Mie mi se părea că trăiesc într-un oraş pustiu, mort, cu doamne şi domni în vîrstă care, dimineaţa, stăteau la coadă la ghişeul băncii şi, cînd le venea rîndul, întrebau dacă au sosit şi pentru ei ceva bani din Spania, Italia, Germania, Franţa, de la copiii plecaţi la muncă. De cînd mă ştiu aşa e oraşul. Tata zicea că a fost şi altfel.
Treceam pe lîngă coada de la bancă şi-mi ziceam că oamenii sînt săraci pentru că sînt proşti. Aşa credeam atunci. Şony a pictat un tablou cu domnii şi doamnele stînd la ghişeu, l-a botezat Relicve, nenea Mărkuş i-a făcut rama, e la un muzeu din Olanda. În pauza mare de la liceu eram prezent. Ieşeau fetele, româncele şi unguroaicele, frumoase, tinere, gălăgioase, treceau de piaţa de alimente, se duceau la chioşcul cu plăcinte şi kefir. Plăcinte cu cartofi şi cu brînză coapte în uleiul vechi de trei zile. Îmi cumpăram şi eu două: una cu cartofi, una cu brînză şi-un kefir. Mă aşezam la o masă de tablă vopsită în verde. Mîncam şi mă uitam la fetele liceului Auto.
Un singur lucru mi se părea ciudat la noi în cartier. Madiana avea trei surori, toate patru purtau ochelari. N-am mai văzut şi nici n-am mai auzit ca ţigăncile să poarte ochelari în alte locuri din Europa.
Pe drumul care ducea de la liceu la piaţa de alimente m-a oprit într-o pauză mare o domnişoară profesoară: „Zoly, numai la sex îți stă capul, lasă-mi fetele în pace! Uite, eu fac toată noaptea sex cu bărbatul meu şi dacă am chef de tine o să-ți spun. Acum aș chiar avea chef, Zoly. Da’ uite că-mi trece. Deja sînt sătulă din cauza nopţii”.
Doi ani am trăit cu profesoara aia mincinoasă. Pînă şi-a văzut de drum. Pînă s-a mutat la o şcoală din Carei. Nu era măritată. Era virgină. Avea o garsonieră în cartierul de blocuri de lîngă vechiul cimitir. Noaptea, punea casete cu filme porno. Ne uitam la actorii ăia şi-i imitam.
„Iar am dormit la ore, Zoly, din cauza nopţilor tale”, îmi spunea.
Cînd s-a dus, m-am bucurat. Parcă mă luase prizonier, parcă trăisem doi ani în puşcăria ei. S-a dus. Doi ani lungi şi grei a ţinut. N-am spus nimic. N-a aflat nimeni. Nici Madiana n-are habar.
M-am învăţat să umblu cu grijă cu româncele şi cu unguroaicele. Nu ştii ce ţi se poate întîmpla din cauza unei clipe de neatenţie.
***
Într-o dimineaţă, tata m-a dus la rîu. Mi-a povestit despre rîme. Pe vremuri, în pămîntul gras şi răcoros trăiau milioane de rîme. Cînd mureau, trupurile ţiganilor se transformau în milioane de rîme. Ridicau capacele sicrielor, atît de multe erau că desprindeau cuiele înfipte în lemnul care închidea trupurile. Rîmele o luau către rîu. Era pămîntul bun şi trăiau altă viaţă. Viaţă de rîmă. Nu era voie să le deranjezi. Acum, în Baia-Mare şi Satu-Mare sînt zece magazine de pescuit. În întunericul nopţilor, cei săraci culeg rîmele la lumina lanternelor. Le pun în saci şi le vînd la magazinele alea. Se pot vinde la bucată pescarilor. Se merită.
***
Numele meu e Zoltan. În cartier mi se spune Zoly. Am un frate pe care tata l-a botezat Şony. Toţi din familie îi zicem Şony, dar în certificatul lui de naştere apare scris Şoani.
