Mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu sunat ori apelat pe rețelele de socializare de câțiva amici sau cunoscuți care, politicos, mă întreabă, înainte de toate: Ce mai faci? Le spun că citesc ceva… Aaa, deci astăzi nu lucrezi? Ghicesc în spatele replicii, o alta: uite, aș citi și eu, dar vezi, n-am timp… Trăiesc în lumea reală, lucrez în economia reală… Câteodată, amicii chiar rostesc cu voce tare gândul acesta, scutindu-mă de efortul de a-l mai intui. Deunăzi, într-o conversație cu un muzician lituanian specializat în muzica Renașterii, am aflat că vecinul lui are același tip de reacție când îl aude cântând acasă. De unde concluzia unora (nu știu dacă se aplică și în cazul prietenului muzician) că profesorii au cam mult timp liber, cam multe vacanțe. Adică, statul ne plătește din sudoarea celor angajați în economia reală pentru ca noi să pierdem vremea citind. Cititul e o formă de eschivă, de lene, de nemuncă. Orice formă de investiție în ceea ce ține de zidirea interiorului tău tinde să fie privită ca un lux de care societatea se poate dispensa.
Aceasta este, de altfel, prima formă majoră de ipocrizie. Întrebați dacă își doresc profesori bine pregătiți pentru copiii lor, oamenii vor răspunde, cu toții, afirmativ. Numai că, deși nerostită, ideea unora e că profesorul muncește numai atunci când se află în fața clasei sau când corectează teste, teze ori își evaluează cursanții într-o formă sau alta. Or, în fața clasei, un profesor stă mult mai puțin decât un șofer profesionist în fața volanului. Cum, însă, ajungi profesor bun?! Bănuiesc că un șofer devine un șofer bun conducând. Un profesor devine profesor bun, însă, nu în cele câteva zeci de minute pe care le petrece în fața elevilor ori studenților săi, ci în urma zecilor și sutelor de ore pe care le petrece singur, în compania cărților și ideilor.
Imaginați-vă un maratonist celebru care, înaintea Olimpiadei, nu se antrenează deloc. Să zicem că i se va spune frecvent că alergatul reprezintă pierdere de vreme, că el e, oricum, maratonist validat și, prin urmare, nu mai are nevoie de antrenamente, că în lumea reală oamenii trebuie să aibă preocupări utile. Vine Olimpiada, maratonistul pierde cursa și toată lumea e dezamăgită în tribune. Nu e aceasta o formă de ipocrizie?! Dacă, atunci când vine vorba de mușchi, e o prezumție de bun simț că, neantrenat, orice mușchi tinde să-și piardă din performanțe, de ce, atunci când vine vorba de creier, mai toți ne imaginăm că, odată ce ai pus ceva acolo, ceva-ul își menține capacitatea de a performa pe vecie, fără vreun alt tip de antrenament constant și riguros?!
Popularea lumii academice cu birocrați care, mai presus de toate, trebuie să acumuleze puncte și să elaboreze procese-verbale și rapoarte este rezultatul unui utilitarism dezvoltat ca presiune a ignoranților. Este expresia profundă a unei înțelegeri greșite și, de ce n-am recunoaște-o, consecința unei frustrări pe care poate că Marx ar defini-o în termenii unei lupte de clasă. Nu e, până la urmă, absurd să clădești un sistem de educație centrat pe hârtii cu antete oficiale și să aștepți de la el să-ți producă altceva decât analfabeți funcțional?!
În Elogiul inactivității, Bertrand Russell constată că „[…] în lumea modernă, credința în virtuozitatea MUNCII produce un rău imens și că drumul spre fericire și prosperitate constă într-o diminuare organizată a muncii”. Citindu-l pe Russell, aproape că te simți vinovat. Ceea ce teoretizează el (reducerea volumului de muncă, o zi de muncă de numai patru ore ș.a.m.d.) se află într-o contradicție atât de flagrantă cu ceea ce ne spune societatea că trebuie să fim, încât te și temi să spui că multe dintre argumentele sale au o oarecare logică. Cum poți, de pildă, vorbi despre Bertrand Russell unor oameni care consideră că problema majoră a învățământului românesc este că nu produce suficienți muncitori calificați pentru fabrici și uzine?!
