Instabili emoţional mai mult decât s-ar crede şi adesea superficiali şi verboşi, cu toată ingratitudinea lor proverbială, românii încă n-au uitat că marea familie istorică a Brătienilor şi nu altcineva l-a adus în ţară pe Carol I şi că tot ea, printr-un angajament plin de abnegaţie întins pe aproape trei generaţii, a făurit chipul României moderne. Parafrazând pe Lucian Boia, au vrut Unirea Principatelor – s-a împlinit; au vrut Independenţa – au prezidat-o; au vrut dinastie străină – au adus-o în ţară; au vrut organizarea Regatului – au făcut-o! Înrudiţi prin rădăcini străvechi cu Basarabii, întemeietori de neam şi datini, prin tot ceea ce au durat pentru ţara lor, boierii Brătienii sunt, probabil, ramura cea mai viguroasă şi mai vrednică de laudă a neamului românesc. Sunt mirat de aceea că tineri oameni de litere (unii chiar cu înaintaşi ce au pus serios umărul în secolul XIX la emanciparea instituţiilor ţării) iau în deşert şi taxează drept simple legende unele evenimente cardinale, trăite şi consemnate ca atare de autorii lor (sau contemporani cu ei), având, mai mult sau mai puţin, legătură cu Brătienii…
Urmăresc de câţiva ani cu interes activitatea criticului de artă român Gabriel Badea Păun (n. 1973), stabilit la Paris; autor al monografiei (tradusă şi în româneşte) Carmen Sylva, uimitoarea Regină Elisabeta a României, dar şi îngrijitor al noii ediţii franceze a Memoriilor Reginei Maria (Histoire de ma vie), Edition La Lucarne, 2014. Excelent istoric de artă (vezi, printre altele, Pictori români în Franţa: 1834-1939), după propria-i mărturie, Gabriel Badea-Păun este strănepotul lui Vasile D. Păun, un poet minor, ca toţi poeţii de la sfârşitul secolului care ni l-a dat pe Eminescu, şi profesorul de limba română, la Sigmaringen, al Principelui Ferdinand. Situaţie care, prin natura angrenajului de raporturi interumane şi ambianţa evocatoare de mai târziu din casa de la Sinaia (obiecte domestice, stampe, fotografii, amintirile bunicii, atmosfera Burgului etc.), l-a marcat în mod evident pe Gabriel Badea-Păun şi căreia tânărul îi datorează de bună seamă în mare măsură interesul de astăzi pentru istoria Dinastiei Regale din România. L-am văzut, de altminteri, cred, dacă nu mă înşel, totuşi, pe tânărul Gabriel Badea-Păun, primit la Palatul Elisabeta, şi decorat de Majestatea Sa cu Medalia pentru Loialitate-Regele Mihai, imediat după ce i s-a decernat Premiul Alexandru Tzigara-Samurcaş de către Fundaţia Magazin Istoric, în 2010, pentru lucrarea Mecena şi comanditari, Artă şi mesaj politic, Editura Noi Media Print, 2009.
