Unsprezece petale, poate cele unsprezece noduri împrumutat, în timp, de la Nichita, ce ar trebui să facă un întreg, un acoperiș care să mă învelească peste moarte. Un acoperiș parabolă din 12 petale, dar cu o petală lăsată lipsă dinadins, pe unde să pătrundă ploaia, vântul, soarele, gerul, viața.
ACOPERIȘ 1
privirea mea îți străpungea ochiul până în ceafă apoi se prelingea pe umărul tău pe sâni pe coapse și nu știu de ce se întuneca deodată se făcea un întuneric stupid pe sub pleoape nu tu mă dureai doar ideea de tine încă mă îngrozește și urma lăsată pe umărul stâng și-mi aduc aminte cum îți sprijineai fruntea de sufletul meu pe ascuns uf, cum mă doare bucata de cer sub care amândoi am râs am plâns am făcut dragoste sau am fumat țigară de la țigară sau o făceam poștă îți aduci aminte cum ne loveam de stabilopozi dragostea noastră până se făcea praf apoi o luam de la cap proaspeți balansam după un scenariu scris aproape perfect de inginerii de suflet inginerii aceia cu platoșe de piatră și plumb
din când în când ne arătam pe cer de după perdeaua de nori când apărea umărul tău când barba mea răscolită de vânt apoi fulgeram puternic sau ne țineam de mână rătăcind pe acolo pe sus ce faci îmi zici și eu nici nu știam ce să-ți răspund mă lăsam purtat pe aripi de vânt până se făcea noapte apoi te bântuiam plângând
ACOPERIȘ 2
întotdeauna am vorbit despre iubirile ce le voi trăi la timpul trecut așa știam dinainte ce mi se putea întâmpla cât de mult puteai să mă iubești să mă rănești și cât vom plânge stând spate în spate pe pervazul ferestrei de la etajul trei sau poate doar așa credeam că se poate întâmpla mă uitam cum mi se petrec zilele una într-alta cum mi se rătăceau drumurile dar mai ales ni se petreceau amintirile ce le vom avea fără să realizez că timpul meu curgea într-un singur sens liniștit cuantic spre cel mai îndepărtat punct cardinal al trupului aflat în putrezire agresiv sau priveam la răstignirea lui fără nicio cauză pe crucea rece și umedă a singurătății fără spectacol spre niciunde în spații de aer
acoperișurile toate zburau iubito peste noi ploua cu cer peste pietre cu țipete puternice înalte urlete groază și noi stăm înfricoșați și febrili într-o încordare mortală ca două arcuri îmbătrânite și moi nu mai este timp deja renunțăm nu mai este nimic de făcut îmi spuneai poate doar să ne trăim nebunia până la capăt și ne vom întoarce învinși în noi pe cai cu aripi
ACOPERIȘ 3
locul în care nu se întâmplă nimic dacă nu ești atent nici nu știi dacă e noapte sau zi patul meu perna mea casa brațele mele gândurile zborul prunii toate au încremenit într-un asfințit când pe cer străluceau și soarele și luna în același timp parcă se țineau de mână și zâmbeau senil doar moartea mai putea să ne surprindă poate și cucii fâlfâind sublim despicând în felii subțiri miriștea dimineții scăldată de rouă cât de departe pari a fi cu sânul picurând peste icoane viaţă și lapte de mamă rănită într-un târziu ne prindem de mână degetele mele încolăcindu-se tandru peste degetele tale într-o îmbrățișare tainică fericită mirosind mirosul acela unic de iubiți și toți în jurul nostru înnebuneau brusc și locul în care eram prindea deodată viață și se colora cald a uimire și speranță piciorul meu cu o mie de brațe
noi eram la fel de săraci în speranță necunoscuți încercați de dorințe nedorințe în schimb ne eram unul altuia gândul lasciv subțire ferma de fluturi era cuibărită sub coastele noastre iar întru fericirea noastră păsările și iarba și ochii de lup s-au albăstrit deodată vântul ne purta șoaptele pe deasupra mării departe de multe ori mă cățăram în delir pe creasta muntelui venus până când ți-ai tăiat părul scurt și ai scris pe nisip adio și ai plecat la pol în vacanță
ACOPERIȘ 4
