Aproape
Seară,
aproape seară;
O umbră de lumină
îmi desenează picioarele,
timide, fiind ele
ca două corăbioare
neîndrăznind să se arunce
în marea de întuneric,
în întunericul ce mă
pândește; mă pândește,
dar scap și de această
dată, făcând o piruetă
de abil dansator.
Despre o zi
E-adevărat cerul s-a
oglindit în apă și,
deodată, s-a prăbușit în
ea, lăsând o prăpastie
albastră unde roiau
păsările, unde stelele se
hârjoneau, unde gândurile
alunecau pe visări, cum
săniile, iarna, la munte,
și, de acolo, doar singurătatea,
ca o idee credincioasă,
a venit și s-a așezat,
cu sfială, în sufletul meu.
Drum
Eu, vecin cu bucuria
de a îmbătrâni, la o răscruce
de timpuri, unde eul meu minuscul
nu vrea să se piardă.
Încețoșat și vesel totodată,
fir de lumină și de otravă,
cântec și bocet împătimit
în voința de a fi om.
Strădania gândurilor mele
care poate fi ștearsă de o
simplă întâmplare naturală,
nefastă, nici nu mai contează.
Stăpân al propriei molecule
galactice, proiectat în lumină,
pătat de umbră, aș putea
să mă îndrept cu trup și suflet
cu ochii lucizi către moarte.
Urmele
Urmele mele nu sunt de sânge,
sunt cele spirituale care te caută
în cântec și vers, lumină fiind
ielele neastâmpărate, în noapte,
jucându-se cu soarta și întunericul,
jucându-se cu perimata lună.
Ce să-ți mai spun,
când zilele, nopțile și anii sunt
toate prăbușite în amintirea ta?
Când ajunul morții este pe urmele
tuturor, iar apropiata clipă îmi face
semne obscene și nimicul încearcă
să-mi ia locul?
Ce să-ți mai spun?
În nemodestia mea,
fiind/crezând că sunt alesul lui
Dumnezeu, îți dăruiesc o vrabie
care tocmai acum îmi ciugulește
din palmă.
Ca o veste
Întotdeauna m-a întristat
moartea poeților tineri,
odată cu dorința mea
de a moșteni poemele
pe care ei nu au mai
apucat să le scrie.
Întotdeauna mă cuprinde
tristețea atunci când uit un poem,
un poem ce nu am mai apucat
să-l scriu și mă gândesc că
ar fi putut să fie chiar un poem
al unui tânăr poet de curând plecat.
Oare acel poem să fi fost
ca un semn, o scrisoare adresată mie
ca o veste, ca o veste care mă
cutremură?
Amândoi
Hai, vino să te răstorn –
îmi spuneam în gând – cum
plugarul răstoarnă pământul
în nemărginirea Bărăganului,
pe când mi se părea că ții încă
o dropie în mână.
Bănuitoare, asemenea unei copile,
ai crezut că vreau să-ți fur mâna
care se pregătea de zbor.
Nu știai, proasto, că te-am zărit
cum furai cireșe din grădina
lui nea Gheorghe și, tremurând,
ți le strecurai în sân.
Te-am căutat, nerăbdător, și,
când te-am găsit, mai rămăsese
doar niște suc plăcut aromitor.
Tacticos, m-am lins pe degete chiar
în păduricea de lângă râu, unde
amândoi încă mai priveam cocorii care
se bucurau de înaltul cerului.
Poem
Somnul, o, numai somnul,
în care de cele mai multe ori
este îngropată o moarte,
ne dă luciditatea zilei următoare;
Numai că noi în speranță ne pierdem
și-n vuiet de valuri de păsări,
în zborul ochilor lipit de luna ce,
ca o țață, ne dă cu tifla din
înălțimea ei.
Osana lui Nimeni
Timpul născuse o zi care
avea eșarfa pe ochi;
Nimeni umbla năuc pe sub pomi,
Vestea adusese o ciudățenie moartă,
Lovită cu eșarfa de soartă.
Un guguștiuc de pe o ramură
privea mirat;
Oare cine adusese atâta liniște
pe pământ, se întreba, se uluia;
Ramura de sub el se clătina.
Atunci, orologiul automat din
oraș porni nebun să sune
sosirea marelui aceluia, Nimeni.
Și nimeni nu voia, nu se ploconea,
de venirea lui Nimeni.
Rămase și el nedumerit, intrigat,
Că pe poarta orașului scria: pustiu.
Guguștiucul înlemnise, sobru, neînsoțit,
Dar mișca ochii și se vedea că e viu.
Grijă …
Ce să mai scriem
despre moarte ?
Este atât de tocită
de condeiul poeților,
încât ar putea fi
pe cale de dispariție.
Filozoful
…Filozoful care îl înjură
pe Creator și care de veacuri
nu a primit niciun răspuns.
Creatorul i-a dat doar liniștea
și o pasăre oarbă care,
cu zborul, scrie haotic
rune în peștera cerului.