ANII DE UCENICIE AI LUI ION I.C. BRĂTIANU

Regretatul Adrian Marino obișnuia să compare epoca de după perioada comunismului cu anii care au urmat revoluției de la 1848. Era o epocă a eliberării, a marilor deschideri, a modernizării în toate domeniile, în care o țară întreagă era de reconstruit. Vechii pașoptiști au profitat din plin de șansa lor. România lor a început procesul de întregire, și-a obținut independența, a țesut o rețea de căi ferate, orașele țării au început să-și modifice spectaculos înfățișarea, iar Bucureștiul și-a căpătat numele (și renumele) de „Micul Paris”. Până la începutul deceniului al patrulea al secolului XX capitala României s-a transformat dintr-o localitate semirurală, acoperită de nori de praf în arșița verii, cu străzi desfundate în care te afundai în noroi după fiecare ploaie, în care oamenii își făceau nevoile pe garduri sau la colțurile caselor, iar leșul câte vreunui măgar mort zăcea cu săptămânile în mijocul drumului, într-un oraș cochet și monden, străbătut de la un capăt la altul de un bulevard, Podul Mogoșoaiei (din 1878, Calea Victoriei) străjuit de clădiri de o frumusețe care îți taie respirația, devenite adevărate mărci identitare ale Bucureștilor: Palatul Poștelor (actualul Muzeu Național de Istorie a României), Palatul Casei de Depuneri și Consemnațiuni (Palatul CEC de azi), Palatul Regal (actualul Muzeu Național de Artă al României), Fundația Carol I (Biblioteca Centrală Universitară de azi), Ateneul Român. Tot din acei ani datează Palatul Patriarhiei, Palatul de Justiție, Universitatea, Palatul Băncii Naționale, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, adică mai toate clădirile reper ale Capitalei României, vânate de obiectivele aparatelor de fotografiat ale turiștilor sosiți de pe toate meridianele globului. Dar și clădiri și edificii publice din alte orașe ale țării: minunatul pod de la Cernavodă, Palatul Universității din Iași, Palatele Administrative din Botoșani și Piatra Neamț, Palatul Culturii din Iași, Palatul de Justiție din Galați, Palatul de Justiție din Ploiești (azi, Palatul Culturii), Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia, Catedrala Ortodoxă din Cluj ș.a.m.d. Tot acest miracol românesc este legat, într-un fel sau altul de numele unei familii: Brătianu. Tatăl, Ion C. Brătianu (1821-1891), ctitor al PNL și președinte al Consiliului de Miniștri, a avut un rol marcant în Unirea Principatelor de la 1859, aducerea pe tron a lui Carol I, intrarea în războiului de independeță, transformarea României în Regat, începuturile modernizării țării, și fiul Ion I.C. Brătianu (1864-1927), fost președinte al PNL, fost ministru al lucrărilor publice și președinte al Consiliului de Miniștri, omul de care se leagă, în cea mai mare măsură, schimbarea la față a României de la întretăierea secolelor al XIX-lea și al XX-lea.

La aproape trei decenii de la căderea comunismului, în anul celebrării centenarului existenței României în forma actuală, impresia generală este că profeția lui Adrian Marino a eșuat. Noul tren al modernizării României întârzie nepermis de mult, iar noi orbecăim într-o nesfârșită tranziție spre o țintă tot mai puțin clară. Un posibil motiv ar putea fi cel al diferenței calitative dintre oamenii politici de atunci și cei de astăzi. Pentru o mai bună înțelegere, am recurs la o privire asupra anilor de formare ai lui Ionel Brătianu, omul de numele căruia se leagă cel mai spectaculos salt în modernizarea României, încercând să-mi imaginez, instinctiv, o comparație cu politicienii de azi. Demersul este ușurat de existența unor documente de prima mână privind viața cotidiană a familiei Ion C. Brătianu (excelentele amintiri ale Sabinei Cantacuzino, fiica lui Ion C. Brătianu, sora lui Ionel, amplul epistolar al familiei, cărțile și articolele lui Nicolae Șt. Noica despre monumentele și edificiile publice construite în vremea lui Ion I.C. Brătianu, mai întâi ca ministru al lucrărilor publice și mai apoi președinte al consiliului de miniștri).

Trei elemente au contribuit decisiv la conturarea personalității viitorului om politic liberal: climatul familial și în mod deosebit modelul de personalitate al ilustrului său tată; anii de școală și profesorii pe care i-a avut; opțiunea pentru studii superioare tehnice în detrimentul celor umaniste, în pofida vocației sale profunde, recunoscute, pentru studiul istoriei.

