O altă întoarcere a Fiului Risipitor

Nu mă întrebați, căci nici singură nu pricep, de ce am cumpărat mai întâi, de ce am citit apoi, și de ce vreau să scriu acum despre cartea unui preot care interpretează povestea biblică a Fiului Risipitor pornind de la un tablou de Rembrandt¹. Singurul argument care îmi trece prin minte pentru prima etapă a acestui proces este că m-a atras tocmai combinația preot-artă-parabolă, mai ales că mi se promitea înecarea ei în sosul unei experiențe personale.

A doua fază mi-o explic mai simplu. Lecturilor le găsesc mereu o justificare. Dar lăsând gluma deoparte, să vorbești despre o experiență spirituală pornind de la o operă de artă nu este totuși ceva obișnuit. În plus, sunt foarte sensibilă când vine vorba de artă. Prologul cărții, adică povestea întâlnirii autorului mai întâi cu reproducerea tabloului lui Rembrandt, apoi cu tabloul însuși, toate trăirile personajului, și deruta, și cumplita admirație, mi s-a părut neverosimil. Iată, mi-am spus, până și un preot, când mărturisește, poate să te facă să plângi (iertați-mi aciditatea)!

În etapa scrisului sunt confuză. Întrucât, pe de o parte, după prolog cartea a devenit ceea ce trebuia să devină, parcursul spiritual al unui om, iar mie, culmea!, a continuat să-mi placă, deși nu cu aceeași intensitate. Iar pe de altă parte, n-am uitat că am scris, nu demult, despre cărțile de spiritualitate și nu tocmai pozitiv. Și chiar dacă e la mijloc o experiență autentică, chiar dacă revelația izbucnește din artă, chiar dacă despre întâlnirea cu divinitatea se vorbește, tot mă contrazic. Nu în totalitate, căci am scris atunci și că, într-un anumit moment al vieții, o astfel de carte poate cădea bine (o exprimare ciudată, pardon!); doar să faci dintr-o beletristică de genul acesta un scop în viață mi se părea deplorabil. În fine, am fost, cred, mult mai subtilă. Nici nu contează, în definitiv, mă contrazic și sunt bucuroasă că mă contrazic. Întotdeauna trecerea de la o idee la contrariul ei, în secvențe diferite ale existenței, mi s-a părut un semn de vigoare, de nestatornicie suculentă.

Habar nu aveam cum îmi voi începe cronica, dar văd că am făcut fără să-mi dau seama un început lung, prin frunzișul căruia sper totuși că mai zăriți cele trei crengi-etape. Și îmi permit să construiesc un hamac, al cărui celălalt capăt să-l leg de etapele pe care autorul a descoperit că trebuie să le parcurgă pentru a ajunge la desăvârșirea umană și spirituală, tot în număr de trei. Nu că ar avea ceva în comun fazele mele cu etapele lui, ci doar ca să stăm laolaltă sub semnul triadei.

Acum să ne închipuim un preot care ajunge din întâmplare în fața unei copíi a unei lucrări de artă și, fără să înțeleagă de ce, rămâne îndelung cu privirea absorbită de ea, stăpânit de o emoție stranie, tulburătoare. Ca oricine ar privi tabloul lui Rembrandt, autorul se regăsește în Fiul Risipitor, cu deosebirea esențială că nu rămâne aici. Conversațiile ulterioare, lecturile și cufundarea în interpretarea parabolei îl provoacă să realizeze necesitatea de a trece prin toate cele trei etape, să conștientizeze că trebuie să fie Fiul Risipitor, apoi Fratele, pentru ca, spre final, să trăiască experiența Tatălui, cel mai greu de atins.

Ca să înaintezi pe calea împlinirii spirituale ai nevoie, și mai mult în vremurile noastre, de o voință măreață. Nu-i iau în seamă pe habotnici, nici pe smintiții care cred că se vor mântui peste noapte. Mă emoționează numai cei care cu adevărat și responsabil pornesc pe drumul desăvârșirii. Și fac o reverență în fața lor. Pentru noi, ceilalți, în ce s-a transformat cuvântul spiritualitate? E singur și fără adăpost, aruncat în ograda religiei, ca un lucru vechi și anapoda în viețile noastre. Când îl rostim, îi simțim pe limbă gustul găunos. Sună ca un lighean ruginit.

De rușine, m-am pus pe mine în fața tabloului lui Rembrandt. Aș fi putut trăi o emoție asemănătoare cu cea descrisă de autor, aș fi putut să caut apoi cărți, interpretări care să mă lămurească asupra parabolei reprezentate, aș fi citit și despre viața lui Rembrandt, el însuși, după concluziile lui Henri J. M. Nouwen, căci acesta este numele preotului, un „pasager” prin cele trei etape, aș fi pătruns sensurile poveștii biblice și unele înțelesuri mi-ar fi îndreptat comportamentul. Până la urmă, este vorba despre iubire necondiționată, despre iertare adevărată și despre bunătate. Sunt și alte experiențe, întâlniri și încercări care mă provoacă să mă întorc cu fața spre bine. Dar vreau eu să ajung în postura Tatălui? De unde puterea și curajul unui asemenea rol? Mai limpede spus, cei mai mulți dintre noi nu trec de pragul estetic al existenței². Chiar dacă pentru o clipă, printr-o revelație poate, întrezărim ceva mai profund, un dincolo care respiră și ne cheamă… Uităm. Urcușul e dificil și apoi este destul de confortabil la poalele muntelui. Aerul înălțimilor pare cam tare, zise Vulpea!

