Născut în 1939 la Paris, prietenul meu Richard Zuckermann și-a pierdut toată familia, în afară de mama lui, în lagărele de concentrare ale naziștilor ; a aflat acum câțiva ani că tatăl lui nu a murit la Drancy, lângă Paris, ci la Auschwitz. Mama lui a supraviețuit și a reușit să îl ascundă într-o familie de oameni buni, care s-au ocupat de el între 1942 si 1947. Richard își aminteste tot ce e frumos legat de copilăria lui cu mama lui în Parisul de după al doilea război mondial. Păstrează poze cu familia lui. Intr-una din ele, din 1942, o fetiță drăgălașă, Fabienne Lévy, ținând în brațe o papușă, stă pe scările Bisericii Saint Vincent de Paul din arondismentul 10 al Parisului. O săptămână mai târziu, această verișoară a lui era luată de naziști și dusă la moarte. Richard nu e inventat de Romain Gary, nu e domnul Piekielny, e real, își povestește viața cu umor, tot așa cum povestește François-Henri Désérable biografia lui Romain Gary și căutarea personajului sau, „un anumit domn Piekielny”. E admirabil Désérable pentru a fi reușit să facă dintr-un personaj probabil inexistent simbolul uciderii tuturor evreilor din Vilnius, al masacrării întregii populații numeroase evreiești, 60 000 de persoane, femei, copii, bărbați, și al distrugerii a 105 de sinagogi din 106.
Désérable scrie cu umor și dezinvoltură, în stil oral de youtubeur, despre o temă gravă, pe care e parcă obligat de niște circumstanțe personale frivole să o abordeze. Probabil că mai tot ce povestește despre propria biografie de băiat sportiv și neinteresat de lecturi e un pic sub semnul ficțiunii. Destinul lui se întâlnește cu Roman Gary din întâmplare în adolescență, fiind obligat să îi citească romanul autobiografic La Promesse de l’aube (Promisiunea zorilor), care era în bibliografia pentru bacalaureat. La sfâriștul lecturii, îl adulează pe Gary și, mai târziu, pornește pe urmele lui și se pare că, întâmplător, rămâne cu gura căscată în fața unei plăci memoriale pe strada unde locuise Gary (Roman Kacew) în Wilno/Vilnius, așa cum rămăsese cu gura căscată cu ani în urmă la oralul de la bacalaureat, când profesoara care îl examina l-a întrebat ce poate să îi spună despre capitolul VII din La Promesse de l’aube. După reacția tânărului candidat, profesoara bănuia că el nu citise cartea, însă Désérable ne spusese ca era singura dintr-o listă lungă de cărți pe care o citise și a impresionat-o pe examinatoare cu analiza romanului și cu digresiunile despre autor; aceasta, la sfârșitul examenului, l-a și pupat pe obraz. Merită pupat pe obraz Désérable, extrem de talentat și de citit (nu contează ca nu cred nici jumătate din ce povestește el despre lecturile pe care nu le-ar fi făcut). Nu se ia în serios dar face literatură serioasă care poate avea un adevărat impact în lumea noastră de azi. M-am bucurat să aud ca liceenii români i-au decernat premiul Goncourt în versiune românească.
Așa de mult mi-a plăcut cartea lui că, ajungând acasă, i-am zis preadolescentei mele că aș vrea să scrie o carte ca asta. Și fata mea m-a oprit brusc țipând la mine și spunându-mi că nu o să fie niciodată scriitoare. Scena e interesantă pentru că Désérable povestește cum, dimpotrivă, mama lui a tot insistat ca el să își termine o teză de drept și că l-a rugat pe un scriitor francez celebru, academician, să îl convingă pe băiatul ei să lase baltă literatura și să facă „ceva serios”. Pe vremea lui Gary, mama acestuia visa ca el să devină scriitor, scriitor francez, căci statutul scriitorului era apreciat. Acum lucrurile stau altfel și pe această ambiguitate pariază Désérable, oferindu-ne, cu cartea lui accesibilă și cu subiectul lui serios, o aură de frivolitate și de gravitate în același timp și tentând să restaureze importanța rolului scriitorului într-o societate. Oare o face pentru a o convinge pe mama lui de justețea alegerii destinului lui? De aceea „rescrie” „La Promesse de l’aube”? Modelul lui Désérable, Gary, copilul evreu rus care crescuse într-un oraș care aparținea Poloniei și a devenit capitala Lituaniei, o să împlinească ambiția mamei lui, devenind scriitor francez și ambasador al Franței, dar sfârșește prin a se sinucide.
Vremurile de azi sunt grave, atât în Franța, de unde vine Désérable, cât și în Estul Europei, în țările acelea ca Lituania lui Gary, unde nu au mai rămas evrei, dar stăruie antisemitismul. In Parisul lui Désérable, acum patru ani, prietenul meu Richard Zuckermann a ieșit din boutique-ul lui de tapiserie într-o după masă, speriat și șocat de o manifestare pro-palestiniană și de extremă stânga, ai cărei participanți strigau « Moarte evreilor ! » pe strada noastră. Richard a închis boutique-ul și a venit la noi. După acest eveniment au urmat, parcă în mod logic, mai multe atentate împotriva evreilor și altor persoane în Franța, la Toulouse, la Paris, la Nisa, atentate care au făcut turul lumii. De atunci, parcă în fiecare săptămână evreii francezi sunt amenințați și atacați. Nu apar știri despre faptele diverse în care sunt implicați evrei cărora li se fac violențe decât dacă sunt omorâți și chiar și atunci știrile se confruntă pe tema : oare a fost atacul antisemit sau nu ? Episodul cu manifestația antisemită l-a speriat pe Richard mai mult decât cancerul pe care l-a făcut câțiva ani mai târziu și din care și-a revenit miraculos dupa 6 luni de chimoterapie. El ia viața cum vine și glumește de toate nenorocirile de care se poate glumi.