Regimul de viață impus de bătrânul Ion C. Brătianu familiei sale era unul foarte auster, aproape spartan, dar plin de afecțiune pentru toți membrii familiei, fără discriminare. Acest fapt a dus la o sudare a relațiilor între toți membrii familiei – părinți și copii pe de o parte, dar și frații între ei, de cealaltă parte, fapt unanim admirat de toți cei care i-au cunoscut, inclusiv de către Regele Carol I, care o mărturisește în jurnalele sale¹. Nu o dată, primul Rege al României scrie admirativ și cu multă afecțiune despre această familie care a trecut prin istorie unită și dură ca un bloc de granit. Dar iată cum arăta o zi din viața lui Ion C. Brătianu, văzută prin ochii copiilor săi. Relatarea este a Sabinei Cantacuzino, dar ea este însușită de toți frații care au văzut aceste însemnări și le-au completat cu scrisul lor ori de câte ori a aveau o informație în plus sau o precizare de făcut. De aceea, volumele Din viața familiei Ion C. Brătianu, chiar dacă poartă semnătura Sabinei Cantacuzino au, pe alocuri, statutul unui fel de Wikipedia avant la lettre, la redactarea capitolelor aducându-și contribuția și ceilalți frați, în special Ionel și Vintilă. Din descrierea behaviorismului cotidian al bătrânului Brătianu este ușor de dedus întregul climat familial: „Tata se deștepta la ora 4, iarna și vara. De cu seară i se așeza tava cu ceai pe mașina de spirt – avea pasiunea ceaiului și era foarte dificil pentru calitatea lui. Îl bea cu două bucăți de zahăr, puțin lapte și două felii de franzelă cu unt. (…) Își prepara singur ceaiul, precum singur își făcea tot serviciul personal: aprindea focul, își peria și scutura hainele, își golea apa, își aducea donița cu apă. Când vedea că slugile ne făceau aceste servicii ne chema: «Beizadelele Oltencei». Pe nimeni n-am cunoscut mai simpli și mai neatârnați în viața lor ca pe tata și pe bărbatul meu”². După activitățile de dimineață, întreaga familie se reunea în jurul mesei de prânz care se servea la orele 11,30-12,00. La masă, copiii primeau toți vin cu apă, mama bea un pahar cu vin roșu („până a intrat în dieta artricilor”), iar tata un pahar cu vin alb. Dacă pentru ceilalți membri ai familiei meniul diferea de la o zi la alta, cel al stăpânului casei rămânea mereu același : „două ouă fierte, cotletă (sic!), cartofi copți cu unt, un măr sau fragi, o bucățică bună de lisă de chitră ieșită tot din oficina mamei căci ținea mult la desert de când fusese în Franța”³. Imediat după masa de prânz, Ion C. Brătianu se odihnea o jumătate de oră, apoi își relua activitățile. „Nu-l oprea nici căldura, nici frigul, își colinda dealul, supraveghea muncitorii în vie și la zăvoi; adesea le lua sapa din mână și îi îndemna la lucru, dar le și dedea câte un păhărel de țuică din sticla ce pentru ei o purta în buzunar. Revenea lac de transpirație și lua o baie foarte caldă, căci nu suporta apa rece. În fiecare zi se spăla cu săpun de casă și ungea cu unt de alune și eau de cologne frumosul lui păr creț, rămas intact până la 70 de ani. Acest regim bazat pe gusturile și experiența lui l-au conservat așa de sprinten și voios până la ultima boală, care l-a răpus”⁴.

Portretul bătrânului Brătianu este completat cu o foarte atentă privire asupra caracterului său. Era o combinație de bunătate și violență, manifestată mai ales în tinerețe, ca la mulți din generația sa pașoptistă, dar și cu un umor mai rar la românii acelor vremuri. „Glumea, tachina cu haz și bunătate, mângâia și săruta pe cei ce iubea; voia ca toți să fie fericiți împrejurul lui, nici o jertfă personală nu-l costa; pentru dânsul nu cerea nimic, și-ar fi dat totul pentru noi. Foarte impresionabil când eram bolnavi, se chinuia așa de mult încât mama adeseori îi ascundea indispozițiunile mai ușoare și îi micșora gravitatea boalelor serioase. (…) Ne împingea să fim independenți să și să facem sporturi.”⁵

