Volumul îngrijit de Andrei Ţurcanu, intitulat după un poem de Andrei Lupan, Dreptul la nume, cu precizarea: „o antologie a poeziei şaizeciste din Basarabia”, este edificator în mai multe privinţe. Antologatorul, unul dintre criticii de referinţă de la Chişinău, e poate cel mai indicat să facă această selecţie. El şi-a ascuţit pana disociind textele autorilor incluşi în această carte, adevărate modele de poezie pentru tânărul exeget din epocă: discurs civic, sprijinit pe „tradiţie”, pe ceea ce poate fi „reazăm”.
Galeria „şaizeciştilor” începe – surprinzător şi inadecvat – cu Andrei Lupan, Nicolai Costenco, Liviu Deleanu, Paul Mihnea, George Meniuc, născuţi între 1912 şi 1921. Aproape toţi debutând editorial în interbelicul românesc (dacă poezia română intra în comunism cu zeii vii, încă nedetronaţi, doar uşor îmblânziţi: Bacovia, Blaga, Arghezi, basarabenii se mulţumeau cu aceşti lari locali).
Antologatorul sugerează în prima pagină a studiului introductiv că ar avea în vizor o perioadă cuprinsă „între 1955 şi 1975”, amănunt care ar fi limpezit parţial lucrurile dacă ar fi apărut în (sub)titlu, d.e.: Poezia anilor şaizeci (1955 – 1975). Aşadar, nu poeme alese din creaţia protagoniştilor, ci doar cele scrise în epoca „socialismului dezvoltat”.
Şaizecişti autentici sunt în această carte Aureliu Busuioc, Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Liviu Damian, Anatol Codru, Ion Vatamanu, Mihail Ion Ciubotaru, dar şi alţi câţiva: Emil Loteanu, Petru Cărare, Petru Zadnipru, Victor Teleucă, Anatol Ciocanu… Dacă numărul de poeme alese din fiecare autor e şi o subtilă atitudine critică a antologatorului, atunci nu poate să nu nedumerească generozitatea de care dă dovadă Andrei Ţurcanu în cazul lui Anatol Ciocanu (selectat cu 16 poeme), Pavel Boţu (17) sau Victor Teleucă (20), în raport cu mult mai modesta selecţie din Gheorghe Vodă (10), Grigore Vieru (11), Anatol Codru (14), poeţi mult mai valoroşi.
Printre şaizeciştii cu acte în regulă, dar mai puţin cunoscuţi cititorilor din Ţară, descoperim aici teribilişti şi rebeli: „Mi-am pus capul subsuoară/ Şi am ieşit eu pe prospect/ Să mai văd ce face Lumea!/ La scara Doi, trei copii au început/ Pe loc/ Să mă imite,/ Dar n-am rămas să-mi pun mintea cu ei…” (N. Esinencu, Copilul teribil). Sau: „Ei vin acasă odată cu dimineaţa./ Din blana scărmănată ies aburi obosiţi./ Păşind strâmb, cu ochii afundaţi în ceaţă,/ vin acasă buni si cheltuiţi./ / Şi-i aşteaptă pe la porţi stăpânii/ să le-mbrace gâtul în brăţări./ Pentru-o noapte dezlegată, câinii/ îşi pun ziua-n lanţ fără-ntrebări.” (Gheorghe Vodă, Câinii). Sau abstract-subversivi: „Eu sunt acel pe care l-aţi făcut/ Din reguli şi din piese de oţel,/ E pieptul meu durabil ca un scut,/ Iar inima nu ştie-a plânge-n el.// Dar undeva-n montaj s-a strecurat/ O deviere a schemelor de har,/ Sunt clipe când tristeţile mă bat/ Şi mă încearcă dor fără hotar.// Atunci desfac tot ce-aţi voit să fac, Atunci dezgrop ce trebuie să-ngrop, Atunci vorbesc ce trebuia să tac, Şi-n loc de ploaie vă aduc potop…” (Liviu Damian, Centaur)