Familia mea e de ţigani. Tata e preot baptist la ţigani. Mama ţine gospodăria şi bunica bate din gură. Toată ziua aruncă vorbe către tata. Bunica e mama mamei. Mama e tăcută. Ştie un singur cuvînt interesant, învăţat de la tata. Ni l-a spus mie şi lui Şony. Margăi n-a vrut să-i spună nimic. Marga e sora mea şi a lui Şony. Nici noi n-am vrut să-i spunem Margăi cuvîntul acela, era secretul nostru. Ni-l şopteam de cîte ori aveam probleme. Oricît de rău ne mergea, îl şopteam şi lucrurile se linişteau pe loc. Uneori, stînd în pat, îmi ziceam că ar fi fost mai bine să fi știut cuvîntul de cînd eram mai mic. S-ar fi rezolvat tare multe din greutăţile familiei.
Locuiam în cartierul ţigănesc de la marginea oraşului. Cuvîntul misterios e: MAKTUB. Poate că înseamnă ceva pentru cineva, pe undeva, pentru noi era totul.
***
Înainte de sărbătorile noastre ţigăneşti era coadă la ginecolog. Tinerele îşi făceau întreruperile de sarcini. Veneau special din Spania la ginecolog. În jurul lor roiau cîţiva din cartier care umblau cu fecundatul. Aveau maşini de lux luate la mîna a treia. Proastele puneau botul cu bucurie. Ajungeau după două luni la domnul ginecolog. „Parc-ai mai fost”, zicea doctorul. „Aşa e azi moda, domnule doctor”, răspundeau ţigăncile.
Marga, soră-mea, nu se supunea modei. O păzeam împreună cu fratele Şony. Cînd avea nevoie de bani, îi aduceam găleţile şi o puneam să caute rîme. Umplea cinci, cît puteam noi vinde pînă seara pescarilor.
Cartierului ţigănesc i se zicea „locul rîmelor”. Pescarii îl botezaseră aşa.
Cînd a împlinit paisprezece ani, Marga a prins să pună și ea botul. Din cauza Internetului. Cîţiva vagabonzi i-au promis de toate. Marga l-a ales pe unul taman din Bucureşti. A stat la el vreo două luni. Cînd s-a întors în cartier, s-a angajat la Motelul de curve, unde a învățat că „sexul ţine casa” şi că „fetele gîndesc cu ovarele lor”.
A stat la Motelul ăla doi ani, pînă şi-a găsit un vagabond care şi-a pus în cap să profite de o fată cu ovare deștepte.
Cam tot pe-atunci, Şony a trecut testele la cel mai bun liceu de Artă din Bucureşti. Tata l-a transferat acolo. Şony nu mai era în cartierul nostru de la marginea oraşului. „MAKTUB”, am zis. „Ducă-se”, am încheiat.
Mie îmi plăcea foarte mult de Madiana. Aş fi făcut orice mi-ar fi cerut ea. Când mă punea s-o desenez, zgîriam cu un băţ în lutul din malul rîului pînă-i apăreau buzele. „Da’ unde-i ursuleţul?”, mă-ntreba. „Ai făcut numai buzele.” „Care ursuleţ?”, ziceam. „O să-l cunoşti”, rîdea Madiana.
Marga mi-a spus că Madiana o dezvirginase în joacă. „A băgat pînă am simţit că ustură, Zoly. Aşa a făcut cu toate fetele din cartier. Le aduna seara şi le zicea: ‘Mergem să ne dezvirginăm?’. Toate ne-am dus. Am o amintire frumoasă din seara în care m-am dus şi eu, Zoly.”
În cartier aveam un singur gînd care îmi distrugea viaţa. Gîndul că n-o voi mai vedea pe Madiana. Că va pleca aşa cum s-a dus Marga. Madiana avea Internet. Porţile îi erau deschise.
***
„Aş face orice ca tu să fii fericită acolo”, îi spuneam.
