Ne ducem viața sub anestezie. În proporție de 90 la sută, noi nu trăim, ci uităm. Sau am trăit cândva, dar nu ne mai aducem aminte. Ceea ce, calitativ, devine totuna. Existența umană pare un șir lung de acțiuni, gesturi, cuvinte, sentimente risipite în neant. Pare ori este? Aproape toată viețuirea nu a meritat dacă acum e ca și cum n-ar fi fost niciodată. Avem insuficiente amintiri din propria existență. Întocmai ca dintr-un roman citit demult, vorba lui Schopenhauer. Să admitem, ceva mai multe. Și totuși, unde s-au dus zilele care s-au dus, cum au putut ele trece fără să lase nici o urmă, nici o secundă de amintire, nici o privire mângâietoare, nimic? Nu sunt nostalgică, nu încerc să priponesc cu forța țapul ispășitor de uitare, însă nici nu vreau să-i așez celei din urmă pe creștet vreo coroniță, pentru că ea, luminata, face posibilă încă trăirea. Un alt argument pro-anestezie? Refuz. Cu faptul că viața devine o mare întunecată de spectre nu pot să mă împac. Ce rost are o astfel de existență? Cine are nevoie de atâta lucru?
Anii, oricât de mulți s-ar adăuga, sunt doar o cantitate. În vreme ce trăirea adevărată continuă să fie fragilă, fantomatică, străină de noi înșine. Încercați să puneți laolaltă amintirile personale, oare v-ar ieși o săptămână plină, două? Sigur, mai avem sertarele memoriei, abilitatea de a scoate la suprafață amintiri diferite în funcție de emoții, situații și întâlniri diferite. Și alte, alte argumente, însă calitativ tot nu obținem mare lucru. Generozitatea imaginației aici se vede. Mai putem și noi pluti pe deasupra trăirii, completând-o, înfrumusețând-o, recreând-o, aruncându-i în brațe din când în când câte un nenorocit de sens, ca pe o păpușă din cârpe și fără trăsături.
Sunt multe zile de când ideea absenței vieții din însăși casa ei nu-mi dă pace. „Gândesc, deci exist.” O fi avut dreptate Descartes, însă gândirea îmi pare un proces care ne vizitează destul de rar. Ne definește fără să ne stăpânească. Căci „a gândi” se cuvine dublat de „a fi conștient”, ori mai degrabă de „a fi treaz”, ca efectul să fie „a înțelege” și/ ori „a iubi”.
În starea de trezie bănuiesc eu opusul anesteziei. O stare a naibii de greu de reținut. E mai alunecoasă decât mercurul. Și durează de la câteva secunde la câteva minute, nu mai mult. Restul… e anestezie. Anestezia somnului în primul rând, întrucât dormim cam o treime din viață. Dar visăm, or unele vise ajung în depozitul prețios al amintirilor, mai ales dacă ești suficient de romantic să crezi că ele deschid a doua viață. Ar fi și ne-înțelept contrariul, când visele de noapte mai trasează câte un plus în pleiada de minusuri de trăire. Pe urmă, anestezia confortului, tot mai râvnit. Care ne transformă în ființe comune, fără semne distinctive, precum ardeii grași și identici din galantarele unui aprozar. Există și anestezia din cuibul familiei, cald și protector, unde cauți consolare și ajutor de fiecare dată când ți se întâmplă ceva rău.
Timpul mort al plictiselii? În mod neașteptat, poate fi un câștig. Întrucât atunci când te plictisești senzația e că timpul stă pe loc. Parcă aștepți ceva, dar altceva, nu ceea ce ți se oferă. Este o stare într-un fel dureroasă. Dar e drept că apoi nu prea ne-o mai aducem aminte, ca atare nu contează. Vi s-a întâmplat vreodată să vă cufundați într-o lectură într-atât că abia după câteva ore ați tresărit de teama unei pierderi de sine? Doar că șansa lecturii este viața din viață. Ieșit din propriul timp ai intrat în realitatea unui autor, în întâmplările unor personaje, care au avut se pare meritul de a fi fost mai intense decât propriile-ți stări. Așadar, nu ți-ai risipit vremea. Ai trăit, la alt nivel, într-o viață de împrumut. Întocmai ca într-un vis nocturn.
