta nu numai pe Take Ionescu, ca principal reprezentant al acuzării (el însuşi supranumit ca avocat şi orator “Gură de Aur”), dar şi pe cei mai străluciţi avocaţi la bară ai vremii, un Alexandru Djuvara sau un N. Xenopol! Se susţine şi astăzi că Delavrancea, fost coleg de şcoală cu arhitectul Socolescu, l-ar fi apărat pe acesta ca şi cum s-ar fi apărat pe sine, cu un gen de dăruire de-a dreptul supraomenescă. Pledoaria sa de circa patru ore şi jumătate, în care a cerut şi a obţinut în final achitarea arhitectului ca nevinovat, s-a constituit într-o adevărată diatribă juridică la adresa ministerului public şi judecătorului de instrucţie, a grafologilor şi avocaţilor părţii civile, pe de o parte, pe de alta, un abil şi continuu exerciţiu de cucerire a bunăvoinţei juraţilor a căror dreptate a asemănat-o într-un moment de mare inspiraţie cu justiţia divină (“justiţia dumneavoastră”, a juraţilor, “afundă sau înaltă”, “este singura care se apropie de justiţia divină”).
Într-o scrisoare din 6, 7 octombrie 1903 a marelui bărbat către soţia sa, aflată în acel moment la Paris, document neinclus în ediţia de Opere, vol. IX, Delavrancea, deoarece la încheierea acesteia se considera că “originalul s-a pierdut”, dar regăsit şi restituit în extenso în cartea Cellei Delavrancea, Dintr-un secol de viaţă (“ediţie îngrijită şi alcătuită, studiu introductiv, note, comentarii, repere istorico-literare, bibliografie de Valeriu Râpeanu”), Ed. Eminescu, 1987, găsim creionată, la cald, întrega atmosferă din jurul faimosului eveniment. “În viaţa mea, îi scria Delavrancea Mariei Lupaşcu la Paris, n-am văzut aşa sală. Capitala era întregă reprezentată. Profesiuni libere, ingineri, medici, militari, doamne elegante de diferite vârste şi greutăţi. Pe scaune, pe jos, în braţe, în picioare pe bănci, chiar şi în caza (s.a.) acuzatului. Ca un monstru imens cu mii de ochi scânteietori. Aşteptau. Când preşedintele a pronunţat cuvintele : – D-l Delavrancea, are cuvântul – Monstrul agitat, parc-ar fi încremenit. Abia începusem şi o luptă disperată se încinge în spatele preşedintelui. Era d-ra Ventura (viitoarea mare actriţă Marioara Ventura, societară a Comediei Fanceze, n.n.) care, cu o disperare, într-adevăr tragică, a biruit orice poliţie (pentru a pătrunde în sală, n.n.). Pe de-asupra (adevărat, pe sus) a trecut în primul plan. Am vorbit după patru zile şi patru nopţi (de când dura procesul, n.n.), de la 9 la 12,30 (noaptea, n.n.). M-am simţit în unele momente atât de ridicat de o forţă străină de voinţa mea, că dacă aş fi cerut juraţilor să osândească pe procuror l-ar fi osândit. Aplauzele au zguduit Palatal Justiţiei. Unele femei şi-au rupt umbreluţele cu care loveau scaunele şi mesele. Într-un moment vroind să sting orice impresie produsă de Take (Ionescu, n.n.) asupra juraţilor, după o lungă serie de argumente, am încheiat cam aşa prima parte a pledoariei ! – ‹‹de patru zile şi patru nopţi mi se pare că sunt într-un circ roman din cele mai sângerose vremuri. Iacă creştinul! Şi asupra lui aţi dat drumul fiarii cuvântului !›› Toţi au înţeles pe Take. Un uragan de aplauze şi de ovaţiuni a produs această sinteză. Când am sfârşit a fost o adevărată nebunie. Juraţii au achitat în unanimitate. Dar până să se pronunţe, am ieşit să mă răcoresc. În dreptul cabinetului prezidenţial o fiinţă în negru. Se repede la mine. Îmi ia amândouă mâinile. Se înneacă în plâns. Şi cu voce tremurândă : ‹‹D-le Delavrancea acum am înţeles ce este o emoţie tragică.›› Era d-ra Ventura”. Referitor la celebrul proces, George Ranetti, cunoscut astăzi mai ales pentru butada cu care a nemurit, ca pe nişte monumente, Momentele lui Caragiale, scria, glumind în 1904 : “Denunţ baroului pe Delavrancea ca pe o primejdie pentru societate. În sala unde pledează Delavrancea nu poţi întra. Să se puie preţuri de intrare mai mari decât la reprezentaţiile cu Sarah Bernhardt. Să se introducă în Codul Penal un articol : acuzatul pe care îl apără Delavrancea – inocent din oficiu…”