Şi avem tradiţionalişti… de expresie modernă: Ion Vatamanu, Ideal: „Tu – o frunză,/ Eu – o frunză./ Două frunze/ Împreună,/ Când s-adună,/ Ştii ce fac?/ – Un copac […] Un copac/ Cu alt copac,/ Împreună, Când s-adună,/ Ştii ce fac?/ – Un meleag…”. Sau: „Bate frig de la origini,/ Cerul scapără polei,/ Şi-o să-ncep şi eu a ninge/ Peste toţi străbunii mei.// Din milenii în milenii/ Auzi-vei, vei vedea/ Cum vor trece sănii, sănii/ Peste cărunteţea mea.// Şi va fi întruna timpul,/ Şi de pretutindeni – eu,/ Şi va fi atât de simplu,/ Şi va fi atât de simplu,/ Parcă-a nins cu Dumnezeu!…” (Anatol Codru, Şi va fi atât de simplu). Dar şi „autohtonişti” neoromantici: „Moldovenii când se strâng/ şi-n petreceri se avântă,/ La un colţ de masă plâng/ La alt colţ de masă cântă.// Şi-n paharul veşnic plin,/ Băutura lor cea sacră,/ Jumătate-i cer senin,/ Jumătate-i boltă neagră…” (Petru Zadnipru, Moldovenii)
Antologia lui Andrei Ţurcanu pare a fi (şi) o replică la „revizionismele” estetice de după 1989, în particular, la volumul antologic Poezie din colecţia ,Literatura română din Basarabia în secolul XX, avându-l ca antologator pe Nicolae Leahu. Devenind în scurt timp canonică în Basarabia, antologia lui Nicolae Leahu făcea o triere drastică, scuturată de praful ideologic, lăsând din lirica basarabenilor doar câteva texte rezistente în timp. „Şaizeciştii” incluşi în antologia lui Andrei Ţurcanu, toleraţi şi chiar aclamaţi de putere, onoraţi şi veneraţi de mediul studios, se pomeniseră – într-o ochire foarte critică – fundamental subţiaţi.
Cartea lui Andrei Ţurcanu încearcă să-i reabiliteze pe toţi detronaţii. De aici şi confuziile „generaţioniste”. Or, criticul nu ia în vizor (est)etica (un cuvânt-valiză frecvent în vocabularul prefaţatorului) unei generaţii, ci reproduce, de fapt, uşor periate, icoanele şi canonul şcolar din anii comunismului. Şi chiar dacă vorbeşte în prefaţă de o „spiritualitate românească”, selecţia subliniază mai curând diferenţele dintre poeţii din stânga Prutului şi cei din Ţară (titlul: Dreptul la nume cam tot încolo bate).
Punând în evidenţă textele potrivite criteriilor sale ideologice, etice şi estetice, Andrei Ţurcanu, în esenţă, încearcă re-constituirea unui canon poetic regionalist, plasându-l în centru pe Andrei Lupan, ceea ce este cam împotriva spiritului poeziei române din Basarabia. Şaptezeciştii basarabeni s-au format în siajul poeziei lui Vieru, optzeciştii sunt apropiaţi de spiritul lui Busuioc, iar nouăzeciştii vin mai curând din Cioclea; din Lupan vin doar Pavel Boţu şi poate… Andrei Ţurcanu-poetul.
Am putea să citim antologia (şi) ca pe o selecţie de poeme (scrise de generaţii diferite, după cum am văzut) despre obârșie, despre reperele estetice şi etice „autohtone”. Un fel de poezie „cu specific local”. E antologia unei poezii regionaliste, redusă la temele „locale”, fără o legătură (decât accidentală) cu literatura română şi cea universală. O poezie tradiţionalistă şi paseistă, în care accentele moderne ar fi doar un ambalaj temporar.