După lecții, toți copiii erau scoși la aer, puși să facă gimnastică și echitație (fiecăruia îi cumpărase câte o șa englezească), băieților le cumpărase primele arme de vânătoare, i-a trimis să facă ore de tir, iar mai târziu, când au ajuns la Paris i-a sfătuit să facă scrimă. Pe de altă parte, pe cât era de iubitor și de afectuos cu cei mici, pe atât se arăta de inflexibil atunci când aceștia săvârșeau cea mai mică abatere de la datoria pe care o aveau de îndeplinit, la cel mai mic semn de lipsă de conștiință sau de șmecherie în îndeplinirea unor obligații, altminteri banale. Iar pedepsele, dacă nu erau crunte, erau umilitoare sau, în orice caz, resimțite ca atare de cei în culpă. Cei vinovați trebuiau să-și petreacă recreația într-un butoi fără fund așezat în fața casei, în văzul tuturor trecătorilor, pentru că înălțimea copiilor era mai mare decât cea a butoiului, ipostază foarte familiară lui Ionel, mai mereu pentru vina de a fi tras chiulul de la lecții. De altfel, onestitatea a fost calitatea de bază pe care copiii familiei lui Ion C. Brătianu au dobândit-o de la părinții lor. Aceasta presupunea spunerea necondiționată a adevărului, lipsa de secrete față de membrii familiei, dar și discreția față de persoanele din afară. Un principiu enunțat de mama lor, însușit cu sfințenie de toți copiii familiei a fost: „Cine minte, fură, și nu este mai puțin vinovat”. Într-un fel, aceste vorbe amintesc de principiul Contelui de Marenches, șeful serviciilor de spionaj franceze din timpul lui Georges Pompidou potrivit căruia, „în clipa în care îi ascunzi superiorului tău ceva, fie și pentru a-l menaja, începe trădarea”⁶. Încrederea lui Ion C. Brătianu în copiii săi era atât de mare încât, pe vremea în care era prim-ministru, aceștia erau puși, încă de la vârsta de treispreze ani, să cifreze și să descifreze telegramele cele mai importante, pe care nu le vedeau nici măcar șeful lui de cabinet. Povestește Sabina Cantacuzino: „Într-o zi, în timpul războiului din 1877, regele Carol văzând pe o telegramă, necopiată din graba de a fi comunicată, două scriituri pe care nu le cunoștea întrebă pe tata cine îi fuseseră secretarii. «Copiii mei, Măria Ta.» – «Dar sunt niște copii!» – «De nimeni nu sunt mai sigur ca de ei!», răspunse tata, care ne repetă conversația pentru a ne întări și mai mult discreția.”⁷

Această combinație de veselie, afecțiune, viață sportivă, onestitate și simț al datoriei a cimentat relațiile dintre frați. „Deși ne băteam foarte des, ne iubeam mult și eram de o solidaritate perfectă unii cu alții. Tata zicea râzând «ca țiganii și ca evreii». Se înțelege cât de încântați erau părinții de aceste simțiminte frățești pe care tot ei ni le inspiraseră, nefăcând nicio deosebire între noi și ferindu-se a dezvolta o gelozie sau o rivalitate rău îndrumată.”⁸

În privința școlarității, calitatea slabă a profesorilor de la școală a fost suplinită cu figuri eminente ale vremii care veneau să-i pregătească pe copiii familiei Brătianu la domiciliu. Să spunem doar că printre profesorii veniți să-i învețe carte pe copiii Brătianu se aflau profesorul de limba română Vasile D. Păun, cel care, la sugestia lui Ion C. Brătianu, a fost ulterior angajat de Regele Carol I pentru a-i învăța limba română și istoria pe principii Ferdinand și Carol al II-lea, în vederea pregătirii lor pentru succesiunea la tron și cel de matematică, Spiru Haret, marele reformator al învățământului românesc. La un moment dat în casa familiei Brătianu funcționa o adevărată cancelarie cu nu mai puțin de opt profesori de acest calibru, tot ce avea mai bun Bucureștiul la acea dată. Prețul plătit de vechiul liberal pentru această extravaganță educațională a fost unul colosal, familia a trăit în pragul sărăciei (evident pentru standardele unui președinte al Consiliului de Miniștri în exercițiu), nu de puține ori Ion C. Brătianu fiind nevoit să-și vândă din proprietăți pentru a putea plăti facturile. Dar instrucția pe care a reușit să le-o asigure copiilor săi era una cu adevărat la vârf pentru standardele acelui timp.