Se pune prea mult accent în școlile românești, ne spun specialiștii, pe cultura generală. La rigoare, o asemenea afirmație e de un ridicol evident, însă, fiind prea mult timp vânturată, devine greu de combătut. Avem și aici de a face cu același utilitarism agresiv. Dacă educația garantată de stat e menită să producă specialiști în cutii de viteze, atunci nu mai e nevoie nici de stat și nici de educație. Poate că n-ar fi rău să ne amintim că școlile nu sunt stabilimente private unde compania X face comandă de specialiști și, în trei sau patru ani, îi primește. Școala, așa cum a fost ea gândită, e tocmai o contrapondere la mercantilism și utilitarism. Ea e menită a face ceea ce nimeni altcineva nu face: ea nu pregătește neapărat ori exclusiv meseriași, ci oameni care-și construiesc viața în jurul unei etici (preferabil, umaniste), cu o inteligență articulată și capabilă de gândire critică și autonomă. Dacă omul este astfel construit, în jurul unei axiologii generale, el poate să capete deprinderi care să-l facă un bun profesionist într-un domeniu sau altul, fără ca asta să-i afecteze calitatea de om. Ar fi absolut inconștient ca o societate să producă cetățeni unidirecționali, foarte buni frizeri, constructori sau brutari, fără niciun fel de noțiune care excedă câmpul preocupărilor lor profesionale. Oamenii acești nu vor fi doar frizeri, constructori sau brutari; ei sunt votanți, întemeiază familii, au copii, sunt frecvent puși în fața unor dileme de natură morală… trebuie să joace rolul unor oameni deplini. Or, pentru a-și îndeplini rolul cum se cuvine, cineva trebuie să-i pregătească.
Ajungem, astfel, la a doua ipocrizie majoră. Le reproșăm absolvenților noștri că nu stăpânesc foarte bine limba română, că noțiunile minimale despre lumea în care trăim (fie că ele se referă la domenii umaniste, fie că se referă la științe) lipsesc cu desăvârșire, că sunt debusolați, că nu au criterii etice sau direcție, că sunt, cu alte cuvinte, needucați. Nici nu pot fi altfel… Dacă transformăm școala într-o fabrică de produs manufacturieri, atunci cât de rațional este să ne așteptăm la altceva?!
Obsesia utilitarismului este performanța. Nimic rău în asta, la prima vedere. Ce înseamnă, însă, o școală performantă?! Ne iluzionăm la gândul că performanța poate să apară limpede în raportări, statistici și cifre. Ca să stabilim dacă un profesor este sau nu performant, îi punem în față un chestionar riguros, cu punctaje stricte, adunăm punctele și judecăm performanța. Cu alte cuvinte, când spunem performanță, ne referim strict la performanța în câmpul muncii. Avem un profesor care produce olimpici, care organizează simpozioane și participă la conferințe, care scrie cărți și articole… avem, deci, un profesor performant. Am găsit formula succesului…
Cu toate acestea, deși profesorii noștri publică, produc olimpici și merg la conferințe și cursuri de formare (asta reiese din hârtii), realitatea e alta: de la an la an, nivelul de amatorism crește. Pe hârtie arătăm bine, în vreme ce prin cancelariile școlilor românești își fac veacul oameni blazați, cu un orizont intelectual nu cu mult mai mare decât al acelora pe care se presupune că ar trebui să-i educe. Tezele de gradul I sunt, în marea lor majoritate, plagiate, conferințele la care participăm sunt o glumă, cărțile pe care le scriem sunt de negăsit (fiind publicate în doar câteva exemplare, suficiente pentru a fi atașate dosarelor noastre personale). Cât despre olimpiade, ele nu mai sunt demult (cel puțin când vine vorba de Limba și literatura română) concepute pentru stimularea gândirii, ci pentru utilizarea cunoștințelor pe care le predăm în clasă.
Universitățile românești sunt atât de autonome, încât intrarea în sistem și promovarea pe posturi depinde exclusiv de bunăvoința unui grup restrâns de indivizi. Pentru intrarea în sistemul preuniversitar există un examen național, pentru a preda în sistemul universitar avem un set de criterii de circulație locală. Nu puține sunt cazurile când absolvenți care se prezintă la examenul de titularizare și obțin o notă mică sau nu promovează sunt angajați, mai apoi, în sistemul universitar. Deși, după un criteriu obiectiv (un examen național), ei au fost considerați nepregătiți pentru a preda în licee și școli generale, sunt recuperați de un sistem teoretic de rang superior și ajung, nestingheriți, mai devreme sau mai târziu, profesori universitari. Cei mai mulți dintre ei nu există… deși dobândirea titlurilor academice presupune o activitate științifică, ea, activitatea, e invizibilă. Nu le poți citi textele, nu le găsești cărțile, site-urile academice nu îți spun nimic despre ei. Sunt cu desăvârșire anonimi… nu, însă, și în fișele de evaluare. Nu puțini directori de școală sunt profesori execrabili, nu puțini inspectori școlari sunt intelectualicește inexistenți.
Și cu toate acestea, încă mai considerăm că problema majoră a sistemului nostru de educație e că se axează prea mult pe cultură generală și noțiuni teoretice, în dauna practicii. Ne comportăm de parcă am avea prea mulți absolvenți specializați în Homer și în Dante și prea puțini excavatoriști și bucătari. Judecând lucrurile în termenii acestui discurs, te aștepți ca, atunci când mergi pe străzile României, să întâlnești la tot pasul cetățeni care citează din Aristotel și discută ideea de catharsis, într-o română impecabilă… Asta e marea problemă a educației noastre… nu prea avem ospătari, mecanici, tinichigii și coafeze…