Napoleon Tiron / Ch. Paraschiv
Câteodată, forțat de împrejurările atât de insolite ale acestor vremuri greu nu numai de descris, dar și de trăit (și ca o posibilă premoniție a limbajului codat pregătit de viitorul nesigur al libertății!), cronicart-ul se lasă ispitit și îmbiat de nemărginirea câmpurilor semantice, prin asocieri lexicale inedite. Drept urmare, inventează combinații de vocabule originale, pe care, după aceea, le exfoliază, ca să scoată la lumină – precum iepurii din joben ai scamatorului sau șirul interminabil de baticuri din mâneca aceluiași – miezul, nucleul, sâmburele, măduva semantică. De fapt, până la urmă, frumusețea. Cu atât mai mult, cu cât ne aplecăm gândul asupra artiștilor, una dintre cele mai complexe, delicate și, prin urmare, mai vulnerabile exprimări ale semințiilor acestui pământ.
Așa cum temperamentul sau caracterele aflate în structura personalității umane, oricare ar fi ea, se regăsesc la orice om de pe lumea asta, ei bine, și artistul, la rândul său, poate intra în tipologiile descrise de orice manual de psihologie. Sau, mai rău, de psihiatrie, fiindcă, dintru început trebuie să achiesăm la axioma că artistul este, în general, un product uman deplasat, ex-centric, nelalocul lui, mai mult sau mai puțin poziționat în afara axei normalului îndeobște acceptat (chiar și antic!). De aceea, în lumea aceasta a artiștilor, există o diversitate de ipostaze și modèle.
Îl întâlnim, spre exemplu, pe artistul posac-melancolic (omorât și posomorât de o stenahorie stearpă, uscată, care trece tot timpul prin starea aceea pe care francezii o numesc avoir le cafard!), ale cărui tablouri se îneacă în nuanțe și mai închise decât culoarea celei mai crunte depresii. Îl vedem pe artistul agresiv-represiv, hipersensibil și belicos, aflat tot timpul în miezul unui extaz conflictual, cu declicuri din păcate ce decurg nu de puține ori din excese bahice (și ale cărui viziuni volumetrice sau pe pânză sunt pe măsura halucinațiilor trăite în zacere!). Îl găsim, apoi, pe artistul năuc și bezmetic, abstras total realității, care trăiește într-o permanentă perplexitate, într-o lume perfect paralelă (unde nu există chirii, alimente, veșminte, răutăți, interese ori bani), o lume pe care el o recreează cu asiduitate strict după dimensiunile idealurilor sale. După aia, ne împiedicăm, căci nu mai avem loc, de marele artist, geniul, grandilocvent, uriaș, enorm, gigantic, cu o statură indiscutabil cosmică și mai înalt decât toate statuile sale puse una peste alta (cu călăreț cu tot!). Și, în fine, să nu-l uităm pe artistul moralizator-limbut, atins de un soi de elefantiazis al verbiajului, flecar, logoreic, cu crize acute de papotaj, prolix, degrabă fabulatoriu, înotând într-o facondă inepuizabilă. Artistul care tace doar sub criptă sau când doarme. Din care pricină, firește, nu poate să-și desăvârșească opera.
Astăzi, însă, fiindcă avem în ocheanul nostru caleidoscopic doi reprezentanți ai candorii în artă și viață, ai ingenuității ca unic mod posibil de existență, ne vom strădui să gustăm mai cu luare-aminte suculența semantică pe care o dezvăluie poate cel mai frumos și mai dorit atribut uman: inocența.
Sigur, inocentul este și el tot o abatere de la măsură, mai ales în aceste timpuri, când vinovat e tot făcutul / iar sfânt doar nunta, începutul, dar este o abatere frumoasă, molcomă, gingașă și delicată. Artistul candid, angelic, ingenuu nu are o distribuție prea îmbelșugată în lumea artei, căci nu e văzut cu ochi buni acela care nu e ros de marile avânturi ale invidiei, de uriașele pofte demolatoare, de dorința mistuitoare de a strivi totul în jur și de râvna patologică de a parveni (nu doar pe primele pagini ale istoriei artei contemporane, dar și în ierarhiile societății!).