Într-un interviu luat la Paris şi publicat în revista The One (2007), întrebat de către Luana Duschka, Cât este de adevărată legenda că străbunicul tău (său) l-a ales pe Ferdinand, dintre toţi nepoţii lui Carol I, pentru a-i urma acestuia la tron?, fără să clipească, Gabriel Badea-Păun a răspuns: “Această legendă nu are nici un adevăr, am auzit-o şi eu, dar nu ştiu de unde a pornit”. Răspuns pripit şi, din păcate, şi complet fals…
Din cele ce voi arăta, urmând spiritul şi litera unei serii de mărturii şi documente, profesorul Vasile D. Păun este într-adevăr omul providenţial care determină, de facto, într-o măsură apreciabilă, sucesiunea la tron a Principelui Ferdinand I, cel de al doilea băiat al prinţului Leopold, fratele Regelui Carol I al României (fără urmaşi). În frumosul articol comemorativ (şi nu într-un necrolog cum crede G. D.-Păun) de pe prima pagină a Universului literar (anul XLV, nr. 22 din 26 mai 1929), la 21 de ani de la moartea profesorului Vasile D. Păun (1850-1908), academicianul G. Popa-Lisseanu, coleg de cancelarie o vreme la Liceul “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti cu dispărutul, scrie: “Pe când se afla la acest liceu (e vorba de “Sfântul Sava”; 1879-1890, n.n.), Primul Ministru de pe acea vreme, I. C. Brătianu, făcându-i cunoştinţa şi apreciindu-i însuşirile de profesor al fiilor săi, Ionel, Constantin şi Vintilă l-a însărcinat mai întâi ca meditator al fiicei sale Sabina, iar, în anul 1881, l-a destinat ca profesor, pentru limba română şi istoria naţională, al principelui de coroană Ferdinand, care îşi urma cursurile liceale în Germania”. Menţiunea academicianului Lisseanu este deosebit de preţioasă, căci fixează atât rolul lui I.C. Brătianu în alegerea dascălului de limba română al principelui Ferdinand I, cât şi numele lui: Vasile D. Păun, un “intim”, evident, al primului ministru, ca meditator al fiicei acestuia, pedagog deosebit de înzestrat, foarte bun cunoscător al limbii germane. Politician versat, înzestrat cu bun-simţ şi un uimitor dar al previziunii, trebuie observat că I. C. Brătianu anticipează cu clarviziune situaţia în care se va găsi Regele Carol I, recte Regalitatea din România, peste câţiva ani şi, în asentimentul suveranului, din 1881, începe să-i pregătească pe cei doi nepoţi mai mici ai regelui (pe Ferdinand şi pe Carol; aşadar, nu numai pe unul dintre ei !), elevi în Germania, pentru eventualitatea accederii la tronul României. O precizare. În timpul celor trei sau patru vizite pe care le-au făcut împreună în România, până în 1888, întotdeauna cei doi au fost văzuti însoţiţi de institutorul lor român, la fel de doritori amândoi în a se familiariza cu spiritul locurilor şi cu oamenii. Să privim însă mai îndeaproape întreaga chestiune, cu ajutorul Sabinei Cantacuzino, “fiica cea mare a lui Ion C. Brătianu”, elevă ea însăşi a profesorului V.D. Păun, autoare a două substanţiale volume de memorii intitulate Din viaţa familiei Ion C. Brătianu (1821-1891). Nota Bene! Noi ne vom folosi aici de ediţia a III-a revizuită a acestora, în varianta publicată la Humanitas în 2013.
După moda vremii, pregătită în particular pe tot timpul procesului de şcolarizare, Sabina Cantacuzino, rămasă în conştiinţa contemporanilor şi cu supranumele de “sora cea mare a Brătienilor”, îşi aminteşte de dascălul Vasile D. Păun ca de “omul cel mai pasionat de cursul lui”. “Îmi aducea cărţile lui speciale – notează ea în memoriile pe care începe să le redacteze cam din 1921 – supravegheate şi îndreptate, în timp, uneori şi de Ionel I. C. Brătianu, n.n. -, mă iniţia în filologie, autorii trebuiau citiţi în întregime, cu critici comparate. Ţinea mult la stil, în fiecare săptămână făceam o compoziţie”. Vasile D. Păun venea destul de des în casa Brătienilor din Bucureşti, nu numai pentru pregătirea fiicei lor celei mari, dar şi pentru că, la rugămintea devotatei soţii a liderului Partidului Naţional Liberal, V. D. Păun îi ajuta la lecţii şi pe băieţi. Se spune că se ataşase mai ales de Ionel Brătianu pe care îl formase atât de bine încât copilul începuse să desluşească bine slovele chirilice vechi şi să înţeleagă sensul cuvintelor slavoneşti. Poliglot şi bibliofil, profesorul Vasile D. Păun a avut o serioasă pregătire clasică şi filologică, fapt care i-a permis de-a lungul anilor să predea nu numai limba română, ci şi latina sau germana. Este motivul hotărâtor (însă, fireşte, nu singurul) pentru care I. C. Brătianu îl va desemna fără nici o ezitare, cum vom vedea, ca profesor preparator de româneşte al celor doi nepoţi ai Regelui. “Când în 1884, scrie Sabina Cantacuzino, se pierdu orice speranţă de-a avea un moştenitor direct al perechii regale, tata hotărî pe rege să prepare pe nepoţii săi (s.n.) la succesiunea tronului. Constituţia desemna pe unul dintre fiii Principelui Leopold (1835-1905), fiul cel mare al prinţului Carol Anton de Hohenzollern. […] Fratele cel mare Wilhelm, primul născut, alegând şefia Casei de Hohenzollern-Sigmaringen, pentru orice eventualitate se hotărî ca cei doi mai tineri, Ferdinand şi Carol (s.n.), să primească o educaţie potrivită cu viitorul ce li se prepara.