ne naștem plâns și stăm cu el înfipt în gât ca o gheară până murim și atunci alt plâns ne va însoți în pământ pământul din care ne-am născut într-o clipă de grație hohote de râs din ce în ce mai des din noi țâșnea aspru întunericul rari sunt cei care strălucesc și atunci ei luminează și dincolo de moarte ar trebui să ne lipim de sufletul lor să devenim cu toții un astru puternic divin în schimb ne chinuim toată viața să-i acoperim cu noroi, cu blesteme și ură îi așteptăm în întuneric să-i plesnim cu bâta suntem adevărate hiene îmbrăcate în om ieșim în întuneric pe furiș și înnegrim aerul din jur e atâta dezordine în lume spațiile se mută continuu se întrepătrund sau se dilată într-o fluturare de aripă pe care Dumnezeu a vopsit-o albastră din greșeală aș vrea să înnod timpul să nu mai curgă să te pot iubi de-a întregul mai am nevoie și de splendoare dar cred că deja pentru asta este prea târziu
câteodată mă strecor pe sub carne și dorm dar de cele mai multe ori mă părăsesc te caut și mă așez într-un colț al sufletului tău lenevesc în moliciunea gândului tău îmi e atât de bine și nu, nu fugi stai și tu într-un colț în sufletul meu până când ne contopim și nu vom mai ști dacă eu sunt eu sau poate sunt tu bărbat și femeie contopiți într-un singur trup
ACOPERIȘ 5
asistentele cu buton și coc trei D zuruind pe coridoare din încheieturi acolo unde gândacii supraponderali lăsau urme apoase în aer iar crăpăturile erau pline de stafilococi aurii de cloroform și streptomicină clorofila zvâcnea din pereți brațe subțiri șerpi verzi câte un bolnav se trezea deodată șuierând ce blânzi par în fără de lumină lumea obscură din spital cu scările ce duceau la cer umbra mea încă mai era lipită pe peretele din biroul asistentei șefe fără sutien sub halatul străveziu pătat de tot felul de mirosuri mă pândea să mă vadă trecând din salon spre baie nici nu apucam să intru când mă și plesnea cu palma puternic după ceafă și mă pomeneam înghesuit până sub duș gâfâind apoi scotea de undeva o hârtie și-mi recita ultimele ei poeme obscene scrise în ritmul trohaic până o podidea plânsul plângeam amândoi cu sughițuri apoi fiecare ne aranjam hainele mecanic fără să știm că în larg vapoarele se înecau unul după altul că din cer ploua cu păsări subțiri eu mă uitam părăsit în echer între spații aveam un concurs care bolnav stă mai mult nemișcat ne antrenam pentru moarte ce mort e ăla care transpiră sau clipește din ochi prin salon fâlfâiau asistentele fără trup doar halatul era de ele căruciorul și o seringă cu ser
niciun doctor nu mi-a ghicit boala leacul bântuiam prin spital otrăvit ori dormeam somn necuprins sub cerul funebru loveam cu picioarele câmpul sinoptic al nopții eram prins ca într-o menghină poate nici nu eram născut și îmi făceam probleme ca prostul
ACOPERIȘ 6
am văzut cum răul intra în noi și tremuram epileptic murmuram poeme rugăciuni și blesteme de-a valma și nu făceam nici măcar un gest nici măcar nu ne împotriveam măcar așa de amorul artei mă victimizam mă plângeam la prieteni în vreo crâșmă de sat o, cum creștea în mine dorința să te frâng ca pe pâinea fierbinte abia acum o înțeleg pe maică-mea pe când se încuia în ultima cameră și cânta „mierlița cea bolnăvioară” cânta și plângea mai bine de un ceas până când își pierdea glasul se stingea am alergat zeci de maratoane de la un perete la celălalt perete al camerei mele deși ușa era descuiată altădată stăteam agățat de perdelele roz de la geam ore întregi cu speranța că ai să treci prin fața casei mele fără să știu că traseul dintre mine și tine se desființase demult că e criză în lume că m-am pustiit și m-am pierdut cum de nu am avut curiozitatea de a mă uita pe mersul sufletelor din când în când Dumnezeu modifica mersul treburilor doar ca să ne zăpăcească de cap poate să ne umilească nu știu, știu doar că de fiecare dată reușea să ne învingă încăpățânarea de a fi fericiți
hei! „Mierlița când e bolnavă /Vine cucul și o întreabă /Ce ți-e ție, soro dragă? Eu sunt tare bolnăvioară. /Și mi-e frică c-oi muri, /N-are cine mă jeli”.
