Mai sincer ca Himalaya. Poeme politice, de Constantin Abăluță, col. Plantații, Casa de editură Max Blecher, Muzeul Literaturii Române, 2018, 68 p.
Considerat, din 1979 încoace, deținător al unor exclusiviste sau, după caz, anodine obiecte de tăcere, Constantin Abăluță ne aduce în față un munte. Cu versanți greu ori imposibil de străbătut, un munte de franchețe și de zădărnicie, pe care nu îl poți ignora sau ocoli. Himalaya. Refuzul exteriorului grandios sau grandilocvent din cărțile anterioare este însoțit acum de retractilitatea în fața promisiunilor promiscue ale unei societăți în derivă, în fața restricțiilor vizibile sau a absurdităților de tot felul: „milioane de oameni jigniţi dintr-un foc: «nu angajăm persoane trecute de 40 de ani»/ cadavre cu chirie ţinute-n frigiderele morgii până când li se găseşte un loc de veci/ nume ilustre care aprobă bugetele ţărilor îşi construiesc bunkere antiatomice/ canale TV prefaţează uitarea liber consimţită a majorităţii/ migraţie sofisticată a umbrelor pe hărţi mediate internaţional/ ambianţă cu ghitară şi whisky la căpătâiul balenei sinucigaşe într-un reality show tunisian/ nu vom ceda spun cei 5 000 de cocoşaţi protestatari/ veniţi la faţa locului cu placarde de gât:/ EUTANASIAŢI-NE!” (locul cel mai retras).
Refuzul cu obstinație se extinde, oximoronic, și spre interior. Voma, scuipatul, „insula de salivă” devin în poemele lui Constantin Abăluță personaje ale unei noi mitologii, singura îngăduită supraviețuitorilor de acum, retrași spre fluid și, de fapt, spre libertate, spre ziua care – cu siguranță! – va urma acestei cine anodine. Spre întemeierea, în grote, a unei noi civilizații: „cutezanţa de a fi altfel e o insulă şi voi muri pe ea/ râcâind crusta palmierilor fără să pot prevesti ceva bun pentru rasa umană/ un crab port sub piele el mă sufocă-n fiecare clipă/ limba mea nutreşte libertatea curenţilor marini/ care transformă grotele în biblii freatice/ unde s-au stins pe rând generaţii de caini şi abeli/ stalactite şi stalagmite îi amintesc câteodată în amurg/ când sângele meu se preface că n-are predecesori nici urmaşi” (abia am terminat cina cu iaurt şi biscuiţi wasa). Volumul include câteva rânduri de prezentare semnate de Octavian Soviany și de Tudor Crețu.
Freddie. Proze riscante, de Adrian Buzdugan, editura Cartea Românească, 2017, 150 p.
Jucăuș-amare, aceste proze scurte postmoderniste incită, în continuarea celor publicate de autor la Humanitas (2010) & Tracus Arte (2012) și premiate aproape la unison. Interogațiile, ca și maniera de a scrie, fac salturi sau similisalturi de broscuță sau de omuleț pe Lună, ca în versurile următoare: How dreary to be somebody!/ How public, like a frog/ To tell your name the livelong day/ To an admiring bog! – dintr-un poem al lui Emily Dickinson, figurând ca motto acoperitor pentru proza Păcatele tinereții (sau cum a pierdut totul Didonius Spiră). Celelalte titluri din volum, dintre care unele (Tijd, Ghostwriter, Chera Ghelase) au fost publicate în Viața Românească, în anii din urmă, ar fi: 72 de pagini, Visul lui Makmullah, Măreţul destin al lui Odil Viritadilis, Freddie, Cărţile micuţului Brott Davidsson, Greaţa, „Spaţiu lavabil cu granule de timp”, Noroiul, Biluţele, Atingerea lui Midas, Scrisoarea lui Mil Neajlov din Deveselu către fratele său, Grigorie, din Craiova, misivă în care se vorbește și despre un reper final. În fapt, chiar despre vremuri post-apocaliptice: „E The Best of Greybeard’s Inventions, ultima tipăritură de la noi din ţară. Imediat după aia s-a dat Legea Hârtiei şi nu s-a mai tipărit nimica. Curios nu este cum de-a scăpat de Rechiziţie, ci de topire, doar ştii că sefeurile au fost distruse primele, având cota 10: elucubraţii, aberaţii, scrieri nocive. În plus, se vede că e ediţie de colecţionar. […] Deci uite cum poţi să m-ajuţi, vorbeşte tu cu ăla de la muzeu, de care-ai zis tu anu’ trecut că ştie unu’ care prăduieşte cărţi, maşini de cusut şi telefoane. Vorbeşte cu el că ştii un tip care are Scornelile şi vezi cât dă. Cu 20.000 o tai din ţară.”