Regele nu vroia să-i aducă în ţară, se temea de mediul curtezanilor, de prea uşoara învăţătură ce ar fi primit şi mai ales să nu-i lipsească de disciplina pe care o aveau la liceul public de la Düsseldorf. Ceru un profesor de încredere tatii (se ştiu bine astăzi relaţiile mai mult decât cordiale dintre Regele Carol I şi Ion C. Brătianu, n.n.), care luă mamei, cu toate protestările ei, pe braţul ei drept şi recomandă pe D. Păun. Acesta (însă) nu vroia să plece, ţinea la situaţiunea independentă ce avea la cursurile lui de liceu, mai ales, să nu aibă un rol subaltern pe lângă preceptorul militar al principilor.
Tata îi făcu morală şi-i arătă onoarea ce i se acorda dându-i să formeze sufletul de român al viitorului rege. Condiţiunile erau strălucite: 1500 lei pe lună, locuinţă pentru el şi familie în castel, o călătorie în ţară pe an pentru câteştrei, pensionul fetei (Lucie Păun, prietena mai mare şi profesoara de desen a viitoarei regine Elisabeta a Greciei, fiica regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, n.n.) plătit într-o instituţie de seamă şi de rang egal cu al d-lui căpitan Schligen”. După ce I. C. Brătianu îşi înfăţişează protejatul regelui, căruia, după o amănunţită examinare, îi face o bună impresie, suveranul îl invită pe V. D. Păun cu soţia sa la Sinaia pentru a-l prezenta reginei Elisebeta. Urmează în memoriile Sabinei Cantacuzino pasajul care ne interesează aici în mod deosebit, întrucât el radiografiază cu exactitate tocmai faptul că, în acel moment, nu exista niciun fel de preferinţă sau alegere deliberată pentru vreunul dintre cei doi principi ca urmaş la tron. Mai mult, se pare că, din motive cu totul personale, fiecare dintre suverani avea favoritul lui. O dispută, dacă vrem, care va fi tranşată până la urmă de un al treilea (şi cel care îi va cunoaşte, în fond, pe cei doi cel mai bine), profesorul Vasile D. Păun. “Acolo, după masă, reproduce Sabina Cantacuzino scena, Regele luă pe profesor la o parte: ‹‹Domnule Păun, vei avea doi elevi, amândoi sunt băieţi buni, dar Carol este mai deştept şi este şi finul meu››.
Înainte de plecare, Regina îl duse şi-i arătă salonaşul. ‹‹Domnule Păun, amândoi băieţii sunt gentili, Carol este mai vioi şi mai isteţ, Ferdinand de o timiditate care îl paralizează, pierde din primul contact toate mijloacele de a-şi arăta inteligenţa-i serioasă (s.n.). Şi, domnule Păun, face şi versuri!››”.