ACOPERIȘ 7
mereu îmi ziceai îngroapă-ți ochii în cer și scrie o carte dar nu am înțeles niciodată ce încercai să-mi spui pe dealuri se aprindeau focurile albe ca niște ninsori și ca de nicăieri venea o mână ce ne înfășura și spațiul câmpiei se muta puțin incomodat și trist câteodată mă lăsasem părăsit să respire și trupul să fac oareșce curățenie și un duș și dintr-odată sunt în fața oglinzii în care de câte ori mă uit nu mă regăsesc de multe ori eram în tine undeva într-un colț prăfuit cumva fericit mulțumit ca și cum reușisem în viață și nimic nu era mai frumos decât noaptea întâlnirii noastre dintâi ce se va împlini curând într-un început sau făceam schimb de timbre fără să ne știm tu erai cea care umbla în lume eu cel care am plâns până când lacrimile m-au îmbrăcat ca pe un cocon cu sare amară ar trebui să nu te mai gândești la mine și eu să nu exist chiar dacă ne-am promis să ne ținem de mână în fiecare zi tu mergând grăbită pe tocuri spre locul ursit noaptea la focuri cu umbra ce ți se ridica drept în ceruri ca o lumânare cu luna în piept și cum despicai tu întunericul nopții în două iar eu nu mai înțelegeam nimic
să nu mă găsesc era talentul meu nu disperam bănuiam că mă ascundeam adânc în mine în trupul în care m-am născut și unde am tot încercat să mă reinventez zi de zi până într-o seară când te-am întâlnit pe net și mă gândeam că dacă mă vei întreba îți voi răspunde că nu nu mă cunosc că nu te cunosc și că voi /noi doi nici nu ne-am născut
ACOPERIȘ 8
nu înțeleg de ce se desprind bucăți din sufletul meu ca și cum ar cădea varul de pe pereți și nu pot măcar să dau vina pe cer pe angoase și rămân undeva își mai aduce careva aminte de pinguinul Apolodor trimis de Gelu să ne spună că e trist? ce de umbre au crescut în spatele meu careva dintre noi construiește umbre pe furiș iar noi le purtăm mândri pe piept ori tainic ca pe un fetiș de multe ori când murim ne întoarcem în cai sălbatici pentru o zi galopăm pe miriști în cer până ne subțiem și ne facem lumină și abia atunci se spune despre noi că am murit eu știu sigur că nu am să mor când îmi va veni sorocul mă fac lumină doamne, ce ceață deasă se face în Bărăgan când i se întorc bărbații acasă curg râuri în râuri curge vinul în vin curge cerul și peste tot e un du-te-vino de aripi de îngeri bețivi și de copii aduși să-și vadă tații promiși și noi cei mai vechi mai târșiți sunăm în cornuri de hârtie și ne chemăm dușmanii și lupii albi la parastas să bem le zic și ei se îmbată crunt după care ne ținem de gât și lălăim tot felul de promisiuni până adormim
un gol câte nimicuri doar vorbe fără rost spuse tainic ca și cum s-ar mărturisi adevărurile nerostite despre mersul lucrurilor în lume în serile geruite ca o viță îmbătrânită fără rod în orașele strigoi prea multe aripi frânte se adună sub ferestre și este frig prea frig în anotimpul ăsta ultim trăit nepermis
ACOPERIȘ 9
