Karl Marx şi piatra filosofală

Aurul filosofal şi circulaţia banilor lichizi

Începând cu articolele de tinereţe din Neue Rheinische Zeitung şi până la postuma Ludwig Feuerbach şi sfârşitul filosofiei clasice germane (1888), o curioasă apetenţă pentru termenii alchimiei grevează mult trâmbiţata seriozitate ştiinţifică a autorului lui Das Kapital. Sintagme precum „piatra filozofală”, „elixirul vieţii”, „retortă”, „alchimie”, au devenit graţioase ridicări din umeri pentru exegeza canonică, care s-a grăbit să le expedieze în glose ca metaforele poetice ale unui geniu multilateral-dezvoltat. Un exemplu de folosire a acestui dublu limbaj vine chiar din Capitalul (1867), acolo unde „retorta alchimiei”¹ trebuia să explice transformarea capitalului în bani! Dar poate cea mai hilară întâlnire a termenilor alchimici cu teoria marxistă a preţurilor vine din Contribuţii la critica economiei politice (1859), unde Marx spune: „Forma fluidă a avuţiei şi forma ei pietrificată, elixirul vieţii şi piatra filozofală, se ciocnesc cu înverşunare una cu alta, ca în alchimie”².

Încercând să înţelegem altoiul de misticism pe trunchiul materialismului ştiinţific, am ajuns la concluzia că obsedantele lexeme ascund mai mult decât „vasta curiozitate” la care trimite exegeza partinică. Ar fi vorba aici, în supravieţuirea jargonului alchimic, de amintirea unei filosofii antisistem crescută, cum vom vedea, din critica materialistă a alchimiei spirituale.

Când alchimiştii fabricau bombe şi chimiştii fabricau Capitalul

Pentru autorul lui Das Kapital, distanţa de la chimie la alchimie este cât distanţa de la revoluţia social-ştiinţifică la anarhiştii de profesie, inculţi şi iraţionali, pe care Marx îi numeşte zâmbind „alchimiştii revoluţiei”³. În cazul său, critica alchimiei mistice nu ţine atât de poziţionarea materialistă a lui Marx, cât de disputa contextual-istorică produsă în alchimie de Iluminism.

Să ne amintim că la mijlocul secolului al XIX-lea, palida revigorare a interesului pentru alchimie purta numele lui Cyliani, un alchimist minor care a rescris⁴ într-un Hermes dezvăluit (1832) reţeta transmutării metalelor, adăugând⁵ exaltat că a făcut să circule pe piaţă un aur „obţinut prin arta filosofală” mai bun chiar decât cel extras din minele din Peru. Când apare broşura romanticului Cyliani, alchimia spagyrică încă se lupta cu chimia „infantilă şi flogistică” (Marx dixit)⁶, care abia visa să capete statutul de ştiinţă. Mai mult, chimia era considerată o disciplină teoretică minoră şi studiată în facultăţile de filosofie, după teoria lui Liebig că orice disciplină care se ocupă de antica physis este filosofie. Suntem la momentul, astfel sintetizat de Marx, când „fără ştirea alchimiştilor, care încercau să fabrice aur, se năştea chimia”⁷.

Între chimia filosofică şi alchimia practică, linia de demarcaţie era foarte volatilă şi ea se numea, cu un termen la modă atunci, magie transcendentală (Papus). În baza ei, alchimiei i se imputa că are rădăcinile în cer şi că se sprijină pe teorii de consistenţa divinităţii. „De altfel – comentează Marx – există o legătură foarte strânsă între alchimie şi religie. Piatra filozofală are multe însuşiri asemănătoare celor di­vine, iar alchimiştii greco-egipteni din primele două secole ale erei noastre au contribuit şi ei la elaborarea doctrinei creştine, după cum dovedesc datele furnizate de Kopp şi Berthelot”⁸.

Marx de dinainte de Marx

E evident că, în numele unui sacrosanct materialism ştiinţific, Marx nu se putea plasa decât de partea noii chimii. De aici priveşte el aplaudând frenetic deconvertirea alchimiei, iar citarea chimistului Hermann Kopp este cât se poate de elocventă. Autor al unei monumentale Istorii a chimiei în 4 volume, Kopp a dedicat un capitol special istoriei alchimiei, taxând aici⁹ drept toxice deşeurile ei mistice care încă circulă ca un păcat prin venele poporului german în materialistul secol XIX.