„Unde, Zoly?”, mă-ntreba.
„Chiar dacă n-am să te mai văd niciodată”, ziceam, încet.
„Prostule, Zoly, prostule”, zicea Madiana, fugind şi rîzînd. Se-ntorcea şi mă arăta cu degetul.
Cu Madiana nu mă simţeam în siguranţă.
Într-o zi, Madiana mi-a spus: „Zoly, du-mă şi pe mine la Motelul unde a muncit soră-ta Marga, că vreau să fac dragoste cu tine”.
M-am dus. Am făcut noi ce-am făcut în camera aia de motel. În ziua următoare, Madiana nu mai era cea pe care o cunoşteam.
Mă suna în fiecare dimineaţă. Ne întîlneam. Mă ruga să facem dragoste. Se dezbrăca. Se punea lîngă mine în pat. „Am numai sex în cap, sînt obsedată, Zoly, e un lucru foarte important pentru mine.”
Madiana a început să se îndrăgostească de toţi băieţii din cartierul ţigănesc. Am învăţat mai tîrziu că aşa-s ţigăncile, au în cap numai sex.
Se ducea la bairamuri, dansa aproape goală, făcea sex cu toţi ţiganii ăia care puneau botul. M-am dus de cîteva ori cu ea. După ce nu m-am mai dus, îmi spunea printre buze, şuiera parcă: „Am bairam, Zoly”.
Avea toată noaptea la dispoziţie. Ca ţigan, am hotărît să nu prea fac sex cu ţigănci de-ale noastre. Mai bine ieşeam ca să dau tîrcoale în oraşu Baia-Sprie, la liceul Auto. Băiespriencelor le plac ţiganii pentru că sînt spurcați la gură şi nespălaţi. Am avut de multe ori noroc cu fetele de la liceul Auto. Madiana a simţit că ceva nu era în regulă. A renunţat la bairamuri. Venea la mine acasă. Făceam baie împreună. Mă spăla cu mîinile ei fierbinţi, îi mîngîiam țâțele mici, coapsele, umerii, o sărutam sub duş. După… îi aduceam maşina de bărbierit. Aduceam un lighean cu apă călduţă. Îi spălam „ursuleţul” cu săpunul KUR, cel verde, nu cel roz. Madiana îşi rădea părul. „Ai un ursuleţ cuminte, spălat şi nepăros la dispoziţie, Zoly.” Degeaba. „Ursuleţul” nu era deosebit. Mi-am spus: „Madiana e o curvă ordinară”. Nu-i mare scofală să faci sex cu o ţigancă. De aia noi, ţiganii din cartier, dăm tîrcoale liceului Auto din oraş. După Madiana nu mi-am mai dorit o altă ţigancă în pat.
Eram cu Ioana. Atunci viaţa mea sexuală se afla în prim plan. Ioana mă căuta tot timpul. Îmi plăcea foarte mult. Se lăuda fetelor din clasa ei cu mine. Au apărut alte doritoare. Am încercat cu „ursuleţul” Gabrielei. Era mai bun al Ioanei. Aşa că am rămas cu Ioana. Nu mi-a părut rău.
***
Pe Madiana n-am urît-o, n-am duşmănit-o, cînd ne întîlneam din întîmplare în cartier eram chiar bucuros, vorbeam cu ea. Madiana îmi făcea confidenţe. Trăia cu bărbatul uneia Iulia. Pe Iulia o cunoşteam, era de-o vîrstă cu mine. Madiana mergea la ea acasă. Se dezbrăca, se băga în pat lîngă Iulia. Cînd venea bărbatul, o trimitea pe proastă să facă duş. Pînă venea aia, Madiana era călare, fixa sexul ăluia şi se „autopătrundea”. Aşa-mi zicea: „Mă autopătrund, Zoly, am orgasme unul după altul. Ăla se-mbată de cap şi cînd i-l las femeii lui nu mai e bun de nimic”.