Pe cât de bună şi rafinată cunoscătoare a faţetelor caracterului şi ascunzişurilor firii omeneşti tot pe atât hârşită ştiutoare a culiselor Casei Regale, cu autoritatea-i morală uriaşă, necontestată vreodată de către cineva, din miezul fierbinte al evenimentelor, Sabina Cantacuzino îl acreditează în memorii pe profesorul V. D. Păun ca adevăratul decident, în realitate, al succesiunii Principelui Ferdinand la tronul regatului României. “Într-adevăr, scrie această mare personalitate a epocii formării României moderne, după şase luni, D. Păun scrise tatei în acelaşi sens (anume că “Poeta Carmen Sylva, prin intuiţie, văzuse mai bine ca soţul ei”) şi, doi ani mai târziu, Ferdinand fu proclamat principe moştenitor (18 mart. 1885, n. edit.), spre marea supărare a lui Carol, care raţionând ca naşul său, se credea sigur de a lua succesiunea”. Nu e cazul să insist. Amănuntele întregii “afaceri” deţinute de Sabina Cantacuzino sunt suficient de grăitoare. Mai mult, devenite publice, după ştiinţa noastră, ele n-au fost niciodată contestate de nici una din părţi…
“Domnului Păun – ţine să mai sublinieze Sabina Cantacuzino, poate ca o concluzie şi un argument hotărâtor – datori regele Ferdinand frumoasa limbă românească arhaică ce regăsim în scriptele şi cuvântările lui, trasă din cronicarii aşa de aprobaţi ca model literar de regele Carol. Descifra cu măestrie documentele vechi cu scris cirilic şi cu caturi. Acest exerciţiu îl făcurăm şi eu cu Ionel (fratele Sabinei, Ionel I. C. Brătianu, n.n.), care l-a cultivat până în urmă (viitorul prim-ministru Ion I. C. Brătianu a fost bun prieten cu profesorul V. D. Păun toată viaţa, n.n.)”. Că Sabina Cantacuzino ştie ce spune şi că apetenţa secretă a principelui Ferdinand pentru filologie a cântărit poate cel mai mult în balanţa preferinţelor profesorului Păun, o găsim confirmată indirect şi de către I. G. Duca în Memorii: “Nu o dată, în mijlocul multor talente consfinţite – scrie fostul prim-ministru liberal, ucis, cum bine se ştie, de legionari pe peronul gării din Sinaia – cuvântările lui (ale regelui Ferdinand, n.n.) erau cele mai bune şi într-o exprimare literară impecabilă… Cunoştinţele sale istorice erau temeinice, istoria noastră naţională şi tot ce este legată cu ea nu avea taine pentru el. În primăvara anului 1915 am fost cu dânsul şi cu Iorga să vizităm o bisericuţă ciudată ca formă arhitectonică, pierdută în pădurile domeniului Coroanei din Periş. Deasupra uşii era o pisanie veche, pe care Iorga s-a trudit s-o descifreze. Era scrisă cu chirilice vechi, întortocheate şi cu caturi. Descifrarea mergea greu. La un moment dat s-a şi oprit, fiindcă nu i-a putut da de rost. Regele a intervenit şi, cu o uşurinţă uimitoare, citi fosta pisanie, ceea ce cel mai de seamă din istoricii noştri contemporani nu putuse tălmăci. Iorga, cu drept cuvânt, a rămas înmărmurit”.
Cu siguranţă, V. D. Păun, institutorul valah al potenţialilor succesori ai Regelui Carol I al României la tronul regatului, nu a fost în epocă un necunoscut sau un marginal. Dimpotrivă, analizând cu atenţie cadrul instituţional general şi nivelul de dezvoltare al statului după “mica unire”, V. D. Păun ne apare ca un perfect exponent al celei mai progresiste elite intelectuale a vremii sale. Emul al celebrilor Massim şi Laurian, promotori ai Şcolii Latiniste, dar şi absolvent al unui curs de filologie clasică (Triennium Philologicum) în Germania, “V.D. Păun – scrie în aricolul citat şi mai înainte G. Popa-Lisseanu – s-a manifestat în viaţa publică în trei direcţiuni, ca profesor, ca scriitor şi ca publicist (s.n.)”.
După ce în prima tinereţe încearcă mai multe meserii, V. D. Păun este numit profesor de limba română şi latină la Gimnaziul “Cantemir” din Bucureşti în 22 noiembrie 1877. Până în 1908, cand “s-a stins din viaţă pe neaşteptate” (cum ne informează acelaşi G Popa-Lisseanu, autor a unui binecunoscut dictionar de mitologie greco-romană, dar şi al unor tratate precum Continuitatea românilor în Dacia sau Românii şi izvoarele istorice medievale), V. D. Păun a funcţionat la două dintre cele mai bune licee bucureştene, 11 ani la “Sfântul Sava” şi 18 ani la “Gheorghe Lazăr” (dintre care 12 director). Nu mai revin aici asupra îndelungatei misiuni şi, deopotrivă, vocaţii de profesor meditator, încheiată pe cât se pare după întoarcerea în ţară, în 1888.
