Sonia Elvireanu a intrat discret în viaţa literară, cărţile sale bucurându-se de o atenţie la fel de discretă, chiar dacă pentru poezie, roman, critică literară, eseu, traduceri din şi în franceză a fost răsplătită cu premii. În ultima vreme, numele ei apare în cele mai importante reviste literare (România literară, Viaţa Românească, Familia, Vatra, Steaua, Apostrof, Nord literar, Discobolul), maniera ei de a citi şi comenta cărţile vremii noastre impunând o voce critică tot mai distinctă şi mai nuanţată. Sonia Elvireanu se apleacă asupra cărţilor contemporanilor cu o privire scrutătoare, cu un instrumentar critic bine pus la punct, dar şi cu o simpatie mai puţin obişnuită. Cartea ei cea nouă pune împreună mai multe tentative de „iniţiere în universurile multiple ale autorilor”, de „descifrare a labirintului mental al scriitorului pentru a invita la lectură”. Pentru Sonia Elvireanu, „cărţile sunt oglinda unor individualităţi ce merită descoperite, urme ale unor destine”. De aceea, interpretarea va fi „un fel de rotire de albină în jurul unei flori în căutarea nectarului, despre care vorbeşti altora pentru a-i apropia de miraculoasa floare, creaţia”. Cum bine observă Ana-Maria Tupan în prefaţă, „universul textual nu i se pare [comentatoarei] unul pre-structurat, în care criticul investit cu cheia potrivită să dea un examen al identificării corecte a exponatelor, ci un labirint în care firul Ariadnei creează un traseu inteligibil, o formă simbolică (Gestalt)”. Cronicile sunt grupate pe genuri şi teme (Proză: Fatalitatea istoriei, Între real şi oniric, Proză neonaturalistă; Poezie; Teorie, istorie şi critică literară, eseu, publicistică), dar există şi o împărţire subterană, în cărţi care răspund complicat şi labirintic căutătoarei de polenuri şi altele care nu pot fi întâmpinate decât descriptiv, fără volute, fără plonjări în adânc, fără explorări ale straturilor de semnificaţii.
O rapidă inventariere a termenilor obsesivi va arăta, previzibil, pentru cine o cunoaşte cât de cât pe autoare, o frecvenţă copleşitoare a iubirii (peste 200 de intrări), alături de eros, erotic (peste 70), de sentiment sau de lumină (100), căci lectura Soniei Elvireanu e empatică, apropiată, caldă. Este atrasă de lumi labirintice, de structuri complicate, complexe, dificile, de universuri scripturale care încearcă decriptări şi invită la multiple descifrări de sensuri, la rezolvări de şarade existenţiale şi textuale deopotrivă. Conştient/inconştient concurează la frecvenţă cu iubirea, dar şi cu mental, fantome, fantezii, halucinaţii, straniu, stranietate, cu înţeles, înţelegere, sens. Se identifică amestecuri de planuri, suprapuneri şi alunecări de perspective şi de culori, aş zice, căci Sonia Elvireanu este o vizuală, privirea, pictura, picturalul fiind instrumente predilecte în amestec de lumini şi umbre. O nuanţă aparte o adaugă singurătatea, dar e una bogată, compensatorie, eliberatoare, căci se petrece în mijlocul cărţilor. Şi cu precădere în lumea cărţilor care „nu se lasă descifrate la o lectură de suprafaţă”. În cazul celor mai multe dintre cronicile cuprinse în volum, atât de mare e coincidenţa dintre temele predilecte ale criticului literar (ghicite după frecvenţa unor cuvinte, dar şi din portretul robot pe care acestea îl sugerează) şi cele pe care le identifică în cărţile altora, încât se poate ivi întrebarea dacă nu cumva avem de-a face cu o lectură parţial manipulatoare, una care reţine, privilegiindu-le, detaliile care se potrivesc propriului desen din covor. Fireşte, asta se întâmplă în cazul oricărei lecturi, căci interpretarea e întotdeauna ea însăşi creatoare petrecându-se în seama enciclopediei personale a cititorului. Uneori, e greu de desluşit cine pe cine îngână.
Iată câteva boabe de polen. Pe prozatorul Christian Tămaş, „nu realitatea palpabilă îl interesează, ci, crede Sonia Elvireanu, explorarea labirintului mental/psihic”. Lectura intră în detalii, le cântăreşte, le descrie, le degustă, aş zice, căci prozatorul e evident unul pe gustul exegetei: „romanul lui Christian Tămaş, extrem de complicat la nivel narativ, straniu ca atmosferă, complex ca substanţa tematică, explorează subconştientul, spaţiul obsesiei, prin intermediul fantasticului de factură psihologică”. În plus, motivul labirintului: „haosul imagistic e asociat unor senzaţii, gravitează în jurul ideii de captivitate şi teribilă luptă pentru a ieşi din sfera ei, şi sugerează o încercare de ieşire din labirintul existenţial/mental în care se sufocă personajul, din rutina zilnică/ propria interioritate”; şi „căderea personajului în hăul interior, senzaţia de coşmar din care e incapabil să iasă, de confuzie a lumilor sunt redate printr-o organizare labirintică a textului. Lectorul are impresia că pătrunde o dată cu personajul în universuri paralele, reale sau imaginare”. Aceleaşi trăsături sunt scoase în evidenţă la Florin Toma: „construcţie narativă complicată, mixarea planurilor real/ireal, suprapunere de poveşti, glisare imperceptibilă din real în fantastic, flash-uri ale memoriei de tip proustian, declanşate de asocierea unor senzaţii din prezent/trecut, un mister nedezlegat, întreţinut de confuzia de planuri şi timpuri, de deplasarea elementelor reale în ireal şi invers, ceea ce are drept efect crearea unei suprarealităţi de tip oniric. Apropierea de suprarealism e identificabilă şi la nivel de imagine, unele secvenţe narative fiind similare tablourilor, în care difuzarea luminii dă senzaţia de straniu, de ieşire din real. Prozatorul creează efecte de fantastic prin migrarea obiectelor şi întâmplărilor dintr-un univers în altul, dintr-un timp în altul”.
