La prima vedere, o carte precum Lumea ca literatură. Alte amintiri, de Ioan Groșan se încadrează cu lejeritate în categoria volumelor de „amintiri cu scriitori” care în ultimii ani ai regimului comunist îi aduseseră unui autor nu foarte charismatic, precum Mircea Micu, o bruscă și poate neașteptată popularitate în rândurile cititorilor. Într-o vreme în care cărțile apăreau în tiraje amețitoare, dar publicarea fotografiilor scriitorilor era, practic, interzisă, pe copertele cărților sau în revistele literare, deși mulți dintre ei erau materie obligatorie în programa școlară, aceste indiscreții de la petreceri, partide de pescuit, relatări ale unor farse, în care spiritul ludic făcea întotdeauna casă bună cu vorbele de duh, întredeschideau uși interzise spre laboratoarele în care era concepută, cu sau fără ghilimele, marea literatură română a timpului. În stricta noastră contemporaneitate, o variantă a acestor rememorări (multe în cheie umoristică) a unor întâmplări cu personalități marcante ale vieții publice (nu doar scriitori, ci și politicieni, actori, muzicieni, jurnaliști), o reprezintă „jurnalele secrete” ale lui Alex Ștefănescu.
Există însă și un palier la nivelul căruia cartea lui Ioan Groșan se desparte net de cărțile invocate până aici. Deși mai toate întâmplările au legătură cu viața literară și au un vădit substrat umoristic, ele nu ating decât tangențial personajele inconturnabile ale literaturii române. Totul se restrânge la un grup de prieteni, toți absolvenți ai Universității Babeș-Bolyai, aterizați în București pentru a cuceri gloria literară și reuniți sub umbela unui grup cu o denumire de o ironie devastatoare pentru climatul de incultură și populism din anii ’80 ai secolului trecut, Ars amatoria (pe care autoritățile vremii îl tratau cu respectul cuvenit „artei de amatori”). Toți erau des génies en herbe, oameni care se bucurau de o bună reputație în lumea culturală, prezențe active și vizibile în presa vremii, dar aflați la vârsta debutului editorial. Reprezentau cu toții mai degrabă o imensă potențialitate decât o certitudine. Unii au confirmat mai mult, alții, mai puțin, au fost și dintre cei pe care destinul i-a răpit prea repede, dar cert este că niciunul dintre ei nu a atins, mai ales în climatul de degradare a valorilor literare de după căderea comunismului, notorietatea publică la care ajunseseră Fănuș Neagu, D.R. Popescu și celelalte personaje ale lui Mircea Micu. Mă întreb și, de câteva ori de-a lungul cărții se întreabă și Ioan Groșan, ce interes pot avea pentru cititorii de azi farsele și întâmplările din tinerețea lui Ioan Buduca, Radu G. Țeposu, George Țâra, Ioan T. Morar. Rămâne umorul în sine și calitatea de mărturie despre trecutul boem al unor oameni aflați într-un fel de prelungire a climatului universitar (toți gravitau în jurul revistelor „Viața studențească” și „Amfiteatru”, conduse cu superioară ironie de Stelian Moțiu, un lider UASCR ieșit din norme, care, prin bagatelizare și spirit ludic, udate din belșug cu bere, reușise să ia aproape complet presiunea politică de pe umerii tinerilor redactori). Aproape toți se simțeau liberi în redacție, scriau ce doreau, iar dacă unele articole nu apăreau, Stelian Moțiu povestea cu umor scena cenzurării lor, imitând uneori reacții ale diverșilor lideri de partid, fapt ce îl făcea pe autorul respectiv să se simtă mai degrabă mândru decât deprimat de respingerea articolului.