În ceea ce priveşte activitatea lui scriitoricescă, în Bibliografia românească modernă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984-1989), la litera P găsim, în dreptul numelui lui V. G. Păun: Oda la resbelu dedicată martirilor obscuri ai Independenţei, Imprimeria Dorothea P. Cucu, 1877, cu menţiunea: “se vinde în folosul Răniţilor”; Ferdinand de Hohenzollern Principele României. Schiţă biografică, Ediţia a II-a trasă în 250 exemplare numai pentru amici şi cunoscuţi împreună cu traducerile franceză şi germană, Bucureşti, Tipografia Carol Göbl, 1889 – 33 pagini; Ficţiune, imagine şi comparaţiune. Studiu comparativ de literatură poetică. Sihastrul. Poveste poetică, Tipografia Joseph Göbl, 1896; Înrudirea poeziei cu celelalte arte frumoase (musica, pictura şi arhitectura), Tipografia G. A. Lăzăreanu, 1898.
Ca poet, amicul de cancelarie G. Popa Lisseanu îl considera pe V. D. Păun “înzestrat cu un apreciabil talent”, găsind, de pildă, în oda dedicată martirilor obscuri (circa 100 de versuri) imaginea “Eroului Necunoscut”, încununat cu lauri: “Români! E blândul suflet al primului martir/ E primul ce s-atinge de-al Gloriei potir./ Români! El e viteazul trimis de Naţiune/ Să-nalţe Libertatea la numele străbune./ Români! Păstraţi cu milă acest obscur mormânt/ În el e un tezaur: Cenuşa unui sfânt”.
Pentru prima dată, dacă nu greşesc, cel care semnalează relaţiile lui V. G. Păun (din fragedă juneţe) cu Eminescu este profesorul G. Bogdan-Duică în Multe şi mărunte despre Eminescu – Un amic al poetului, rânduri culese în Omagiu lui I. Bianu, Bucureşti, 1927, pag. 45. Şi tot G. Bogdan-Duică dezvoltă tema, în acelaşi an, şi în conferinţa intitulată Fedinand I, “cuvântare spusă (în calitate de rector, n.n.) la Serbarea Universităţii din Cluj, în 30 Octombrie 1927”, culeasă mai apoi în Anuarul Universităţii Regale Ferdinand I din Cluj pe anul şcolar 1927-1928, Librăria Cioflec, 1929. Cam din aceiaşi ani datează şi contribuţiile lui Perpessicius consemnate în Menţiuni critice (vezi vol. Opere, 1939) care situează începutul legăturilor dintre cei doi poeţi în primăvara anului 1865, pe vremea când niciunul dintre ei nu avea mai mult de 15 ani. În luna aprilie a anului 1869, Eminescu, Ioniţă Bădescu (Scipione Bădescu) şi V. Dimitrescu (V. D. Păun sau, tot una, Bazileu Demetrescu) tipăresc pe banii lor, pe o foaie volantă îndoliată (trasă la Noua Tipografie a Laboratorilor Români din str. Modei nr. 3), câte o odă funebră dedicată morţii fostului domnitor Barbu Ştirbey, un progresist, simpatizant al noului regim instaurat în 1866. “Ştirbey ne-a părăsit! – scria pe un ton solemn V. D. Păun -/ Bătrâna Românie, coroana frunţii tale/ Azi pierde cel mai falnic şi cel mai scump rubin – / Un fiu ce se jurase pe preţul vieţii Sale/ Să-ţi apere onoarea etc.” Cu o lună mai devreme, mai aflăm de la Perpessicius, după ce aceiaşi tineri (fascinaţi toţi trei de teatru) asistaseră la spectacolul cu Dama cu camelii, cuprinşi de frenezie, au oferit protagonistei (Matilda Pascaly) un sonet (scris se pare de Eminescu).
Ca publicist, V. D. Păun s-a afirmat, potrivit istoricului G. Popa-Lisseanu ca unul dintre marii diriguitori ai opiniei publice a vremii sale. A colaborat la Povestitorul, Columna lui Traian, la Foaia Societăţii ‹‹Românismul››, România Liberă, Românul Liber, Traian, la Revista Societăţii ‹‹Tinerimea română›› (unde a fost redactor-şef), la Apărarea naţională, la Secolul, unde a ţinut cronica literară şi rubrica Note şi reflexiuni, semnată cu pseudonimul Simplex. A mai semnat în calitate de publicist şi cu alte nume de împrumut, precum Zorilă, Davos sau Pavo.