Va citi cu evidentă plăcere cărţile Ruxandrei Cesereanu, găsind argumente consonante perspectivei proprii în, de pildă, Biblioteca stranie (2010): „Saturaţi de real, fascinaţi de inconştient, romancierii exfoliază visele, coşmarurile, obsesiile, dereglările funcţionale ori genetice, latura abisală a sinelui, ceea ce explică straturile narative ale construcţiei romaneşti de tip palimpsest, structura arborescentă, labirintică a textelor, extrem de complicate şi dificil de decodat. Scriitorii amestecă în creuzetul alchimic al romanului toate genurile epicului (basm, epopee, roman, eseu, fabulă, jurnal, reportaj, scrisoare), forme lingvistice ca dicţionarul ori geografice, de tip atlas, pentru a crea hibridul: anti-romanul, anti-basmul, anti-jurnalul”. Dar şi în Tricephalos: „Naratoarea redă cu umor şi autoironie gama de sentimente ce anticipă plecarea – emoţia, exaltarea, teama, inhibiţia – apoi impresiile directe, amuzându-se continuu, ca un tânăr aventurier pătimaş ori răsfăţându-se ca un copil capricios, sub protecţia Cobrei, partenerul înţelegător, tolerant şi iubitor, ce atenuează exaltarea, libertatea de expresie şi atitudine a femeii sale prea curioase şi cutezătoare, un spirit sprinţar, îndrăzneţ, ce se manifestă cu dezinvoltură în orice spaţiu şi situaţie, se avântă în discuţii, interoghează, comentează, fără teamă de consecinţe, în ciuda diferenţelor culturale şi atenţionărilor repetate, se aruncă în labirintul metropolei, hotărâtă să-i devoreze secretele […] Trăieşte între două extreme, sacru/profan, între ascetismul lecturilor din biblioteca-labirint şi vârtejul existenţial, cu simţurile dezlănţuite, ca într-un carusel”.
Marian Drăghici e unul dintre poeţii preferaţi, căci, pe de-o parte, „pune în scenă procesul elaborării poemelor în construcţii ample, elaborate, sofisticate ca tehnică”, iar pe de alta, „poetul cultivă o poezie reflexivă, pe un fond existenţial tragic, încercând să îndepărteze sentimentalismul prin reflexivitate, uneori ironică, ca şi cum ar trage un văl peste suflet, ascunzându-l privirii exterioare. Însă interioritatea refulată se strecoară în poem prin asocierea unor imagini din prezent (eboşe de peisaj) cu altele din trecut (amintiri), încărcate de sens afectiv, într-un monolog al conştiinţei în singurătate, sub obsesia morţii, alt motiv poetic”.
Dintre critici, e apreciat Dan Cristea pentru „plăcerea comentariului critic dus spre detaliu”, cu „reactualizarea unor elemente biografice cu rezonanţă în creaţia poeţilor comentaţi şi lărgirea semnificaţiilor textului poetic prin trimiteri intertextuale”; în plus, „indiferent de modul de abordare, fragmentat ori global, comentariul critic relevă cultura, profunzimea, rigoarea hermeneutului şi plăcerea descoperirii unor aspecte inedite ale textului poetic”.
Tot astfel, e comentată cu interes îndrăzneala Anei-Maria Tupan de a apela la concepte şi ecuaţii din fizică, matematică, filosofie pentru a-şi nuanţa instrumentarul critic: „În tentativa de-a surprinde originile şi evoluţia conceptului de realism magic, autoarea argumentează riguros depăşirea epocii clasice şi a conceptului de realism mimetic prin experimentele estetice ale unor scriitori care au aplicat în ficţiune descoperirile din Noua Fizică. În faţa unor structuri narative complexe, a experienţelor spaţio-temporale surprinzătoare ale personajelor, a redefinirii conceptului de realitate în lumina teoriilor fizicii cuantice, care răstoarnă fizica newtoniană, teoreticienii şi criticii literari au fost obligaţi să-şi reactualizeze conceptele”.
Cartea lui Ion Simuţ despre „literaturile” române e receptată laudativ, dar oarecum descriptiv, fără acorduri ori dezacorduri, fără entuziasme: „Ion Simuţ pledează pentru o istorie literară care să facă inteligibilă literatura creată sub presiune ideologică totală. Ne propune o sinteză de istorie politică şi literară, argumentată şi ilustrată, cu o amplă documentare, despre literatură în relaţiile sale cu regimul comunist dictatorial, cu deschiderea perspectivei asupra literaturii postdecembriste”.
Sonia Elvireanu mai scrie despre Constantin Cubleşan, Gabriel Chifu, Daniel Cristea-Enache, Nora Iuga, Adrian Alui Gheorghe, Liliana Corobca, Rodica Braga, Aurel Pantea, Marta Petreu, Alexandru Jurcan, Sanda Cordoş etc. Mereu aproape de text, de ţesătura lui misterioasă, ea e gata să descopere urzeala secretă pentru a schiţa portrete credibile ale creatorului.
Sonia Elvireanu, Pe firul Ariadnei, Editura Ars Longa, Iaşi, 2017, 270 pagini