Cum ar veni, în formularea autorului, „coșmarul fiecăruia pe înțelesul tuturor”.
Cărți, vise și identități în mișcare. Eseuri despre literatura contemporană, de Rodica Grigore, Casa Cărții de Știință, 2018, 256 p.
Dintre toate scrierile de ficțiune, mai precis romane traduse cu sârg în această lume globalizată, plină de „identități în mișcare”, Rodica Grigore (universitară, comparatistă, preponderent hispanistă) se oprește la nume mari – Shakespeare, Paz, Hamsun, Coetzee, Baricco, Pérez-Reverte, Kadare, Ulițkaia, Lobo Antunes, dar și la: Bashkim Shehu, Carl Froode Tiller, Anne B. Ragde, Jay Parini, Nicole Krauss, James Meek, Antonio Muñoz Molina, Miguel Delibes.
Autoarea este preocupată de relația omului cu textul, a scriitorului cu textul, dar și cu straturile de memorie/ficțiune ale ființei umane. Bine este să ne amintim unitatea de dincolo de contrarii, chiar dacă Anthony Burgess, de pildă, vede simultan ambele ipostaze ale lumii. O lume despicată, în căutarea unității de fond. Însăși opera lui Burgess, potrivit Rodicăi Grigore, întruchipează o structură dublu articulată: „Tocmai de aceea, el va utiliza termenul duovers (duoverse, în original), în locul celui consacrat, univers, pentru a sublinia structura de profunzime a lumii în care trăim, dar şi pentru a evidenţia rolul artistului în acest context – şi anume imperativul de a oferi o viziune a unităţii esenţiale, aflate dincolo de orice sistem al opoziţiilor, o unitate care, privită cu atenţie, se va dovedi a fi eternă şi reală.” În mod paradoxal, viziunea îi aparține autorului distopiei Portocala mecanică! Sau, cum ne îndeamnă Dario Fo, să reflectăm și să ne dăm libertatea de a crede că: „uneori ficțiunea e cea mai sigură cale de a descoperi adevărul”. Prin alte cuvinte exprimată, regăsim ideea-sentință și la Jay Parini („Toată lumea știe că adevărul nu poate fi spus în scrierile istorice, ci trebuie inventat, altfel lumea nu te-ar crede.”) sau la Antonio Muñoz Molina („Nici memoria nu se mărginește la simpla amintire și nici imaginația nu inventează mereu”).
Dacă rolul scriitorului a fost elucidat/aproximat, prin raportarea sa la adevăr sau la Adevăr, ce se întâmplă cu lectorul? Vom afla chiar din prima pagină a cărții Rodicăi Grigore: „fără a se mărgini la simplul demers al relatării exacte, memoria dă consistenţă literaturii, orientând lectura spre teritorii (şi sensuri) care, altfel, ar putea părea situate sub semnul exclusiv al imaginaţiei. Iar parcurgându-le, cititorul intuieşte, treptat, jocul identităţilor mereu în mişcare ce alcătuiesc existenţa cotidiană şi literatura zilelor noastre, pentru a se înţelege pe sine şi, în egală măsură, pentru a-şi găsi locul potrivit în lumea din jur.”
Scene, explorări, condeie. Dialoguri salvate, de Radu Sergiu Ruba, editura Muzeul Literaturii Române, 2017, 560 p.