Care sunt reperele, care este suportul de care se ţine acest cartier poetic reconstituit de arhitectul Ţurcanu din edificiile poeţilor epocii? Imaginile arhetipale. Le găsim chiar în acest prim poem-camerton, cu imagini argheziene, al lui A. Lupan, intitulat sugestiv Geneză: „Cu rodii pe sâni, cu coapsele nude,/ dănţuie în bălării virgine;/ din vechi dospitori , din tescuiri afunde,/ o împroaşcă aguridele rubine.”. Apoi „etnografismele” autohtone: o altă Geneză, a lui Pavel Boţu, e pusă alături de – cum altfel? – un Epilog la carul cu boi. Nu lipsesc Strămoşii sau Harap Alb (D. Matcovschi, P. Boţu). Nici „şuierul de coasă” (V. Teleucă), nici spinii şi ciulinii (P. Boţu), iarba şi roua (L. Damian, G. Vieru), sămânţa (G. Vodă, G. Vieru), frunza (I. Vatamanu, I. Bolduma), capul de zimbru, pragul casei, lăicerul, lăutarii şi voievozii (A. Ciocanu), rădăcinile, limba maternă, dorul (D. Matcovschi), oieritul, fluierul şi gura de rai (V. Roşca)… – toată gama de „poetisme” locale. Uzate până la banalizare (şi preluate de poeţii de duzină ca repere).
Andrei Ţurcanu a selectat nu doar din poeţii dintotdeauna tradiţionalişti, ci şi din structural modernii Costenco, Busuioc, Mihnea, Esinencu ş.a. poeme care i-ar putea cataloga drept paseişti-autohtonişti. Dar poeţii selectaţi de Andrei Ţurcanu au intrat şi pe teritorii străine, cosmopolite. Dacă Ovidiu e cumva „de-al nostru”, atunci Lear, Nero, Savonarola, Villon, Gauguin ş.a., invocaţi în poemele basarabenilor, extind teritoriul de explorare poetică prin mici evadări în universuri „străine”. Plus alte teme universale („general-umane” se numeau în epocă), precum timpul (Gromovnic, La porţile lui Cronos – A. Lupan), arta şi artistul (Bătrânul poet, Artistul – A. Busuioc; Spectacol – A. Ciocanu; Actorii – G. Vodă; Nebunul din A douăsprezecea noapte – L. Damian ), impostura (Impostorii – D. Matcovschi), destinul (Ceas nelegiuit – A. Lupan; Osândă. Sorţi de izbândă – L. Damian, Destin – L. Damian, P. Boţu, V. Teleucă)…
Aceiaşi autori pot fi priviţi şi din cu totul altă perspectivă. Un modernism al generaţiei, descendent din cel românesc interbelic şi sincron cu neomodernismul şaizeciştilor din Ţară, e de neevitat. O prezentare (cu alte texte) în această perspectivă ar deplasa accentele, scoţându-i în prim-plan pe Mihail Ion Ciubotaru, un poet de un rafinament aparte, pe George Meniuc şi Nicolai Costenco, pe Aureliu Busuioc, modernul şi postmodernul, pe Anatol Codru, dar şi pe Grigore Vieru, cel din Numele tău. După cum, o poezie selectată pe criteriul esteticii înalte, a rafinamentului stilistic, i-ar pune în evidenţă pe Paul Mihnea, George Meniuc, Aureliu Busuioc, Emil Loteanu, Valentin Roşca, Mihail Ion Ciubotaru. Iar dacă am merge pe criteriile celor patru categorii ale lui Ion Simuţ (din Literaturile române postbelice) – AndreiŢurcanu i-a pus în capul cărţii sale pe cei care din categoria „literatura oportunistă” – şi am selecta din poezia evazionistă şi subversivă(mai puţin: disidentă), în prim-plan ar ieşi Petru Cărare, Ion Vatamanu, Mihail Ion Ciubotaru, Dumitru Matcovschi, Aureliu Busuioc, Gheorghe Vodă („Să nu ne facem aripi pentru zbor:/ înălţimea se ia cu altă putere./ Ne e sortit să coborâm,./ Să inventăm aripi pentru cădere” – titlul dramatic al cărţii lui Gh. Vodă: Aripi pentru cădere fiind cenzurat de băgătorii de seamă şi îmblânzit în „esteticul” Aripi pentru Manole ).
Ergo: nu numai istoriile literare „povestite”, ci şi antologiile de texte pot fi subiective, prezentându-l pe antologator, nu doar ilustrând epoca…
Andrei Ţurcanu, Dreptul la nume. O antologie a poeziei şaizeciste din Basarabia, Cartier, 2016, 304 p.