vântul se lovește amar în dunga de clopot tresărim la fiecare adiere de gând fiecare avem buzunarele pline cu lumină ca monedă de schimb dinspre dealuri vine străinul cu un câine sub braț după el vin ninsorile ce viscole avem fiecare în suflet parcă suntem o ceată de lupi hăcuind carnea bătrână deasupra noastră zboară tot felul de îngeri cu firimituri de pâine în sân și ne aducem aminte cum furam cireșe în copilărie ne legam la mijloc o sfoară de cânepă peste cămașa subțire și o umpleam până la gât cu ciorchini de lumină bucăți de soare roșii ori gălbui fug femeile din calea noastră ce mai fug se aud picioarele lor lăpăind în noapte de parcă am fi păsări oarbe cu ciocuri de fier cu aripi de ger de prea de tineri suntem cununați în cer cu coasele cu sapa la spate iar sângele nostru se adună cu grijă în copăi din piatră albastră în el vom fi îmbăiați în noaptea cu lună plină și vom fluiera cântece și vom dansa nebuni și albi
când mor mă strâng în mine să nu uit nimic și te aștept să-ți odihnești privirea în ochii mei pe buze ochii tăi mă știu mă ghicesc lăcrimezi și mă săruți puțin atât cât să pot să mor liniștit
ACOPERIȘ 10
deja știu că nu mai sunt om poate mai mult o părere ca o umbră cât de mult mi-ar fi plăcut să fiu Dumnezeu Dumnezeul pașilor pierduți chiar și firul fumului de țigară strecurându-se lasciv pe sub frunți mi-ar fi plăcut să fiu ori să simt încheieturile robilor oropsiți și bolnavi ținuți în lanțuri în calele corăbiilor fantomă navigând într-un drum continuu de la un pol la celălalt pol până când se răzvrăteau și ardeau ca niște lumânări în mijlocul oceanelor flăcările lor luminau până când se făcea ziuă îți mai amintești cum dădeam foc la cuiburile de cioară din salcâmi și cum plesneau ouăle ca niște grenade și cât sufeream plâng și astăzi și nu știu de ce oare cine ne-a pus focul în mâini doar vântul doar vântul se mai simte perfid poate sunt poetul câmpiei îmbătat de vin care scrie cu nădușeala aspră din miriști cu văpăile în lanuri prelingându-se lichid în suflete de sfinți ca în morile de piatră după atâta vreme îmi amintesc cum coseam câmpia sau cum te lipeai de sufletul meu în nopțile grele și cum din pruni se repezeau cucii bătrâni și nebuni până în adâncimea cerului se loveau de lună plesnind sau o sfâșiau până la oase sângerând
în spitalul meu plin de blesteme se mai aud și azi valurile mării lovind în bicicleta asistentei șefe țipetele bolnavilor pline de febră traversând aerul și holul haosul ronţăind treptele noastre spre cer asistentele în mov zuruind zborul lor peste paturi și eu spânzurat de perfuzii așteptând ceva ce nu va veni niciodată tu te zideai ană în ziua de întâi
ACOPERIȘ 11
să-ți privești moartea în ochi să o lași să vină la tine să o mângâi ușor pe obraz și ea să se întindă lângă tine pe pat într-un gest tandru duios aș putea sta așa o veșnicie ea cu singurătatea ei eu cu singurătatea mea ce încă mai doare ce-am mai făcut nimicuri de-ale noastre o, tu pasăre galbenă în cioc cui îi mai porți noroc între paharul meu cu vodcă și paharul tău cu har se construiesc distanțe și poeme și nu mă duce pe mine să mă pierd în lucruri mărunte dă-mi harul să plâng ultimul meu poem și versurile să-mi cadă grele din suflet lumea se naște aici sub mine o simt cum se mișcă că este că-i vie nu e himeră nici gând de poet e ca un fir de plantă plăpândă subțire
în lipsă de spațiu mi s-a dat un bulgăraș de viață ca pe o nouă șansă de moarte și mi s-au mai dat aripi, aripi mari, ce aripi mari am! te rog înnoadă-mi-le la spate