ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA LUI A

I.

Înmormântându-mă,/A,/trup îmi rămâi, al gândirii.

O, voi, ch’avete gl’intelletti sani/

Mirate la dottrina, che s’asconde/Sotto’l velame degli versi strani.

Dante

Recitirea (neapărat recitirea) operei lui Nichita Stănescu ne sugerează două coloane pe care se sprijină imaginar poezia sa: anatomia umană și abstracțiunea algebrică. Ciudată îmbinare, observată de altfel de comentatorii săi. Mă voi ocupa în cele ce urmează de imaginile anatomice, obsedant prezente în toată lirica nichitiană. Cred că nici un alt poet al nostru nu are o așa amănunțită fișă anatomică (neluând în considerare imaginarul special al unui Emil Brumaru, fără legătură cu cel nichitian) în versurile sale. Să începem cu un vocabular, neexhaustiv dar sugestiv, pentru a ajunge mai târziu la înțelesuri. Deci, într-o ordine aleatorie: mâini, („Privește-ți mâinile și bucură-te, căci ele sunt absurde”) braț, umeri, glezne, cearcăne, fruntea, ochii, tâmple, chipul – în general, cu sinonimele sale, trup în special, sau carne – gene, bărbia, buzele, ochii (de bună seamă cel mai frecvent), picioarele, șoldul, inima, (la fel de frecvent ca și ochiul, sigur că ar trebui o cercetare statistică precisă), pieptul, călcâiul, meningele, mușchii, scheletul, oasele (la fel de importante), vertebrele, omoplatul, sprâncene, bărbie, coaste, genunchi, cot, gură, buze, dinți (de lapte), smulgerea cu ață a dinților de lapte, tendoane, sâni, urechile, creierul („ciuperca gri a creierului”), jugulara (vâna de pe gât), degetele, irisul, pupila, părul, nările, gâtlejul, cerul gurii, limba (de multe ori smulsă), pleoapele, unghiile, sângele, limfa, șira spinării, spinarea, pletele, palmele, pavilioanele urechilor, timpanele, pielea („cortul pielii noastre”, „pielea zdrențuită de pe față”), vinele rupte, celule, orbita, arcada, pumni, sudoarea, femurul, ciolanele, tibiile, fibula, ceafa, „pulpa de femeie goală”, ficatul, hymenul, maxilarul, „vagin imaginar”, pântecul, mațul, „mațele luminii”, țâțele, obraz, măduva, beregată, subțioara de bărbat, rotula, sfârc, sternul, falangele, clavicula, nasul, bube, râie, plămâni, gingia, degetul arătător, artere, placenta maternă, dar și placenta luminii, ombilic, burta, stomacul, fălci, mandibule, „organul bărbătesc al facerii”, „organul sămânței”, „falusul zeilor”, sânul, colțul buzelor, lobul urechii, „bucile unui copil de înger”.

E prea mult ca să nu fie semnificativ. Trupul, părțile lui nu formează o metaforă, imagine poetică în general, este mod de cunoaștere poetică. Trupul este Imagine a universului. Imago mundi. „…corpul ­ca atare e semnificant¹”. Sigur, trebuie luată în considerare și frecvența. Sunt puține poezii nichitiene în care un termen anatomic sau altul să nu-și facă loc, și sunt termeni care apar cu o indicială insistență: ochi și os sau sânge și inimă de exemplu. Și încă două observații preliminare: a. înțelesul, să-i spun foarte propriu, pur denotativ, în care apar de cele mai multe ori acești termeni. Metafore de genul „tendoanele luminii” sau „gâtlejul amintirii” sunt excepții. Avem la Nichita Stănescu o anatomie poetică pură și simplă, în toată completitudinea ei. Forța imaginii poetice a acestui adevărat atlas anatomic nu vine din metaforă, ci din altă parte. Și b. Alături de anatomie apare, firește, cu aceeași încărcătură simbolică, și fiziologia, simțurile toate: vederea în primul rând, dar și respirarea, mirosul („a piele de copil mirosea spinarea ei”), îngurgitarea, digerarea, chiar și defecarea. Le voi discuta împreună, firește. Să mai spun că ader în întregime la observația lui Sorin Dumitrescu conform căruia poezia lui Nichita Stănescu „n-are deloc ca scop ideea de a place, ci de a învăța”.² Un sens inițiatic adică, fără de care alunecăm pe lângă înțelesurile ei. Dar și unul voit arhaic, trimițând spre originile poiein-ului, de a transmite o taină. Este acel tip de modernitate care s-a edificat prin recursul la arhaicitate (Brâncuși ex. gratia). Și că toată poezia sa survine din acea conștiință, tot mai acută de la un volum la altul, a precarității semnificative a corpului: „Locuiesc în trupul meu cu chirie”, cum spune într-unul din enunțurile sale paradoxale, explozive semantic.