Inocentul e perceput de către semenii lui ca un tip naiv, ignorant, bleg, necopt, ușor de dus de nas, cam sociopat, bizar, alunecos (n-ai de unde anume să apuci țiparul!), ba chiar infantil de-a dreptul.
Un singur atribut îl ignoră „esteții” sociologiei în artă: că, dincolo de etichetele disprețuitoare, inocentul poate fi un artist extrem de harnic și de trudnic, un model uimitor de asiduitate și perseverență. Iar, din liniștea și cumințenia lui, răsare natural, firesc – mai normal decât firul de iarbă însetat de roua dimineții – valoarea unică a expresiei sale.
Despre inocența destoinică, despre candoarea laborioasă vom scrie. Astăzi.
Un hedonist timid – NAPOLEON TIRON
Dacă n-a existat până acum această construcție puțin oximoronică, hedonist timid (hedonistul se știe că e plenar, e zgomotos, e cu alai, e cu public relations!), alăturare ce pare nu doar un pic pedantă, dar și destul de provocatoare, ei bine, cronicart-ul o lansează doar atunci când se referă la Napoleon Tiron. Nume de cod NAPO.
Este unul dintre cele mai fabuloase personaje ale lumii acesteia cu artiști, care mai ciudat, care mai hachițos, care mai cu aere, care mai original, care mai nebun. Ei bine, în lumea asta, Napo este o apariție de o gingășie indescriptibilă (are aerul unei lebede molcome și țepoase, care dansează pe acordurile unui tango – și chiar am fost martorul unui astfel de moment sublim, când dansa cu o grație de profesionist argentinian!). De o curățenie a sufletului demnă de un veritabil schimnic. El vorbește încet, aproape șoptit, pare istovit, dar nu e, pentru că dispune de rezerve epice inepuizabile, poveștile îl țin în viață și îl nutresc, sunt nesfârșite, nu se termină niciodată (de pildă, de la cea mai recentă călătorie a noastră de sute de kilometri au rămas neterminate o sumedenie de întâmplări, una mai exemplară decât cealaltă!), apoi, el nu suduie, nu blestemă, nu verbalizează verde, nu are limbaj de oraș, ci preferă să tacă, poate să meargă ore întregi lângă tine, fără să scoată un cuvânt! (ah, dacă ar putea scrie cineva despre tăcerile lui Napo!) și să râdă… râsul lui e cel mai limpede, cel mai sincer și plenar din câte am auzit. Și, în fine, de o discreție a prezenței care ar putea să-i scoată din sărite pe orgolioșii cu ego-ul hipertrofiat sau incontinenții locvace.
Ceea ce însă puțini bănuie este clocotul său interior, puterea de a transforma palpitul său nevăzut în emoție sublimă, forța și insistența de a acomoda neastâmpărul și clocotul invaziv cu splendoarea și inefabilul. Aici, în acest loc, descoperim poate esența hedonismului său cuminte. Sau, mai exact, cu minte!
Napo este un copil bătrân care, luat tot timpul cu regulile de a trăi, a uitat să-și trateze vârsta cu respect. Este poate unul dintre cei mai non-conformiști creatori așezați în canoane (da, Napoleon Tiron este măsura unui oximoron lipsit de fasoane… par rapport – cum ar zice francezul – cu alți artiști, care caută cu orice preț contradicția, coincidentia oppositorum, doar din nevoia de a fi mereu în fruntea plutonului!). El nu are la activ, înainte de 1989, decât câteva expoziții, căci modestia i-a impus să nu se expună fără măsură. De aceea, au rămas doar ca reper câteva expoziții, intitulate strict Sculptura – 1976, Galeria Simeza, curator Anca Arghir, 1986 – Sala Dalles, curator Dan Hăulică și 1988 – Pavilionul României, Bienala de la Veneția, comisar Dan Hăulică. Atât. În rest, îl întâlnim în taberele de la Măgura, unde cioplește zile întregi, fără să se odihnească sau în atelier, mitocosind în singurătate miile de cioturi de lemn, pe care apoi le va lega cu rafie și care își vor căpăta consistența în acei Uriași, deveniți antologici în istoria vizuală a artei monumentale a ultimului secol. Iar astăzi, el nu este beneficiarul niciunei comenzi venite de la vreo primărie, ori de la vreun nouveau-riche. Singurul comanditar al lui NAPO este Napoleon Tiron însuși. El, Artistul. Și mai e ceva: atelierului său îi este refuzat statutul de loc de întâlnire publică, de stat la șuetă sau de consumat alcooluri prietenoase. Foarte rar îi este cuiva admisă intrarea în acest spațiu ca un templu și care a devenit aproape intim. E ca și dormitorul său de gânduri și de năluci.