Până și sentimentele sunt o formă de anestezie. Nu în prima fază, când ba ne dau târcoale ca niște fluturi florilor, ba se fugăresc prin trupurile și sufletele noastre ca niște copii zburdalnici, ci pe parcurs, când devin solidificate, stoarse de tumult. Se întâmplă pentru că nu mai sunt singure, sunt într-o relație cu credincioasa obișnuință. De anestezia propriu-zisă ce să spun? Dacă este totală e asemenea somnului, deci ne-viață. Dacă este locală, de cele mai multe ori devine deopotrivă trezie. Injecția te scapă de durere, nu de frică. Poți să te relaxezi pe scaunul unui dentist, să adormi precum la o ședință de masaj? Maturitatea înseamnă în mare parte anestezie. Copiii sunt vii, geniali, deschiși experimentului. Treptat ne aplatizăm, respectăm reguli, acceptăm că trebuie, și că iar trebuie, până uităm că putem fi măcar o zi din șapte cum eram odată, diferiți, adică noi înșine. Și dacă ne-am născut cumva bogați, ca să întindem un ban celui sărac, nu-i vom cere să o facă puțin pe maimuța, pentru propria distracție? Anestezia cutumei. Și așa mai departe…
A trăi înseamnă a fi treaz. Nu trezit din somn, ci în stare reală de veghe, de vigilență a minții. A fi treaz, adică a fi conștient și, pe urmă, a căuta să înțelegi și să iubești tot ce trăiești, fiecare pas, fiecare privire, fiecare gest și act. Ești treaz când ești euforic, îndrăgostit, nerăbdător, îngrijorat, când ai emoții ori ți-e teamă. Ești treaz când ceva nu te lasă să adormi. Când într-un timp adesea considerat mort, cel în care te plimbi, de exemplu, mintea nu se plimbă și ea, ci trăiește, scrutează oamenii, practică un exercițiu de gândire. Poți, să spunem, să încerci să-ți dai seama după înfățișare de profesia cuiva, din felul în care vorbește ce statut social are, din modul în care este îmbrăcat ce gusturi are. Un exercițiu încă mai uman ar fi acela de a pătrunde în sufletul trecătorului, de a-ți închipui după expresia feței la ce se gândește, dacă e trist ori vesel, dacă e satisfăcut de viață ori nemulțumit, dacă suferă de o boală ori de necaz. A avea compasiune, a nu judeca, a pricepe și a iubi sunt străzi de urmat și de combatere a anesteziei.
Ca să nu fii un simplu anesteziat printre alții trebuie să lupți, prin stări și emoții, prin fapte, prin exerciții de gândire și de atenție (practicate cât mai des și menținute cât mai mult), fie să cobori în tine însuți, fie, mai bine, să urci, să te înalți în tine însuți. Pentru viața autentică linia dreaptă nu prea există. Să fii mereu câmpul de bătălie al pasiunilor, al uimirilor și curiozităților de tot felul înseamnă să trăiești cu adevărat. Și singurătatea, și liniștea, pot fi semnele unei trăiri veritabile, dar practicate lucid, fără durere, în chip de consecințe ale zbuciumului lăuntric, luând distanță de lume și de vacarmul ei.
Deși, oricât ne-am strădui, nu putem fi trezi tot timpul. Totuși, măcar să ne străduim. Să facem cât mai des exercițiul de a rămâne cu toate simțurile în alertă, cu mintea liberă în provocarea de a trăi. Și să cautăm neobosit să pricepem ce ni se întâmplă. Pentru simplul fapt că înțelegerea vine mereu cu un plus de trăire. Aici se ajunge prin multă meditație și prin iubire. Prin împotrivire, prin neacceptarea anesteziei ca un dat. Singura pledoarie adevărată pentru „a fi” îmi pare că stă în gândirea atinsă de luciditate, dar în gândirea deopotrivă generoasă, ea ne conduce la umanitate. Ceea ce am trăit și felul în care am trăit să se prăvălească-n iubire… În iubire, anestezia nu prinde.
P.S. – Cronica aceasta nu este nici ea mai mult decât un exercițiu de gândire, o împotrivire la anestezie. De aceea, poate fi criticată, dezasamblată și asamblată diferit de fiecare dintre voi, în toate direcțiile posibile, spre multe alte adevăruri și multe noi amăgiri, într-un cerc vicios din care, bănuiesc, nu vom ieși niciodată.