Și după prelungita fugă în marginea cărții o să trec la subiect, adică la cele trei etape. Fiul Risipitor: copilul care ne place să fim, fiul rebel și acum ostenit, care după drumuri și rătăciri, în sfârșit, a ales să se întoarcă acasă, acolo unde cineva a stat și a așteptat necontenit, cu brațele desfăcute. Este întoarcerea spre Dumnezeu, dorința de a intra în adevăr și iubire, și de a rămâne acolo. Revenirea ascunde totuși plecarea și aroganța, nestăpânirea și desfrânarea. Fiul Risipitor își începe aventura jignindu-și Tatăl, întrucât își cere partea de avere ce i se cuvine înainte de moartea părintelui. „Tată, nu pot să aștept până mori”, parcă i-ar spune. Cuvinte cutremurătoare. Plecarea lui devine așadar o rupere de tradiție, de familie, o renegare a tot ce l-a crescut și ar fi trebuit să-i fie sfânt. Orice om aflat în postura Fiului Risipitor îi întoarce spatele lui Dumnezeu. Se îndepărtează pentru că îl caracterizează mânia, lăcomia, răzvrătirea, înstrăinarea de cele ale casei sale, impresia că lumea îl definește, că aparține imperiului lui „dacă”, imperiul condiționării. Când a risipit toată averea și nu a mai fost privit de cei din jur ca o ființă umană, când a simțit singurătatea crâncenă a dezumanizării sale, abia atunci i-a venit gândul bun, al întoarcerii acasă. Numai faptul că era fiul cuiva îi rămăsese cu adevărat, deși nu mai era demn de statutul acesta. Fiul Risipitor se căiește, însă o face egoist, pentru că vrea în fapt să supraviețuiască.

Fratele mai mare este pierdut și el, deși nu a plecat niciodată de-acasă. Chiar dacă aparent el își face datoria, lăuntric e tot îndepărtat de tatăl său. Se simte nefericit și îi lipsește libertatea. O viață în ascultare și disciplină nu crește la sân șarpele eliberării? Devii invidios pe cel care a îndrăznit să plece și frustrat că tu nu te poți abate, că ții așa de mult ca lumea să nu-și schimbe părerea despre tine. Fratele vrea să fie lăudat și apreciat, dar plătește prețul acestei ne-abateri de la o viață ordonată, simplă, clară. La suprafață, Fiul cel mare este cum se cuvine, nu ai nimic să-i reproșezi. Dar când Fiul Risipitor se întoarce acasă și când în părintele lor răsare bucuria, răbufnește din Frate întunericul, ni se arată brusc ca un om trufaș, resentimentar și rău. Dacă Fiul cel mic ne e drag, Fiul cel Mare ne e urât. Este poate diferența dintre ceea ce vrem să fim și ceea ce suntem de fapt. Identificarea cu cel de-al doilea nu ne convine, chiar dacă mulți îi suntem lui mai apropiați, căci el este drumul comun.

Fratele trebuie adus în bucurie, trebuie să se întoarcă și el acasă. De ce se ferește de îmbrățișarea Tatălui, care îl iubește la fel de mult ca pe celălalt și e gata să-l ierte de asemenea? Că ești fiul cel mic ori cel mare, Dumnezeu te va primi acasă și te vrea întors acasă. Și totuși, nu vom ști niciodată dacă Fiul cel mare a înțeles cuvintele Tatălui, dacă s-a alăturat veseliei, dacă și-a îmbrățișat și el, în cele din urmă, fratele întors acasă. „Fiule, eu ești totdeauna cu mine…”, îi spune părintele. Dar Fratele nu poate să nu se compare, să nu se considere iubit mai puțin, să nu pretindă mai mult. Nu poate da dovadă de recunoștință, nu se lasă binecuvântat.

Saltul miraculos în călătoria spirituală îl faci numai când iubești fără să aștepți iubire, când dăruiești fără să aștepți să ți se întoarcă darul, când îmbrățișezi necondiționat, când devii bunătate, mângâiere și adevăr. Începe rolul Tatălui! Datorită iubirii nemăsurate își lasă fiii să plece, chiar dacă apoi îi plânge necontenit, tot așteptându-i să se întoarcă. Are răbdare și e dispus să-i ierte oricând, de la prima înturnare a privirii. Tatăl e singurul care știe că orice comparație este risipă de timp și energie. Pentru un Tată, fiecare fiu e favoritul, unicul. Iubirea lui este nemărginită, totală și singulară. Tatăl e gata să sărbătorească ori de câte ori un fiu i se va arunca în brațe. Tatăl e mâhnit că stăm deoparte. Tatăl iartă cu toată inima, cu inima unui om care nu vrea nimic pentru sine. Tatăl este mărinimos și le dă fiilor tot ce are. Tatăl se dăruiește pe sine, el este ascetul care rămâne mereu acasă, pentru a nu-și lipsi de binecuvântare odraslele. Tatăl este iubire și e destul!

Dar noi? Noi suntem Fiul Risipitor, noi suntem și Fratele. Probabil nu vom îndrăzni niciodată să încercăm rolul Tatălui. Și totuși, să pornim pe drumul întoarcerii acasă, indiferent cum ne imaginăm acest acasă, rămâne un parcurs esențial pentru fiecare ființă umană. Dar nu trebuie să se maturizeze orice Fiu, nu trebuie el oare să învețe să fie Tată, pentru copiii săi? Nu avem nevoie, ca să ajungem la capătul călătoriei, să fim Tată măcar pentru un fiu? Să așteptăm acasă măcar un singur om, undeva, cândva? Vom îndrăzni să ne deschidem brațele, să binecuvântăm o dată în viață? Pregătirea poate fi lungă, pentru mulți nesfârșită, dar pragul ultim ne așteaptă, și ne tot așteaptă…