Lecția profesorului său, Boris Caragea, i-a folosit exact cât i-au folosit lui Ion Barbu, de pildă, studiile de matematică superioară în dez-tăinuirea inefabilului ascuns în poezia sa criptică. Intrarea în grandoare, în textura emoțională a măreției, plasarea creatorului înlăuntrul monumentului este condiția sine qua non a oricărei opere ce se vrea inclusă în structurile categoriale ale monumentalității. E un secret pe care doar mistica împletitură dintre hazard, miracol și geniu îl poate împărtăși. Și nu oricui.
Uriașii – acele siluete umane exagerat de înalte, realizate din rețele de căpătâie de lemn cioplit legate la capete cu rafie, în răsuciri și unghiuri numai de el știute – sunt, de fapt, imaginea perfectă a unui fel de monumentalitate. Un écorché în 3D, ca și cum Napoleon Tiron este Demiurgul care și-a propus să dezvăluie structura reticulară a corpului uman, reconstruindu-l cu ajutorul secvențelor. Unitatea prin fragmentare. Este tema lui predilectă și atunci, și mai târziu, căci lemnul are – spre deosebire de piatră – vigoarea vegetalului. Organicitate. În schimb, unui sculptor în piatră (un pietrar!) îi trebuie mult consum de inteligență și strădanie să găsească și să denișeze în răceala inertă a andezitului fragmente de emoție incandescentă, derivate din puterea herculeeană unică de a plasticiza piatra. Exemplele s-ar putea înșira pe o listă de artiști foarte scurtă, ce începe cu Apostu și Călărășanu și continuă cu Fleissig, Dumitraș sau Zărnescu. De aceea, e un fapt în afara oricărei îndoieli: Napo este un hâtru al „instalațiilor”. El instalează lemnul în categoria esteticului excepțional (amintindu-mi, nu știu de ce, poate de Fluturii lui Apostu!), din care construiește alegorii.
Cum, tot la fel de șugubăț și de ghiduș își construiește și alegoriile vieții, pe care le povestește cu mare haz. Vasăzică, se afla pentru prima oară la Paris. De ore întregi, umbla (sau, ca să fim în ton, deambula!) pe străzi neștiute, traversând bulevarde uriașe, cu clădiri enorme și lumini strălucitoare și minunându-se firesc, ca orice țăran simplu din Oasele (așa se numește locul său de baștină din județul Galați) sau de aiurea. Și, colac peste pupăză, s-a pornit și o ploaie din aia pariziană, grea, apăsătoare și cu ceva pale de vânt dinspre Ocean. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, ca să găsească un loc, o streașină, o copertină, ceva sub care să se adăpostească. Și a zărit la întretăierea a două străzi (să nu vă închipuiți că, la întrebarea mea: „Care…?”, Napo mi-a aruncat mai mult decât un sfert de privire ușor șfichiuită, disprețuitoare, dar și respectuoasă!), a văzut, deci, o firmă de neon verde: Bistro. Și-a luat avânt, a deschis ușa vijelios și a aterizat exact între tejghea și primele mese cu scaune, firește, extrem de ocupate. A luat o atitudine marțială, s-a îndreptat de mijloc, și-a strecurat palma dreaptă între doi nasturi ai fâșului (așa se numeau impermeabilele pe vremea aceea!) și, în franceza sa plină de rudimente autohtone (dar, oricum, foarte drôle), deodată a strigat tare, ca să audă până și personajele cu favoriți și plastron din tablourile afumate de pe pereți: Jo sui Napoleon! Vocile au tăcut brusc. O liniște grea s-a lăsat peste întreg stabilimentul. Barmanul a rămas cu cârpa încremenită pe zinc, privindu-l fix. Toți se uitau la extraterestrul acesta îmbrăcat într-un fulgarin maro, ud leoarcă și, trecând peste momentul de stupoare, au reluat discuțiile, de astă dată amestecate cu hohote de râs. Dar Napo nu glumea. Și-a scos portofelul de la piept și, de acolo, a extras tacticos pașaportul. S-a dus încet către le serveur și l-a pus pe tejghea, deschis la fotografia sa însoțită de nume: „Ce scrie aici…? Mișelule, care tu râdeai de mine adineauri, hă?!”