Nu se schimbă fundamental modul de considerare a corpului de-a lungul volumelor lui Nichita. Înseamnă, cu mici deplasări de accente: dragoste („mâinile mele sunt îndrăgostite”), cunoaștere (vederea, îngurgitarea), timp, moarte. „Poetul pornește în căutarea «sensului» lumii, a «viziunii» ei, înzestrat cu toate organele sale de simț: cu văzul, auzul, tactilul, mirosul, gustul – evoluate însă și obișnuite cu apetitul ideii, am spune – iar întâmplările sale de cunoaștere sunt în primul rând întâmplări ale organelor, ale trupului. O înțelegere adecvată a poeticii și poeziei stănesciene presupune în primul rând din partea cititorului o reeducare a facultății perceptive, o admitere a ideii simple și generoase că omul nu poate cunoaște altfel decât cu sine, cu atributele normale ale propriei ființe”³. Adevărată afirmația, numai că prea simplă, rolul „organelor” îmi pare mai complex în această metapoetică nichitiană. Găsim rezumată această viziune într-o artă poetică din volumul Necuvintele intitulată simplu Poezia. Întreg poemul este o anatomie tragică, un bocet la capătul Aceluia ce n-a fost să fie. Este folosit aici procedeul favorit al poetului, care constă într-o metamorfoză fluidă a organelor, nu e o simplă metaforizare, ci o altfel de ordonare a lumii, metamorfozare. Cum spune Nichita adesea: poetul este creator de realitate, căci lui singur îi este dată puterea cuvântului. „Poezia este ochiul care plânge/ Ea este umărul care plânge,/ ochiul umărului care plânge. Ea este mâna care plânge,/ ochiul mâinii care plânge…”. Mecanismul poetic este, pe cât de simplu, pe atât de năucitor. Este saltul mortal (ad litteram), atât de specific lui Nichita, între concret și abstract, între spirit și carne. Anatomie a plângerii, poezia este „plânsul unui ochi neinventat”, sintagmă în care găsim toată poetica nichitiană în trei cuvinte. De-plângerea condiției umane prea repede trecătoare, ochiul, ca insignă a Creatorului, a cunoașterii. Ambiguitatea Ochiului este esențială pentru poetica această. Privim dar, mai ales, suntem priviți, locuim într-un ochi. („Acum vom sta înlăuntrul unui ochi/ văzuți din toate părțile” – Cântec; „În mine e un ochi / înlăuntrul meu /…/ Și chiar dacă mă spinteci, / el,/ ochiul dinlăuntrul meu,/ nu va curge-n afară” – Vedere; „Omul-fantă vine și vede./ Nu se știe dacă între ochiul lui/ și ochiul lucrurilor/ există vreun spațiu pentru vedere.// Retina omului-fantă e lipită/de retina lucrurilor./ Se văd împreună, deodată,/ unul pe celălalt,/ unii pe ceilalți,/ alții pe ceilalți,/ ceilalți pe ceilalți. / Nu se știe cine îl vede pe cine” – Omul fantă; „Uită-te, ochiule, uită-te/ și ia-ți adio./ A început să se vadă prin noi/de la o vreme.//Simt că a început să se vadă prin noi/ de la o vreme,/ ca și cum cineva ar privi/ prin noi// Și spre ce privește nu știm” – Vitrificare). Ochiul apucă, devoră, sfâșie. „O, el n-are gură,/ el are-un ochi în loc de gură,/ și se hrănește cu priviri” (Lupta ochiului cu privirea). Pleoapa cu dinți (Râsu’ Plânsu’) este semnul acestei ruperi a realului de către subiect, digerarea realului, trecerea lui în materie imundă la capătul procesului de cunoaștere-digestie. Simetric, „Fără dinți, oasele par mult mai blânde” (Al Pământului). Traseul natural al omului este un elan, o fugă, (uneori poeziile nichitiene reiau motivele-cheie după modelul acestei forme muzicale) o scăpare de moarte. Și asta nu se poate decât prin intrare în logos. Necuvântul, cum l-a botezat poetul, cuvântul care nu doar înseamnă ceva, ci care este, temă tare a poeziei nichitiene, încă de la primele volume, și tot mai accentuată, devenind predominantă spre cele din urmă. Harta poeziei nichitiene se prezintă sub forma acestui triunghi:

Acestea sunt temele majore, între ele joacă tot scrisul său. Aceasta este „aria” poeziei nichitiene. „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și eu am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr”. (Ioan, I.14) Despre asta este vorba. Despre felul cum cuvântul se face trup și despre Imaginea care este trupul, în toate componentele sale, ca receptacul al Universului.