Deși vocația sa profundă părea să îl împingă spre studiul istoriei și al științelor umaniste, Ionel Brătianu, persuadat intens de tatăl său, decide să se înscrie la Politehnică și, ulterior, la Școala de Poduri și Șosele din Paris. Dificultățile de adaptare par imposibil de depășit, de multe ori se simte tentat să abandoneze, dar cu efortul încrâncenat și spiritul spartan deprinse în familie reușește să-și obțină diploma, în anul 1889. Scrisoarea pe care i-o scrie tatălui său în momentul absolvirii spune totul despre rolul formator al acestei școli, în definirea personalității sale ca om, mai mult chiar decât în specialitatea propriu-zisă. „Azi mă felicit îndoit că am făcut Școala de Poduri, căci văd că studiile către care m-ai împins sunt cele care pot fi mai folositoare nu numai unei societăți ca cea română, dar și formării unei judecăți. Școala Politehnică e menită să te învețe să raționezi, Școala de Poduri să-ți arate studiul chestiunilor practice. Și una și alta nu te învață decât elementele, principiile generale pe care practica singură le poate dezvolta.”⁹ Mutarea de șah a bătrânului Brătianu în schițarea arhitecturii intelectuale și morale a fiului a fost una cu adevărat genială, iar gândirea lui Ionel a dobândit valențe noi, la care ar fi fost imposibil de ajuns doar prin intermediul studiilor umaniste. Fie și numai din aceste rânduri de scrisoare, maturitatea gândirii și simțul responsabilității sale sar în ochi. La 25 de ani, Ion I.C. Brătianu era deja un om matur, pe deplin format, stăpân pe meseria sa și cu o viziune extrem de largă asupra lumii. Tipul său de gândire este impecabil sintetizat în faimosul schimb de replici cu istoricul Nicolae Iorga, sub cupola parlamentului. „Ce aș avea eu de învățat de la un inginer?”, l-a întrebat istoricul, nu fără o undă de trufie. „Măsura, domnule profesor, măsura”, i-a răspuns scurt și precis Ionel Brătianu. Dacă ar fi asistat la acest schimb de replici, venerabilul Ion C. Brătianu ar fi putut să exclame fericit: „Touché!”. În fond, el este cel care își sfătuise fiul să ia și lecții de scrimă la Paris.

Încă din vremea studenției pariziene, Ion I.C. Brătianu își găsise un strălucit mentor profesional în persoana legendarului inginer și profesor Anghel Saligny. Nu va uita niciodată imaginea lui Anghel Saligny care, venit în vizită la Paris, îl invita în fiecare zi la plimbare cu vaporașele pe Sena. Dar nu pentru a admira frumusețile orașului în ritm de șansonete, cu un coctail sau cu o cupă de șampanie în față, ci pentru a studia structurile de rezistență ale podurilor pe sub care treceau, materialele utilizate, tehnicile de îmbinare etc. Un exemplu de profesionalism dus până aproape de obsesie, pentru care totul era prilej de învățare, iar viața în afara meseriei era percepută aproape ca o impardonabilă pierdere de vreme. De altfel, după revenirea în țară, la terminarea studiilor, colaborarea dintre Ion I.C. Brătianu și Anghel Saligny va deveni permanentă. Inițial Saligny îl ia sub aripa lui pe tânărul inginer și îl poartă pe toate marile șantiere, inclusiv pe cel al construcției faimosului pod de la Cernavodă. Apoi, după ce Brătianu ajunge ministru al lucrărilor publice și, mai apoi, premier, el va fi cel care va apela constant la sfaturile și expertiza marelui constructor, în care avea deplină încredere. După nouă ani în care a lucrat ca inginer, sub tutela lui Anghel Saligny, timp în care și-a legat numele de dezvoltarea sistemului de căi ferate din zona Moldovei, inclusiv de refacerea unor poduri și de construcția unor gări și și-a completat experiența asistând la înălțarea impunătorului pod de la Cernavodă, Ion I. C. Brătianu este învestit la 31 martie 1897 în funcția de ministru al Lucrărilor Publice.

Ion C. Brătianu a murit în anul 1891. În testamentul său le-a lăsat fiilor, cu limbă de moarte, cea mai mare dorință a sa: „Mă voi răsuci în mormânt dacă voi, fiii mei, nu întregiți țara”. Iar în calitatea sa de președinte al Consiliului de miniștri, fiul său Ionel a decis intrarea României în primul război mondial de partea forțelor Antantei, fapt ce a dus la marea unire din 1918. Dar cu mult timp înainte de aceasta, încă de la întoarcerea sa în țară de la studiile pariziene, în 1889, pe când, în calitate de tânăr inginer se ocupa de rețeaua de căi ferate din vestul Moldovei, s-a preocupat ca majoritatea liniilor să fie orientate spre frontiera cu Transilvania, astfel încât, la momentul oportun, infrastructura să fie perfect adaptată la viitoarea realitate politică.

La 100 de ani de la Marea Unire, Ionel Brătianu rămâne un model de om politic român, patriot, cu o gândire precisă și nuanțată înglobată într-o viziune de dezvoltare a țării. Schimbând ceea ce este de schimbat și adaptând la realitatea vremii noastre un model de formare, anii săi de „ucenicie” în ale vieții, pot da o idee despre cum se poate construi aproape de la zero un politician de uriașă anvergură. Mai are însă cineva în România disponibilitatea și patriotismul necesare unei asemenea investiții umane pe termen lung? Mai sunt cei din jur capabili să recunoască și să promoveze o, eventuală, asemenea valoare? Mă tem că nu prea avem motive de optimism.

_________________