Aşa era Madiana. După vreo doi ani, într-o iarnă geroasă, m-a oprit pe drum, în dreptul părculeţului, și mi-a spus parcă mîndră: „Zoly, Iulia e acum într-o vitrină la Madrid, stă goală, la căldurică, nu ca-n cartierul ăsta”. Atunci am luat-o de mînă şi am făcut sex pe la spate… îmbrăcaţi. Înainte de-a pleca, mi-a şoptit în urechea stîngă: „Mulţumesc mult, Zoly”. Din ureche cuvintele Madianei au ieşit în ger, și au îngheţat.
Madiana era analfabetă. Aşa e cu educaţia noastră, a ţiganilor, în ziua de azi.
***
A doua zi după ce mi-am luat permisul auto, Şony a avut expoziţie de pictură la Bucureşti. Tata şi cu mine ne-am îmbrăcat în costume, cu pantofi de lac, cămăşi albe cu butoni. Mama a apărut într-o rochie înflorată. Era luna mai. Eu am condus maşina. Primul meu drum. Nu-l mai văzusem pe Şony de patru ani buni.
Marga a venit la sala aia de expoziţie cu un golan din Bucureşti. Avea la gît un lanţ gros din aur. Şony era în blugi negri şi bluză neagră. Avea adidaşi albi şi ciorapi albi în picioare. L-am strîns tare în braţe: „Şony, bravo, măi”, i-am spus şi am plîns. „Mersi, Zoly”, a spus Şony şi a plîns. Am plîns pînă ne-am săturat, în sala aia de expoziţie. Lîngă Şony a apărut domnul elegant, cu o pipă-n mînă. Şony m-a prezentat: „Fratele meu, Zoly”. Am întins mîna. Cînd am auzit că era critic de artă, am început să tremur. A vorbit tare frumos despre tablourile lui Şony. Ne-a invitat la el acasă. Nu ne-am dus. Şony dispăruse cu colegii lui. Noi am rămas singuri în expoziţie pînă s-a închis. M-am uitat atent la tablouri. Chiar că erau frumoase. Cel mai mult mi-a plăcut unul ce semăna cu două buze roşii ieşind din malul negru al rîului. Seara ne-am întors acasă. Expoziţia a apărut la televizor. L-am văzut pe Şony, pe profesorul lui, criticul, și o mulțime de oameni. Pe tata, pe mama, pe Marga cu vagabondul ei şi pe mine nu ne-au filmat. Nu contează. Am şoptit: „MAKTUB” şi m-am bucurat pentru Şony.
Cum eu sînt emotiv, dar şi răbdător, și-mi plac mult culorile, îl vedeam pe Şony printre tablouri și mi se umezeau ochii. De fapt, eu semăn cu mama. Amîndoi sîntem deştepţi și sensibili. Tatei i se părea că mama e cam proastă numai pentru că e tăcută. Nu era defel aşa.
***
După o jumătate de an de la expoziţia lui Şony, mama m-a dus la rîu. Am stat pe malul unde făcusem în lut buzele Madianei. Dispăruseră, spălate de apă. Mama mi-a spus că a născut şase copii. Adică aş mai fi avut încă trei fraţi. Mi-a povestit despre tata, care a dus greul familiei, în cartierul ţigănesc. Eu m-am născut în anul o mie nouă sute nouăzeci şi doi. Am fost chiar al şaselea. Mama n-auzise pînă la mine de contracepţie.
Bunica tot striga, la fiecare naștere, după tata: „Vă înmulţiţi ca ţiganii care sînteţi, umpleţi lumea fără ca să puteţi oferi viitor copiilor, nu te mai satură Ăla de Sus de … ”. „Taci mamă, ‘MAKTUB’”, îi tot spunea mama mamei ei.