Din păcate, e îngrijorătoare lumea în care trăim si de aceea romane ca acesta al lui Désérable sunt necesare. El (re)povestește că mama lui Gary, pe care o vede ca pe mama lui, intruzivă, îl purta pe acesta de mână prin vecini, în blocul din Wilno / Vilnius, când era mic și spunea că fiul ei va ajunge mare ambasador al Franței, mare scriitor, etc. și toți vecinii râdeau de el, în afară de un anumit domn Piekielny, care i-a spus că mamele prevăd lucruruile astea și l-a rugat: ‘Când vei întâlni personaje mari, oameni importanți, promite-mi că le vei spune: la numărul 16, pe strada Grande-Pohulanka, la Wilno, locuia domnul Piekielny….’. Gary spune că a încercat să menționeze numele lui în prezența tuturor demintarilor pe care i-a întâlnit în cariera sa de diplomat și de scriitor. Si ce mai spune Gary în La Promesse de l’aube e că acest vecin al lui, evreu, a murit în lagărul de la Auschwitz. Această responsabilitate, de a-l căuta și a afla cine era cu adevărat Piekielny, și-o descoperă tânărul Désérable citindu-l pe Gary.
De ce Gary trebuia să îl menționeze pe Piekielny personalităților politice ale epocii? Intr-un episod cu vizita lui Romain Gary și a lui Jean Seberg la Casa Albă, Désérable îl descrie pe J. F. Kennedy ca pe un relativ incult. Apoi inventează o emisiune literară a lui Bernard Pivot, unde Gary se teme de un scandal legat de cel de al doilea premiu Goncourt al său, obținut sub pseudonim, și multe alte scene memorabile, Gary ajungând să o întâlnească și pe Regina Angliei, căreia îi va recita rapid cuvintele lui Piekielny.
După cercetările asidue pe care le face să îl găsească pe Piekielny, Désérable ajunge la concluzia că numele vecinului lui Gary nu figurează în nici un registru. Căutând numele prietenului meu, Richard Zuckermann, pe Google, am găsit o mențiune a șederii lui la familia Sébille. Institutul Yad Vashem din Ierusalim are o bună bază de date (acolo găsise soțul meu mențiunea locului morții tatălui lui Richard), dar se poate ca niciun supraviețuitor din Wilno să nu îl fi menționat pe Piekielny. Ce a reușit însă să găsească Désérable e că vecinul lui Gary nu a murit la Auschwitz și se poate să fi fost împușcat chiar la Wilno de către germani în pogromul care a avut loc acolo, împreună cu mii de alți evrei care locuiau în cartierele din jur. Talentul lui Désérable face ca el să poată scrie povestea imaginând viața lui Piekielny în momentele de teroare înainte de a muri de mâna urii antisemite. Si așa am înțeles de ce Piekielny îi cerea copilului Roman să îl menționeze marilor personalități ale istoriei: ca să îi învețe pe aceștia să ia aminte să nu mai reproducă anitsemitismul iar romanul lui Gary, scris după ce el aflase de moartea tatălui său și a familiei acestuia în condiții similare, e un avertisment pe care îl preia tânarul Désérable să îl amintească lumii lui contemporane, nu numai a politicienilor, dar a tuturor tinerilor, numai dacă l-ar citi. Tânărul autor francez întreprinde o rescriere a romanului lui Gary, cum ar numi-o Christian Moraru, teoreticianul acestui procedeu, care caută să repare neînțelegeri, ambiguități sau incorectitudini voite din textele inițiale ori, în cazul lui Désérable, să repună în actualitate o temă care devine din nou îngrijorătoare. Cartea e un omagiu adus lui Romain Gary, care e recitit acum grație lui Désérable. Promisiunea zorilor stă în librăriile FNAC lângă romanul lui Désérable, fiind scos din uitare, măcar pentru câtva timp.
Căci tânarul Désérable te poartă prin viața lui Gary și prin Lituania cu dezinvoltură și bancuri, dar ce reții din romanul lui e că „la numărul 16, pe strada Grande-Pohulanka, la Wilno, locuia domnul Piekielny”, că acesta a fost omorât de naziști cu aproape toți cei alți 60 de mii de evrei din Vilnius, oraș care comemorează ici și colo aceste morți ca „văduva care se îmbracă în negru după ce și-a omorât bărbatul”. E interesant de văzut că un autor francez scrie despre situația evreilor măcelăriți în Vilnius și nu un lituanian. Oare există romane din acestea necesare scrise de tineri români despre Shoah în România? Norman Manea a scris despre deportarea lui și a familiei lui în Transnistria. L-am citit însă în franceză. Acum câtiva ani la un salon al cărții de la Paris, Norman Manea amintea ca România este astăzi una dintre puținele țări din blocul de Est care nu sunt guvernate de extrema dreaptă. Să sperăm că romanele tinerilor talentați ca Désérable vor schimba mentalitatea generațiilor lor, care nu vor mai alege politicieni neofasciști nici în Europa de Est. Că, de câte ori ajung față în față cu liderii lor, să le dea buchete de flori sau ceva, să le spună să nu uite că „la numărul 16, pe strada Grande-Pohulanka, la Wilno, locuia domnul Piekielny…, că 95 la sută din populația evreiască a acelui oraș a fost asasinată în timpul celui de-al doilea război mondial și că „din 106 sinagogi care existau în acel oraș în 1940, nu a mai rămas decât una”.