Deconvertirea alchimiei începuse însă cu mult înainte. La anul 1712, de exemplu, apărea la Stockolm Actorum Chemicorum Holmensium, unul din primele manuale de chimie de laborator din lume. Cu un an mai înainte, doi editori publicau la Paris o critică teoretică la adresa alchimiei sub forma unui Examen al principiilor alchimiştilor asupra Pietrei Filosofale (1711)10. Rară şi singulară, cartea aceasta de filosofie antispagyrică, dacă se citeşte atent, pare atât de subversivă şi de inovatoare încât e de înţeles de ce autorul nu a vrut să o semneze. Căci, admirator al filosofiei naturale pe care o teoretizase Newton în Principia mathematica (1687), filosoful necunoscut disimulează aici, sub faldurile limbajului alchimic şi sub corsetul unei „vieţi naturale”, un apăsat îndemn la… revoluţie!

Doar fierul mai poate ucide regi şi regine

Înainte de toate, autorul nostru face din teoria hermetică despre metale o voalată interpretare a ordinii sociale, asimilând explicit metalele cu oamenii, după teoria expusă de Jean de Meung în Romanul trandafirului¹¹, despre similaritatea speciilor. De la acelaşi de Meung şi ale lui Mustrări ale Naturii către alchimistul rătăcitor (versurile 594-600), preia ideea (notând doar: „după cum spun Alchimiştii”) despre ierarhizarea metalelor. Din împărţirea metalelor în perfecte şi imperfecte, autorul face o simbolică trimitere la ierarhia socială. Mai exact, metalele care sunt „mai perfecte decât celelalte” ilustrează aici nobilimea, iar cele „şi mai perfecte” (adică, aurul şi argintul), pe Rege şi pe Regina lui hermetică. Este o ierarhizare injustă, protestează autorul, admirator al lui Bernard de Mandeville şi înainte mergător al utilitarismului lui Helvétius. Injustă pentru că „fierul (care este la Alchimişti cel mai imperfect dintre toate metalele) nu dă el, oare, tot ce îi trebuie vieţii naturale? Puteţi voi face uneltele cu care se lucrează pământul din aur, aşa cum le faceţi din fier?”¹². Apologia utilitaristă continuă cu multe alte foloase pe care „fierul le prezintă pentru viaţa naturală” şi pe care metalele aşa-zis nobile, îndeosebi aurul şi argintul, nu le pot oferi, pentru că ele „nu dau nimic” vieţii naturale. Cu toată evidenţa utilităţii fierului (mutatis mutandis, a lucrătorului manual), „un Alchimist – spune cu mâhnire autorul – va pretinde cu totul altceva, şi va spune că toate aceste foloase mărunte şi servile sunt mult sub nobleţea aurului, care este Regele metalelor [subl. aut.]”¹³.

Reeducarea Alchimistului stă însă în puterea pietrei filosofale, care dacă poate transmuta metalele imperfecte în metale perfecte, poate, la o adică, acţiona şi invers, transformând metalele aşa-zis nobile în fier şi făcându-le astfel cu adevărat folositoare „vieţii naturale”. Nu ar mai fi vorba aici de piatra filosofală propriu-zisă, cu „însuşirile ei divine” pe care le dezavuează Marx, ci de ceva cu mult mai palpabil şi mai imediat: revoluţia. A asimila piatra filosofală cu fermentul revoluţiei şi a face din ea „un foc pur, care purifică totul, ceea ce face perfecţiunea lucrurilor”¹⁴, iată propunerea subversivă a filosofului necunoscut. Iar atunci când închizi cartea parcă auzi uralele Glorioasei Revoluţii de la 1688, cea care a impus peste Canal Declaraţia drepturilor omului…

De veghe la arcane

Nu avem niciun motiv să credem că Marx a cunoscut Examinarea filosofului francez, dar cu siguranţă au ajuns pînă la el rumori despre această piatră anti-filosofală. Rumori amplificate în subteranele Iluminismului, care s-au numit rozicrucianism şi masonism, acolo unde piatra anti-filosofală a coagulat simboluri hermetice, idei revoluţionare, tendinţe utilitariste, totul pe un suport materialist desprins din newtoniana philosophia naturalis care a pregătit triumful noului raţionalism ştiinţific. Ea este piatra pe care au fasonat-o Fichte, Goethe, Schelling, Shelley şi Blake, fără a-i uita pe Marx şi cercul lui de „doctori ai revoluţiei”. Datorită lor, arcanele alchimiei au rezistat până târziu în istoria filosofiei, fie că au fost folosite critic, ca Marx, fie apologetic, ca Böhme, care a împrumutat în Aurora sa numeroase simboluri alchimice din opera lui Paracelsus. Este acelaşi Böhme admirat de Hegel şi recunoscut de Marx ca „mare filosof”. El ar putea fi un alt exemplu de felul cum tot acest mixtum compositum numit alchimie a alimentat periodic gândirea umană. Fie cu metafore, ca în cazul lui Marx, fie cu idei eretico-ermetice ca în cazul necunoscutului autor al Examinării principiilor alchimiştilor asupra Pietrei Filosofale.