În anul ăla s-a tot vorbit la televizor despre contracepţie. Tata asculta cu ochii lipiţi de ecran. Într-o zi, n-a mai răbdat, s-a dus la farmacie. Contraceptivele alea nu erau pentru punga lui. Le-a cumpărat, totuși, cu banii din casa parohiei baptiste, pe care o păstorea. I le-a dat mamei, aveau toate indicaţiile, cum și cînd trebuiau luate, ca să omoare sarcina. Mama a promis că va face întocmai. Tata s-a liniştit. I-a apărut pe faţa zîmbetul. Tata avea de obicei o faţă gînditoare, serioasă. Îi stătea mai bine așa, decît zâmbind. Mama s-a dus imediat la rîu. „Nu pot să-mi dau sufletul pe mîna diavolului”, așa a rostit mama și a aruncat contraceptivele chiar în dreptul malului unde voi desena eu în lut buzele Madianei. Și apoi m-am născut eu. Tata nu s-a supărat. A zis „MAKTUB” şi şi-a văzut de treabă la biserica lui.
***
Mie mi s-au umezit ochii acolo, pe malul rîului. Cu trei zile în urmă îmi supărasem mama pentru prima dată. S-a prezentat la poarta noastră tatăl Ioanei. Striga înspre casă că eu i-am dezvirginat fata. A ieşit tata, s-a dus în drum şi l-a bătut măr pe tatăl Ioanei, de n-a mai zis și nu i-a mai trebuit nimic. Cînd a intrat în casă, tata s-a uitat direct la mine. S-a aşezat la masă. Avea faţa zîmbitoare. A privit spre mama şi i-a spus: „Concluzia? Cînd faci bine, femeie, aşteaptă-te la rău!”. Mama s-a supărat. Tata mi-a tras cu ochiul.
Mi-am spus în gând că n-am dreptul să-mi mai supăr mama. De aia mi se umeziseră ochii. Mama a crezut că alta-i pricina. S-a bătut cu mîinile pe burtă. „Tu erai aici, Zoly, nu ţi se mai putea întîmpla nimic. N-aveai nici un pericol ca să nu fii”, a continuat mama. Imediat după ce m-am născut, tata s-a întîlnit în Baia-Mare cu un fost coleg de liceu. Tata făcuse liceul Auto din Baia-Sprie, cu bacalaureat. Prietenul lui ajunsese inginer la Căile ferate. Era căsătorit cu o chimistă. Au stat la o bere lîngă piaţa de alimente. Şi-au spus unul altuia necazurile.
Inginerul n-avea copii din cauza chimistei. Inginerul era înstărit. Tata i-a povestit de mine. Inginerul m-ar fi înfiat, că eram băiat şi-i puteam duce numele mai departe. Tata a fost de acord să-mi schimbe numele. „Din Zoltan putem face uşor Mirel în acte”, i-a spus tata inginerului.
După ce au bătut palma, tata s-a întîlnit cu chimista. „Să respectaţi perioada de alăptare”, i-a spus femeia. Doamna avea apucături aristocratice. I-a cerut tatei date despre familie, fraţi, surori. Toţi eram sănătoşi. Eu eram chiar un copil frumos. Acasă, mama a început deja să-mi spună Mirel.
Au trecut trei luni pînă chimista s-a lămurit. A fost de acord cu înfierea. Tata avea mereu faţa lui zîmbitoare. Inginerul la fel. Cu o zi înainte de a face actele, inginerul s-a dus cu bicicleta la fotbal în Satulung. Trecînd cu roata din faţă peste o piatră, s-a dat de-a dura pînă sub roţile unui camion, care l-au strivit.
În loc de o înfiere, chimista a avut parte de o înmormîntare.
Atunci, mama i-a zis tatei: „Aşa a fost scris…”, şi tata i-a zis mamei: „MAKTUB”.
