Una din cele mai impresionante imagini pe care le-am văzut după 1989, pe canalul tv National Geographic, a fost demolarea unor mari structuri în Statele Unite, de regulă stadioane construite cu cincizeci-șaizeci de ani în urmă, stadioane pe care sute de mii de spectatori se încântaseră, aplaudaseră sau suferiseră la meciurile de fotbal american sau baseball ale echipelor favorite, dar care nu mai corespundeau noilor necesități. Șocant era că aceste construcții gigantice nu erau spulberate dintr-o dată, ci oarecum au ralenti: calupurile de dinamită erau puse discret, din loc în loc, și când demolatorii apăsau pe fatidica manetă, nu vedeai inițial decât niște mici explozii de jur-împrejurul structurii și-abia apoi hardughia se prăbușea într-un nor de praf și moloz.
Impresia asta am avut-o recitind deunăzi splendida carte a lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române(Polirom, 2017). Înainte de a ”detona” iluziile literaților autohtoni, eseistul procedează la fel de prudent precum americanii: își armează operațiunea cu conceptul de mitogeneză, absolut necesar pentru explozia ce va urma, și doar după ce lămurește rolul acestuia, își permite să dea drumul demolării. Și ce demolare! Mă și mir că, la cât de atenți și suspicioși suntem noi cu așa zisele atentate la valorile literar-naționale, acest volum a luat atâtea premii.
Aproape nimic nu e ignorat în acest demers de trecere prin ciur și dârmon a spiritualității autohtone: nici preromantismul, nici romantismul, nici ”interbelicul”, nici onirismul, nici comunismul cu toate perioadele sale, nici ceea ce s-a întâmplat – și încă se-ntâmplă! – după 1989, și nici măcar marile noastre figuri spirituale nu ies neșifonate din acest fin, dar inclement excurs.
Se poate cita de oriunde din cuprinsul cărții, căci peste tot dai de aceeași eleganță și expresivitate (voluntară, de data asta!) de stil cu care, de altfel, Eugen Negrici ne-a obișnuit și-n alte op-uri ale sale. Iată de pildă portretul succint, istorico-psiho-literar al unuia din ”tartorii” prozei noastre postbelice: ”Simțindu-se strivit de statura umilitoare, aristocratică a lui Petru Dumitriu (desemnat drept scriitorul oficial al regimului), Eugen Barbu a văzut în ”dezertarea” acestuia în străinătate o mare șansă pentru redresarea carierei lui – până atunci controversate politic. Mizând pe surpriză, solicită și primește (1962) conducerea revistei Luceafărul. Își alcătuiește, în mare viteză, o echipă de activiști culturali cu trecere la ”foruri”, atrage tineri colaboratori talentați, așează revista pe o direcție patriotică și o desprinde de lanțurile realismului socialist, care se șubreziseră de ceva timp. (…) Cum orice schimbare e producătoare de iluzii, venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu (pe care-l câștigă prin câteva dovezi viguroase de adeziune la noua lui politică) îl umple de speranță și-i amplifică pofta de mărire. Dar pe măsură ce vizibilitatea prozatorului crește, crește și numărul inamicilor: arivismul lui de neoprit descumpănește și irită oficialitățile (care au, totuși, nevoie de condeiul lui de vremuri grele), mahalagismul și violența oripilează o bună parte a scriitorimii. Răzbunându-și, parcă, eterna condiție de om de margine, se străduiește să răspândească, jupiterian, spaimă și teroare”.
În fapt, unul din lucrurile esențiale ale acestei cărți este că pune o oglindă în față vanităților și orgoliilor noastre scriitoricești. Și există, chiar pe la început în cuprinsul Iluziilor… o sintagmă hotărâtoare: starea de îngăduință. Câți dintre noi n-au avut și n-au trăit această stare comentând volumele unor prieteni sau simple cunoștințe, câți ne-am sfiit să ”radem” un autor (deși o merita cu prisosință!), și câți nu ne-am ascuns decepțiile estetice doar pentru a nu-l supăra pe cutare sau cutare, cu funcții ori ba?
Ca să nu cad – totuși! – în păcatul ”tabuizării” eseului lui Eugen Negrici, voi spune că paginile despre postmodernismul generației 80 mi se par cam puține și ușor caduce. Poate că acest fenomen (real!) merita o abordare mai amplă.
Ca să închei aceste sumare impresii: cititorii își mai aduc poate aminte de finalul filmului lui Michael Cacoyannis, Zorba grecul, ecranizare a romanului cu același nume al lui Nikos Kazantsakis. În acea secvență, Zorba (interpretat de excepționalul Anthony Quinn), după ce toată construcția de cărat bușteni se prăbușește lamentabil, cu mare zgomot, îl întreabă pe junele său partener de afaceri: ”Ai văzut catastrofă mai frumoasă?” Cred că la finalul demersului său privind șubrezimea organică a literaturii române, aceeași întrebare ne-ar putea-o adresa nouă și Eugen Negrici.