Teodor Baconschi este un om norocos. Titular al unui doctorat la Sorbona, fost ambasador al României în țări emblematice pentru spiritualitatea europeană, devenit ulterior ministru al afacerilor externe, a străbătut mapamondul în lung și în lat, a cunoscut locuri și obiceiuri, a stat față în față cu mulți dintre oamenii de cultură și mai toți liderii politici care contează ai timpului nostru. De aceea, o carte semnată de el, cu titlul Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut) nu poate stârni decât o mare curiozitate și o uriașă așteptare. Așteptare sporită de lectura sumarului acestui volum cu promisiuni care de care mai tentante: Papa Ioan Paul al II-lea, M.S. Akihito, Alain Juppé, Nicolas Sarkozy, Serghei Lavrov, Hillary Clinton, Shimon Peres, Jacques le Goff, Horia Bernea, Dan Hăulică, Andrei Pleșu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Gabriel Liiceanu, Petre Țuțea și încă foarte mulți alții. Cu toți aceștia, Teodor Baconschi a avut șansa să stea față către față, să le privească mimica de aproape, să le observe gesturile, ironia și felul de a argumenta, momentele de iritare sau de resentiment, să le intuiască psihologia și felul de a se raporta la cei din jurul lor.
Din capul locului trebuie să spun că lectura cărții m-a cam lăsat sur ma soif. Mi-aș fi dorit o abordare mai tranșant subiectivă, în care să regăsesc urmele lăsate de aceste întâlniri în personalitatea lui Teodor Baconschi, eventualele revelații pe care le puteau produce personalitățile respective în mintea celui care se presupune că le-a privit pentru prima oară de aproape, cu o emoție amestecată cu admirație. Mi-ar fi plăcut să descopăr niște unghiuri de abordare inedite care să deschidă noi posibilități de înțelegere a specificității personalităților în cauză. Orizontul meu de așteptare viza o carte mai apropiată de memorialistică, în care să simt micile vibrații ale sufletului autorului, dar am avut în fața ochilor o galerie de portrete de câte două-trei file, așa cum se prefigurează chiar din titlu, în care notațiile subiective sunt serios inhibate de efortul de a reliefa în culori cât mai obiective personalitățile în cauză. Rezultatul este un soi de tablouri-fișă profesională, făcute artistic, dar care nu schimbă cu nimic percepția publică despre personalitățile respective. Ceea ce este de admirat este doar stilul lui Teodor Baconschi, precizia tușelor, dexteritatea lingvistică, felul în care găsește, de fiecare dată, cuvântul exact pentru a surprinde esența umană și profesională a celui în cauză. Altfel spus, talentul, care la Teodor Baconschi este evident. Firește, această ținută, închisă la toți nasturii din punctul de vedere al subiectivității autorului, este una deliberată. Chiar dacă eu aș fi așteptat altceva, nu este exclus ca unii dintre cititorii cărții sa aprecieze exact acest aspect. Dar, iată cum își explică autorul selecția personajelor portretizate și modalitatea de abordare: „Am fost prin urmare obligat să operez o severă selecție, adoptând criterii pe jumătate subiective, pe jumătate obiective. Subiective pentru că n-am păstrat în lista celor aleși oameni pe care nu i-am plăcut, oricât de sus ar fi fost plasați într-o ierarhie politică sau intelectuală. Obiectivă, pentru că toți cei prezenți ne dau tuturor motive raționale de admirație fie prin ce au creat, fie prin felul în care s-au achitat de înalte responsabilități. N-am căutat nici să mitizez niște figuri deja legendare (în anumite cazuri), nici să le supun unei brutale demitizări (de tip senzaționalist). Am preferat să amestec tonul memorialistic și expozitiv cu prezentarea realistă, confirmabilă din alte surse.” (pp. 13-14) Așadar, partea subiectivă ține aproape exclusiv de selecția personalităților incluse în volum, iar în ce privește prezentările propriu-zise, partea de memorialistică se reduce de obicei la menționarea prilejului cu care a avut loc întâlnirea, accentul căzând mereu pe „prezentarea realistă, confirmabilă din alte surse” a personajului în cauză. Rezultatul îl reprezintă niște crochiuri, foarte bine realizate din punct de vedere artistic. Ele surprind perfect imaginea personalităților respective, dar nu aduc nimic nou în planul cunoașterii sau al înțelegerii. Iar când spun „nou” nu mă gândesc neapărat la elemente care să ducă la demitizări spectaculoase sau la pusee de idolatrie, ci, așa cum spuneam, la unghiuri noi, personale, de privire, care să reveleze unele aspecte inedite, mai puțin vizibile în spațiul public, ale personalităților supuse analizei. Poate că la mijloc sunt și constrângerile statutului de fost diplomat. Cert este că, mutatis mutandis, portretele lui Teodor Baconschi sunt un fel de variantă scrisă, câtuși de puțin comică sau bășcălioasă, a caricaturilor lui Ștefan Popa „Popa’s”. Parcurcând cartea ai impresia că vezi o galerie de portrete dintr-o expoziție.