Mama a reînceput să-mi spună Zoly. Pe cînd împlinisem doi ani, fratele mai mare umbla toată ziua prin curte cu o cămaşă lungă. S-a dus la sobă să ia porumbul pus pe jar. Tata era plecat în Baia-Mare. Mama era pe la o vecină. I s-a aprins o mînecă de la cămaşa aia lungă. A fugit speriat prin toată curtea. A rămas fără cămaşă, cu pielea arsă, culcat pe pămîntul cu straturi de legume. Mama l-a uns cu miere de stup, l-a dat pe trup cu lapte de oaie, apoi l-a dus la spital.
Cînd a închis ochii pentru totdeauna, fratele mai mare i-a spus mamei: „Uite, la geam stă Marga noastră cu Zoly în braţe”.
Au venit la noi în casă oameni îmbrăcaţi cu costume negre, care l-au acuzat pe tata că n-are grijă de copiii lui. Au acuzat-o şi pe mama. Tata i-a dat afară. După ce l-a îngropat pe fratele mai mare în cimitir, tata i-a spus mamei: „MAKTUB”.
După ce i s-au mai vindecat rănile sufletului, tata s-a uitat la mine şi a zis: „Doamne, înainte de a se naşte Zoly, tu cunoşteai cărările mele”. Şi tata a plîns. A urlat de durere. Mama nu s-a speriat. M-a dus la o vecină, ca să poată plînge în voie bărbatul ei.
Astea mi le-a mi-a povestit mama pe malul rîului. A crezut că atîta trebuie să ştiu despre naşterea mea.
***
În dimineaţa următoare, m-am întîlnit cu Ioana. Mergea la liceul Auto. A strigat către mine: „Zoly, mi-a venit menstruaţia, taică-to a făcut bine că l-a bătut pe taică-mio”.
Cu Ioana am hotărît că n-o să mai am nici o treabă. La liceul Auto, fetele mă porecliseră Zoly Kalul. Probabil că știu ele din care pricină.
***
Ascultînd-o pe mama povestind, mi-am amintit că eram copil şi aveam două mari iubiri: mama era prima, pe locul doi veneau iepuraşii, mult mai tîrziu am adăugat şi ceasurile de mînă. În cartierul ţigănesc din Baia-Sprie vindea iepuraşi nenea Mărkuş, tîmplarul. Îi ţinea pînă împlineau douăsprezece săptămâni şi-i dădea cu zece lei bucata. Am cerut douăzeci de lei de la bunica. Mi-am cumpărat doi iepuraşi. Seara mă rugam pentru sănătatea mea şi a lor. S-au înmulţit, mai ceva ca ţiganii. „Ne-au invadat iepuraşii”, zicea tata. În oraş românii ziceau: „Ne invadează ţiganii”. Pricina era aceeaşi. Noi şi iepuraşii ne înmulţeam cu mare viteză, în timp ce românii foloseau contraceptive şi se văitau.
***
Cînd împlinisem şapte ani, au venit la noi în casă factorul poştal şi gestionarul magazinului din cartierul ţigănesc. Factorul poştal l-a întrebat pe tata: „Oare e bine ce fac, renunţ la meseria asta şi mă duc la şcoala de şoferi, ce zici?”. Tata a zis că e foarte bine. „Da’ n-am decît o diplomă de cinci clase, şi se cer şapte”. Tata era prieten cu directorul şcolii ţigăneşti. „Nu-mi las copiii pe drumuri ca să ajungi tu şofer. Vrei să mă bagi la puşcărie?!”, a zis tata. Gestionarul şi-a scos ceasul de pe mînă și i l-a întins tatei: „Ia-l şi ajută-l, te rog”, a zis.
Așa a ajuns factorul poştal primul şofer profesionist din cartierul ţigănesc.
Pînă am împlinit zece ani am aşteptat cu spaimă, în fiecare zi şi-n fiecare noapte, să apară un domn în costum negru şi să-l ducă pe tata la puşcărie.