Cu totul altul este impactul unei asemenea cărți pentru cineva ca mine, format exact în climatul de la „Viața studențească” și „Amfiteatru” al anilor ’80, sub directa oblăduire a celor din Ars amatoria și a lui Stelian Moțiu. I-am cunoscut pe toți, le știam mimica, particularitățile vocii, felul de a glumi sau de a râde de mai marii acelei lumi. De câte ori veneam în București, locuiam fie la Radu G. Țeposu, fie la Ioan Buduca, fie la George Țâra. Poate, paradoxal, pe Ioan Groșan l-am cunoscut cel mai puțin dintre ei. Nefăcând parte din redacție trecea doar pentru a-și aduce foiletonul său, O sută de ani de zile la Porțile Orientului, dar era întâmpinat de fiecare dată cu entuziasm general. Toată lumea mă asigura că, de fapt, el este Ars amatoria. Interesant, la grupul lor era faptul că toți erau pe aceeași lungime de undă, se completau perfect într-un discurs ironic și autoironic, aveau o coerență perfectă ca întreg, deși erau individualități complet distincte. Ioan Buduca, slab, înalt, nervos, precipitat, nepunctual, amestecând sofisme cu repeziciune pentru a ajunge pe scurtătură la concluzii care trebuiau obligatoriu să coincidă cu premisa lui; George Țăra, mare ca un urs, lent, tărăgănat la mers și la vorbă, mereu predispus la poveste și aproape niciodată la faptă. Adora să amâne în speranța că nu va mai fi nevoit să facă un anumit lucru. Radu G. Țeposu, familist convins, voce a rațiunii, gata oricând să înceapă noi proiecte cu un fel de siguranță calculată, care te făcea mereu să mergi cu ochii închiși pe mâna lui. Și toate lucururile începute de el și-au trăit, într-un fel sau altul traiul lor. Ioan Groșan era poreclit „Șpionul”, avea mereu ceva subversiv în apariții și observa cu o acuitate ieșită din comun partea de grotesc a fiecărui om aflat în preajma sa. Sarcasmul său era de notorietate, ca și particularitatea că, în materie de femei, era adeptul necondiționat al cantității în detrimentul calității. Ei erau cei patru magnifici ai școlii clujene, în jurul cărora au început să graviteze și alții în ultimul deceniu comunist, Radu Călin Cristea, Ioan T. Morar și eu însumi ca însetat învățăcel. De la ei am învățat să gândesc liber și să spun ce gândesc, sarcasmul cu care taxau lașitățile și demisiile morale ale unora și altora din imediata lor apropiere m-au făcut să cred toată viața că e mai bine să pierzi pe mâna adevărului decât să câștigi mize mici devenind bătaia de joc a unor oameni care te văd și te taxează, să-mi construiesc, pas cu pas, propriul meu sistem de valori în evaluarea oamenilor și a cărților, să râd, atunci când e cazul, de propriile mele slăbiciuni și cedări, așa cum râd de cele ale altora.
Tonul rememorărilor lui Ioan Groșan nu este unul copleșit de melancolie chiar dacă pe fundal se simte din plin povara timpului care a trecut, iar unii dintre eroii cărții au părăsit deja această lume. De altfel, ultimul text din volum, Cenaclul din cer, este o nesfârșită listă a colegilor săi de generație care au trecut pragul acestei lumi. Dimpotrivă, tonul este neutru, pozitiv, ca al poveștilor spuse pe terasă, în jurul unei beri, în care scopul este de a distra, de a pune cât mai bine în evidență dimensiunea umoristică a situațiilor și a replicilor. Nu evocarea unor oameni care i-au marcat tinerețea este miza lui Groșan, ci savoarea unor întâmplări la care aceștia au fost parte. Rolul lor în narațiune este cel al unor martori, meniți să autentifice veridicitatea relatării. Nu are niciun rost să dau exemple concrete, pentru că aș ucide tot farmecul lecturii. O proză foarte scurtă din acest volum merită însă evidențiată. Ea nu are legătură nici cu tonul general al cărții, nici cu personajele pe care le-am invocat mai sus. Se numește Duminica spre prânz, în crâșmele de fraternizare. Este aproape un poem în proză. Mutatis Mutandis, e o variantă neaoșă, adaptată la viața de cartier din orașele românești, a cântecului lui Jacques Brel, Les Vieux. Despre acei bătrâni singuratici, bărbieriți impecabil și îmbrăcați în costumele lor demodate, învechite dar curate, din altă epocă, veniți în fiecare duminică dimineața la birtul din cartier, unde toți se cunosc și care abia a deschis. Aici, comandă negreșit o sută de „amestecată”, pe care o savurează cu privirea în gol și cu gândurile rătăcite în alte vremuri, populate cu oameni care au fost și cu iubiri care ar fi putut să fie. „Când termină și al doilea pahar, se ridică fără să se clatine, salută din cap barmanița zâmbitoare și se duc spre casă, unde îi așteaptă fie nevasta vârstnică cu masa de prânz, fie nimeni. Mai aruncă în holul blocului o privire îngrijorată spre lista cu întreținerea, iau liftul hodorogit și ajung. Până duminica viitoare nu mai e mult.” (p. 36) Tot textul este o mostră de ironie duioasă, în care zâmbetul de pe față, face casă bună cu lacrima din colțul ochiului. Ioan Groșan nu observă doar grotescul unor caractere, ci și micul sublim al vieții.
Rămas multă vreme după căderea comunismului în stadiul de uriașă speranță a prozei românești, Ioan Groșan pare să fi făcut direct pasul spre clasicizare. Cele două cărți din ciclul Lumea ca literatură sunt primele sale cărți de bătrânețe. Primul semn explicit că viața începe să rămână urmă, nu mai trebuie căutată doar în față.
Și dacă tot am pus în titlul articolului o întrebare dintr-un cântec al lui Charles Trenet (interpretat magnific de Dalida) răspunsul la ea nu poate fi extras decât din versurile aceluiași cântec: „Une photo! Vieille photo/ De ma jeunesse!”
Frumoasă a fost tinerețea noastră, Ioan Groșan!
Ioan Groșan, Lumea ca literatură. Alte amintiri, Editura Polirom, Iași, 2017, 140 pag.