Foarte bine scrise, într-un limbaj plin de nuanțe, dar riguros exact, portretele lui Teodor Baconschi suprind cu multă finețe personalitățile aflate în vizorul său. Toți l-am văzut la televizor pe Serghei Lavrov, „eternul” ministru de externe al lui Vladimir Putin, dar puțini au avut ocazia să stea la masă cu el, iar dintre aceștia și mai puțini ar fi în stare să-i traseze, din câteva linii, un portret de autenticitatea celui schițat de Teodor Baconschi: „Deși bunic, deși fumător înrăit, Serghei Lavrov degajă o virilitate hirsută, de tanc abia ieșit de pe banda de montaj.” (p. 50). Portretul lui Serghei Lavrov mi se pare de departe cel mai reușit dintre cele dedicate mai marilor lumii contemporane, cu atât mai mult cu cât el conține o observație de mare subtilitate, care nu sare neapărat în ochi atunci când vezi relatările televiziunilor de la diverse întâlniri bilaterale în care se decide soarta planetei. Scrie Teodor Baconschi despre ministrul rus de externe și mi se pare fragmentul cel mai valoros din prima secțiune a cărții: „E atât de identificat cu propria funcție încât se comportă ca o hartă ambulantă, în 3D: știe că o sprânceană ridicată poate influența soarta unui acord, știe că reprezintă un regim autoritar și centralist unde se poate orice, așa că plusează ofensiv, profitând de faptul că interlocutorii săi din Occidentul democratic sunt mereu legați de mâini cu funia atâtor reguli și linii roșii.” (p. 51) Iată, rezumată într-o singură frază, toată strategia diplomației ruse în relațiile internaționale și mai ales în relațiile cu țările occidentale. Acesta e genul de informații pe care îl așteptam de la un insider al diplomației ca Teodor Baconschi. Elemente din care să înțelegem mai bine care sunt raporturile de forțe, dincolo de plicticoasele comunicate în limbaj de lemn difuzate prin mass-media. Din păcate, această decriptare comportamentală este unică la nivelul volumului. Cu siguranță, „regulile și liniile roșii” invocate când descrie limitele diplomației occidentale, au efect și asupra autorului.
Mai aproape de așteptările mele în privința acestui volum sunt textele din cea de-a doua secțiune a cărții. Sunt schițate aici portretele unor personalități din România care au avut un rol marcant în formarea și cariera profesională ale lui Teodor Baconschi. Tonul este vizibil mai liber, abordarea sentimentală se simte mai pregnant, chiar dacă autorul se străduiește să mențină standardele de obiectivitate impuse în prima parte a volumului. Există chiar situații în care autorul nu ezită să evoce accidentele de parcurs ale unei relații de-a lungul vieții, fără însă ca prin aceasta admirația și recunoștința sa pentru cel care, la un moment dat, a contat în viața sa să se diminueze în vreun fel. Elocvent în acest sens este textul despre pictorul și editorul Sorin Dumitrescu. O confesiune unicat în paginile cărții: „O spun cu mâna pe inimă: l-am îndrăgit sincer, prețuindu-i vigurosul talent și eclectica personalitate, cumva rusească. Numai că – nu spun o noutate – Sorin Dumitrescu are, pe lângă doza de fascinație, și vocația repulsiei umorale: se ceartă mai cu seamă cu cei care ar risca să-l iubească! În ce mă privește am intrat pe lista enormă și mereu deschisă a foștilor săi prieteni, insist să-l prețuiesc estetic și intelectual, să-i prizez stilul alambicat și să socotesc că dâra lui prin cetate rămâne cu precădere luminoasă. Că e supărăcios, irascibil, vulcanic și nedrept face parte din meniul său existențial și dintr-o chimie ireductibilă.” (p. 123)
Altminteri, la fel ca în prima secțiune, Teodor Baconschi e un maestru al crochiului, fixează cu două trei linii chipul unei apariții publice, ca în această frază de început abrupt, călinescian, al portretizării maestrului Dan Grigore: „Ciudată combinație de forță atletică – un urs în frac – și de digitație grațioasă, rezultată din zborul gracil, peste claviatură, al unor mâini de poloist.” (p. 119)
Cel puțin în prima parte a cărții, în care se referă la personalitățile din lumea politică și diplomatică, Teodor Baconschi își exprimă speranța că măcar unele dintre ele își vor scrie memoriile, pe care ar dori să le citească. După lectura acestei cărți o asemenea așteptare este legitimă și în legătură cu Teodor Baconschi. Cu condiția ca, eliberat de toate constrângerile carierei sale de diplomat, să relateze cu franchețe și spirit critic toate cele pe care le-a văzut și le-a trăit în acești ani de bezmetică tranziție. Până la urmă, o carte precum Mic almanah al oamenilor mari (pe care i-am cunoscut) este un fel de trailer al unor viitoare volume de memorii. Nu ne rămâne decât să așteptăm cu sufletul la gură premiera propriu-zisă.
Teodor Baconschi, Mic almanah al oamenilor mari (pe care i-am cunoscut),
Polirom, Iași, 2018, 166 pag.