Ceasul gestionarului era pe masa din „cealaltă casă”… aşa-i ziceam toţi camerei de ospeţie. I-am văzut cadranul secundarului. O limbă subţirică de culoare albastră făcea zglobiu mişcarea de rotaţie. Mi-am dorit un ceas al meu, să-l port pe mînă, să mă pot uita la el în fiecare secundă.
***
M-am dus la magazinul de ceasuri din Baia-Mare. Un ceas adevărat costa două sute optzeci de lei. M-am apucat să vînd iepuraşi. Nenea Mărkuş s-a supărat că-i făceam concurenţă. Într-o jumătate de an aveam pe mînă ceasul. Avea fosfor, orele şi minutele se vedeau tare frumos pe întuneric. Trebuia să-l trag la fiecare douăzeci şi patru de ore şi să-l feresc de apă. Cînd tata stingea lumina, mă uitam fix la ceas pînă adormeam. După nici şase luni de zile, încremenise secundarul. L-am scuturat degeaba. Pornea zece secunde şi se oprea. L-am tras din douăsprezece în douăsprezece ore şi a început iar să meargă. Dar nu multă vreme. Am spus: „MAKTUB”, şi tot degeaba. Mi-am dorit o minune de Sfintele Sărbători de Paști. M-am dus la Vecernie. Se apropia Învierea Domnului. Mă tot rugam. Dimineaţa de Paști m-am îmbrăcat frumos. Ţineam ceasul în buzunar. Tata era în altar. M-am dus în faţă cînd a ieşit tata printre credincioşi, m-am strecurat pe lîngă el pînă la Icoana cu Domnul Isus Cristos. Am scos ceasul şi am mîngîiat Icoana cu cadranul. Am alergat acasă. M-am pus în pat și cu capul sub pătură mă uitam la cadranul ceasului fosforescent. Secundarul mergea iar. Trecuse și ora de tragere şi ceasul continua să funcţioneze. Am ştiut că rugăciunea mea a ajuns pînă la ceruri.
***
În cartierul ţigănesc nu mai aveam ce face. Au trecut patru ani de la prima expoziţie a fratelui Şony. Cu Madiana am avut noroc. M-a luat cu ea în Spania. Am dus trei ţigănci plus Madiana pînă la Cordoba. Le-a plasat unde ştia ea că pot lucra ţigăncile din cartierul nostru. Am rămas numai noi doi. Madiana se făcuse și mai frumoasă, o ţigancă coaptă. „Zoly, dacă tu vrei rămîn cu tine, aici”, mi-a spus. Am rămas amîndoi. Ne-am dus la optzeci de kilometri de Cordoba. În Valverde de Campo. Un orăşel cam cît Seinii. Madiana nu ducea lipsă de bani. Am închiriat un apartament dintr-o casă cu patru apartamente. Al nostru era la etajul unu. Vecinii de la parter au făcut scandal că nu le trebuie români pe lîngă ei. După un an ne-am mutat. Vecinii ăia au plîns după noi. Ne-au rugat să ne întoarcem. „Aţi zis că nu vă plac românii”, le-am spus, şi n-am mai revenit.
***
De cîteva ori pe an mi se întîmplă să mă transform într-o mulțime de rîme care se plimbă unduitor, cu eleganță, pe covor, pe pat, pe noptiere, pe veioze, pe pereţi… Camera-i toată o rîmă uriaşă. Mă trezesc, transpirat leoarcă. Deschid ochii cu mare spaimă. Toate-s la locul lor în Valverde de Campo! Nu mai adorm pînă dimineaţa, cînd plec la fincă ori în Sevilla după fazani.
Eu muncesc la o fincă de vînătoare a unui domn Gonzalo. Sînt şeful pazei. Am introdus în fincă fazani. De cîte ori vin vînătorii, sîntem anunţaţi cu două zile înainte. Mă duc la Cadiz, unde se vînd fazani cu acte în regulă. Cumpăr trei sute de bucăţi. Le dau drumul în trei reprize. Vînătorii trag, apoi se aşază la o masă, beau cafea, beau vin, mint mult şi apoi pleacă. Cam asta-i tot. Pe fazanii împuşcaţi îi dau gratuit la două mănăstiri de călugăriţe de aici, din Andaluzia.
