Luna mai a fost anotimpul nu doar al florilor, ci și al expozițiilor și manifestărilor care au avut în centrul lor artele plastice (sau, cum se zice, mai nou: artele vizuale!). Pare că parfumurile liliacului, iasomiei și teiului – cele trei esențe fundamentale ale lui Florar – dar, nu mai puțin, lumina, i-au îndemnat parcă pe artiști să-și expună acestui anotimp al renașterii strădaniile lor întru Frumos. Dintre toate, n-am putut alege decât una. Un eveniment de excepție, desfășurat la celălalt capăt al… țării (era să zicem: „al lumii”!!).
SILVIU ORAVITZAN – Lumină și Jertfă (Muzeul de Artă Arad. Curator: Adriana Pantazi – istoric). Iată un artist care se extrage cu dibăcie Centrului (e și adevărat că n-a „vizitat” Bucureștii decât, acum câțiva ani, la Mogoșoaia și Muzeul Țăranului Român… unde îmi amintesc că s-au făcut cozi până în Piața Victoriei) și cucerește întreg Vestul țării. Acela care e la fel de aproape de Occident, pe cât e Bucureștiul de…Isarlâk!!
Expoziția de la Arad, având în centru aceeași puternică tușă numită lumina Oravitzan, aduce din nou în cercetare și interpretare simbolul atât de drag artistului. Spune el undeva: „Exercițiul de a vedea dincolo de orizontul propriei persoane presupune acceptarea unei densități aparte a Luminii. La propriu, vezi altfel.” Lumina, ca izvor de spiritualitate creștină, e convertită în imagine. O imagine a sacrului, surprinsă într-o semantică funcțională securizantă. Aproape toate expozițiile sale au studiat lumina dintâi, cum ar spune Lucian Blaga. Ne amintim, de pildă, de cea de la Timișoara, din octombrie 2016, unde a fost lansat și un album excepțional, Lumină în lumină, dedicat artistului, de către acad. Basarab Nicolescu.
La Arad, ea, Lumina, este pusă în raport de conjuncție cu o altă coordonată a ființei îndumnezeite: sacrificiul, jertfa. Manifestarea sacrului în sacrificiu (sacru și sacrificiu par că au aceeași rădăcină!), deci, hierofania Jertfei, descompusă în Lumină și Adevăr, ar putea fi axul central semantic al acestei expoziții (care, sigur, strict circumstanțial, a fost legată de Centenarul Unirii). Sub semnătura inconfundabilă a lui Silviu Oravitzan, cel născut acum 77 de ani, în familia învățătorilor Iosif și Ecaterina Crețu – luminători ai satului Ciclova Montană, de lângă Oravița și în casa cărora a funcționat o veritabilă Academie sătească, al cărei prag a fost călcat de nume mari ale culturii românești, precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Rădulescu-Motru. Tânărul student Silviu Oravitzan își va fi amintit mai târziu de cele povestite de tatăl său, cum Nicolae Iorga a slujit în altarul cel de sus al bisericii din Ciclova, adică în pod, de unde a coborât cu multe documente istorice importante.
Se mărturisește undeva artistul ca om universal, rememorând spațiul în care i s-a plămădit ființa (nu ne putem abține să redăm întreg citatul!): „Ciclova este pentru mine centrul lumii. Eu m-am trezit pe cerurile copilăriei mele cu covoare, cusături… Și de aici mi-am dat seama că există o geometrie care le cuprinde pe toate. Și uite că aprofundând aceste simboluri fundamentale pe care le regăsești în Banat, în special, cu o foarte mare diversitate, acuratețe și obstinație, în toate opregele, cilimurile, cusăturile, care se regăsesc nu numai în Caraș-Severin, ci în toată lunca Timișului, ziceam, aprofundând aceste simboluri, săpând în grădina ta, dai de o apă curată care este bună de băut pentru toată lumea. În grădina ta poți să deslușești mai bine ce este viața, ce este tristețea, ce este bucuria, ce este moartea, ce este iubirea. Apele acestea freatice comunică. Memorând și rememorând ne dăm seama că semnele acestea sunt valabile peste tot. Sunt solidare cu vestul Europei, sunt solidare cu Sumerul, cu îndepărtata Chină, cu arta precolumbiană și așa mai departe. Și, atunci, uite cum poți să devii dintr-un loc, și cu înțelesurile acestui loc, un om universal”.
Totodată, expoziția este și un prilej de rememorare, așa cum au subliniat și vorbitorii (prof. Radu Preda – Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și prof. Marcel Tolcea – Universitatea de Vest Timișoara), în cuvântul lor de deschidere. Ea recompune un univers absolut original în istoria artei românești contemporane; ca o cvasi-retrospectivă a modelelor de cunoaștere pe care Silviu Oravitzan le-a descoperit și aplicat de-a lungul întregii sale opere.