Sute de pagini de interviuri care, presărate de-a lungul a 11 ani, aduc către cititori (așa cum au adus și către ascultătorii de radio, efemeri sau asidui), 21 de nume: Florian Pittiș, Delia Nartea, Al. Tomescu, Horia Mihail, Elena Dumitrescu-Nentwig, Liviu Bejenaru, Ion Ghițulescu, Cristian Lascu, Uca Marinescu, Cristina Stuparu, Cornel Ivanciuc, Marius Oprea, Marcel Shapira, Romul Munteanu, N. Breban, Cătălin Dorian Florescu, G. Vulturescu, M. Cărtărescu, Constantin Zaharia, Mircea Martin, Michel Tournier. Colegi de cenaclu la Universitas, colegi de nord al copilăriei, colegi într-un continent în care valorile se decantează după diferite criterii, unele vremelnice foarte. Pentru Michel Tournier, din cărțile căruia Ruba a și tradus în română, România și valorile ei se leagă de numele Marthei Bibescu și de o anume întâmplare: „Când te văd pe dumneata sau când îmi parvin cărțile mele traduse la Bucureşti, îmi amintesc întotdeauna de prinţesa Martha Bibescu. Am cunoscut-o bine mai cu seamă în ultimii ei ani de viaţă. Fusese o celebritate a lumii mondene şi literare pariziene, se bucurase de notorietate internaţională înainte de 1939, dar după război lumea a uitat-o. Trăia singură într-un somptuos apartament din insula Saint-Louis, la Paris. Sărăcise şi n-ar fi putut să întreţină acel apartament dacă nu l-ar fi închiriat unor americani bogaţi pe timpul verii. Îşi pierduse vederea în mare măsură, dar se afla alături de ea o tânără femeie care o îngrijea. Ei bine, această femeie mi-a povestit că, într-o zi prinţesa i-a spus că nu are de gând să-şi facă siesta fiindcă aşteaptă o vizită. În consecinţă, s-a aşezat în fotoliu cu o carte în mână, uimindu-şi interlocutoarea, care nu fixase nicio întâlnire pentru acea zi. Ba chiar, la un moment dat, prinţesa a rugat-o să meargă şi să deschidă pentru că a sunat cineva. Tânăra nu auzise nicio sonerie, dar s-a dus şi a deschis uşa. Cum nu a văzut pe nimeni, s-a întors şi a găsit-o pe Martha Bibescu în fotoliu, cu cartea deschisă în braţe, dar fără viaţă. Nu ştiu dacă întâmplarea e autentică, însă acesta e felul în care mi-a fost ea relatată de acea femeie.” După cum notează Radu Sergiu Ruba, interviul a fost luat la Choisel, în 29 iunie 2000, la un veac de la nașterea lui Antoine de Saint-Exupéry. Nu numai cele 40 de pagini ale acestui ultim interviu inclus în carte sunt o delectare, ci și cele cu artiști, exploratori, poeți, cărturari – de parcă acești termeni nu ar fi, până la urmă, interschimbabili, într-un fel sau altul!
Pivnița din horn, de Gheorghe Vidican, editura Charmides, 2017, 140 p.
Am mai scris în această rubrică, în ultimii 12 ani, despre cărțile lui Gh. Vidican, arondându-l teritoriului celor care sunt postmoderniști cu măsură. Acum măsura s-a deplasat, pe verticală, spre suprarealism, la dimensiunile specifice picturilor lui Chagall, altfel cum să regăsești pivnița din horn?!
O construcție mai anapoda, un destin care nu este ca-la-carte – și un eu liric, hornarul, care are printre rubedeniile mai îndepărtate o pasăre phoenix, cea de la începutul volumului: „acolo ard la temperatură constantă/ suspiciunile o boală cronică sughiţul hornarului/ cu o constanţă de neînţeles/ cerşetorii mor înecaţi în halba de bere/ chelneriţa doarme în fotoliu cu muzica retro/ la bară un felinar demodat/ învârte în sens invers rotaţiei pământului/ sughiţul hornarului/ dama de companie intrată în moarte clinică/ trage de limbă pantofii hornarului/ periferia oraşului ascunde în moartea cerşetorilor/ citate din tratatul de linişte” (pivnița din horn). Așa ne întoarcem la primul poem, porturile hăului, la primele versuri ale volumului („liniștea poate fi topită turnată în lingouri/ întocmai ca cenușa păsării phoenix/ strecurând între trupurile noastre îndoiala/ un țărm al hăului își construiește porturi”. Și, de fapt, ne întoarcem chiar la titlul unui volum anterior al poetului, Tratatul de liniște (Brumar, 2006), șapte ani mai târziu apărând la aceeași editură Maltratul de liniște. Numai că în acest volumul de față liniștea e un port prea îndepărtat: autorul este, în ultimul poem, „complice cu șarpele” într-un interior glisant, iar erotismul este de o ubicuitate desăvârșită în mai toate poemele.
Despre cele 15 cărți ale lui Gh. Vidican au mai scris: Lucian Alecsa, Paul Aretzu, Al. Cistelecan, Th. Codreanu, Traian T. Coșovei, Dan Cristea, Irina Petraș, Dana Sala, Ion Simuț, Robert Șerban, Mihai Vieru ș.a.
Lumea dintr-un neant scorburos se intitulează prefața semnată de Ioan Holban.