E mai rar ca un oraş să fie la fel de frumos ca numele lui: „Valverde de Campo”! De aici, într-o oră ajungi la Cadiz, Sevilla ori Cordoba. În zece minute eşti deja la autostrada Sudului şi poţi s-o iei cu maşina în ce direcţie doreşti. Dacă mergi tot drept, după o mie trei sute cincizeci de kilometri ajungi la Paris. În Valverde de Campo sînt prieten cu toată lumea. Vara e cel mai greu prin fincă, fiindcă sînt patruzeci şi cinci de grade și ești obligat să circuli cu ţeava de eşapament ridicată, ca să nu se producă incendii. N-ai voie să fumezi, că se poate aprinde finca pînă și de la un scrum de ţigară.
Au apărut de vreo trei ani şi pe aici ţiganii, la cerşit şi la furat. I-am luat deoparte şi le-am explicat de ce-i păcat să fure aici, în Valverde de Campo, să facă bine să se ducă și să fure prin alte orașe, departe de Andaluzia mea. Altfel tata va arunca blesteme pe capul lor. Mi-au spus: „Bine, Zoly Kalu’, aşa o să facem”. Și nu i-am mai văzut.
Cu Madiana am un băieţel de doi ani. Ţigăncile sînt subţirele şi faine numai pînă se apucă să nască. Apoi urmează lățirea. Aşa-i şi cu Madiana mea.
Am primit telefon de la Şony. Are o altă expoziţie la un mare muzeu de artă din Bucureşti. I-am promis că voi fi prezent cu Madiana şi cu feciorul Alberto, ca să vadă și ăla micu’ ce mare a ajuns unchiu-său Şony! După ce am terminat de vorbit, m-am ascuns şi am plîns de bucurie. Mi l-am amintit pe Şony, mi-am adus aminte de Marga, de mama, de tata, de cartierul nostru ţigănesc, de Baia-Spria mea!
Apoi m-am dus la fincă, unde aveam de pregătit o vînătoare de cerbi pentru treizeci de spanioli din Cordoba.
Am primit o scrisoare din Bucureşti de la soră-mea. Opt zile a făcut pînă-n Valverde de Campo!
„Drag frate Zoly, niciodată n-am fost eu desertul preferat al niciunui bărbat. Nici cînd eram la Motelul din oraş. Şony şi cu tine m-aţi învăţat că noi trebuie să supravieţuim, nu să trăim, și că toţi luptă în lumea asta numai pentru împerechere. Cu mine nu prea le-a mers, am ales eu şi am plecat fără dezgust, fără spaime, fără să-mi fie scîrbă sau milă de nimeni și de nimic. Acum fac echipă cu Walter, un proxenet neamț, cu părul alb. Unu’ gras, care miroase a şoarece amestecat cu conservă de fasole desfăcută şi neterminată. Stă în cameră şi plînge, ascultînd la un pick-up arii din Aida. Are tot timpul ochii umezi. Dormim în două camere cu curte, una o închiriem la grupuri pentru sex. E foarte rentabil. N-ar fi rău dacă ar face mai puțin zgomot noapte de noapte. În sfîrșit, eu una nu mă ruşinez de nimic, nu regret nimic. Asta a fost alegerea mea.
Să-i spui fratelui Şony că nu pot merge la expoziţie. I-am spus lui Walter de Şony, de picturile lui, dar mi-a zis cu răutate că ţara romînească trebuie cîntată şi nu pictată. L-am bătut, că a doua zi era vînăt peste tot. Acuma trebuie să-l îngrijesc. Nu poate ieşi din casă vreo zece zile.
Sora ta, Marga
P.S.: Mergem înainte, că nu sîntem raci! MAKTUB!”