Nichita Stănescu este cel mai boreal dintre poeții noștri (seamănă întru aceasta cu Eminescu, cel care își trimitea zeii undeva în Mările Nordului). Nordul și înghețul apar ca figuri recurente în poezia sa, în căutarea unei încremeniri care să fie opusă (dar similară) morții, sau o plonjare în apele subconștientului. „La frig cu noi și la gheață!/Îmi voi dezbrăca trupul/și voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,/animalele mării”. (Elegia a opta, Hiperboreana). „Frig nu-mi e decât la cuvinte,/trupul l-aș fi vrut un chivot/lăsat în păstrare de mai dinainte/de alții cu înfățișarea lui cu tot.” Trupul chivot este o imagine absolut teologică, vizualizând taina pe care carnea noastră o poartă și o semnifică. Imaginea se asociază cu insistenta apariție a oaselor, scheletului, respectiv pietrei, ca trecere la veșnicia mineralului. „Numai creierul meu este din Nord,/trupul meu este totului tot din Sud,/numai arcul ideilor îl încord/ca s-aud săgeta trupului plecând, s-o aud./…/Zăpezi eterne, dorurile mele,/de piatră trupul meu, și de pământ,/timpul surâde printre stele/surâde S de vorba „sînt”” (Confirmare). Și abstracțiunile algebrice ce i-au fost de atâtea ori reproșate țin tot de această „înghețare” a materiei în cuvânt. În acest context, o analiză specială trebuie dedicată faimoasei Elegii a zecea. Este un poem despre drama cosmică a întrupării ca limitare. Despre discontinuitatea fundamentală a percepției lumii, în căutarea invizibilului organ care să o capteze ca un întreg. Organul „fără nume”, căci numele înseamnă a fi iar a fi este limitat în timp. Acel prefix negativ de care pare că poetul a abuzat e doar semnul unui apofatism poetic rezolvat foarte simplu. Citiți, spre comparație, fragmentul genezei din eminesciana Scrisoarea I, cu atenție specială la numărul și funcția cuvintelor negative, singurul mod de a sugera innomabilul. Cel al cărui nume este necunoscut și interzis a fi rostit. „Sunt bolnav” nu înseamnă altceva decât „eu exist”. În afară, etimologic, asta înseamnă: exist. Nichita a gândit corpul poetic ca unitate semnificantă, simțind că sensul desparte și ucide. „Organul” acesta situat „între” se adresează, evident, altui nivel al existenței. Totalității. Simțurile înseamnă discontinuitate perceptivă, continuumul fundamental al ființei nu poate fi perceput: „Vine vederea, mai întâi, apoi pauză,/nu există ochi pentru ce vine;/apoi gustul, vibrația umedă,/apoi iarăși lipsă…”. Organul acesta „suav” este, înainte de toate, dincolo de timp, „neinventat de ere”. Este platoniciana sferă trup care nu are un în afară. Monada. Este „organul ne-nveșmântat/în carne și nervi, în timpan și retină…”. Calcaneul, călcâiul lui Ahile înseamnă vulnerabilitatea ontologică a omului căzut⁴. Mitologia ne transmite mereu această scădere a ființei în locul în care a fost mușcată de șarpe. „De numărul unu sunt bolnav”…încheie poetul o lungă enumerare. „A, te opun lui 1”. Sau „A, te-am făcut trup/ca să rămână din trupul meu/după spulberare/A” (Descrierea lui A). Această coliziune între o abstracțiune algebrică și moartea legată de corp este originalitatea poeticii lui Nichita. „1” este individul muritor, concret. „A” este „organul fără de nume” al corpului cosmic, sferoid⁵. „vagin imaginar, A, literă borțoasă de toate literele” (Pean). Din A se naște universul care este scris, poetul este, ca atare, demiurg cali-grafiind, fecundând mitologic lumea. „Și spaima de a fi singuri, de a fi/primii,/de a fi hymene/…/Vai, înțelesul prea iute pentru trupul nostru, vorbind/o altă limbă…//Neliniștea, groaza/de a fi primii și singurii/de a fi hymene ale universului…” (A inventa o floare). Corpul uman este imaginea materială a cosmosului. „ce este mai aproape de noi și totodată mai enigmatic, în această „lume de jos” decât corpul Omului? Ce este mai concret și mai misterios în același timp? Mai complex și mai înlănțuit într-o unitate fundamentală?”⁶ „Aleph la puterea aleph” este „ochiul triunghiular”. Numărul 1 este monadic. Este Cel de pe crucea din mijloc, indivizibil. Cel de pe rugul din mijloc din această poemă hermetică. Verbul „mă doare” trimite la vulnerabilitatea absolută a omului. Obsesia anatomiei este una dintre coerențele fundamentale ale operei nichitiene. „Se arăta fulgerător o lume/mai repede chiar decât timpul literei A,/Eu știam atât: că ea există,/ deși văzut dinapoia frunzelor nici n-o vedea.//Recădeam în starea de om /atât de iute, că mă loveam/ de propriul meu trup, cu durere,/ mirându-mă foarte că-l am”.

(va urma)

___________________________