. Barmanul a întins gâtul către document, a silabisit Na-po-le-on și a dat din cap către public. Da, el e! Facem cinste… Vă dați lesne seama că Napo a plecat de acolo târziu, în noapte, nu prea mai știa la ce oră, bașca pe trei cărări. Noroc cu taxiul… Aaaaa, și încă ceva. Tot de atunci, Napo este membru al unei asociații franceze ai cărei membri au același atribut: toți poartă prenumele de Napoleon.
Mi-am amintit doar această întâmplare – povestită de către Napo cu șarmul lui inimitabil – scoasă din mănunchiul nenumăratelor povești pe care el le începe oriunde: în mașină, la masă, la cafenea (unde nu consumă absolut nimic, dintr-o încăpățânare căreia nu i-am aflat cauza), seara, înainte de culcare sau, dimineața, în timp ce-și pregătește ceaiul de mătase de porumb. Și pe care, uneori, nu le mai termină. Mi-am amintit-o tocmai pentru că ea demonstrează cu asupra de măsură temperamentul, caracterul și farmecul unei personalități la care, de zeci de ori, m-am uitat cu atenție și m-am întrebat: „Acesta să fie oare misteriosul artist a cărui fantezie debordantă modelează miraculos lumea asta informă, acest demiurg care plămădește solemn cele mai fantastice năluci?”.
Da. El este acest personaj. El este Napoleon Tiron. Restul portretului îl puteți afla căutând note despre extraordinara sa expoziție de la Muzeul Brukenthal, din 2012. Ori să vizionați o raritate documentară, și anume, un film despre expoziția lui de la Sala Dalles, din anul 1986, realizat de Dan Păduraru și Titi Calist. Sau să citiți un interviu absolut original (de 30 de ani, Napo n-a mai acordat un interviu!), luat de Anastasia Stoiciu și apărut, la 20 martie 2017, într-un cotidian de mare tiraj.
Faceți cunoștință cu un hedonist timid: Napoleon Tiron.
Un inocent rebel – CHRISTIAN PARASCHIV
Vom începe cu anunţul: „În perioada 5 martie – 12 aprilie, Elite Art Gallery găzduieşte expoziţia personală a lui Christian Paraschiv, intitulată „THE OFFENCE REPORT”. Christian Paraschiv este un reprezentant marcant al generaţiei ’80, fiind prezent în arta românească, dar şi în cea franceză, începând cu anul 1986. Cu prilejul acestei expoziţii, artistul revine în ţară, susţinând totodată prezentul demers artistic care vizează rememorarea şi marcarea plecării sale definitive din România. […] Christian Paraschiv îmbină tehnicile tradiționale cu cele inovatoare, lucru care subliniază caracterul experimental al artei sale. Expoziția aduce în atenția publicului o serie de lucrări realizate în tehnică mixtă (acrilic pe pânză, transfer pe pânză, colaj textil și acetat, acetat și foiță de aur), în care artistul încearcă să reprezinte ștergerea memoriei. El arată că familia, prietenii, chiar și scenele de zi cu zi ajung să se dizolve și să fie risipite, la un moment dat, prin uitare. Uitarea și exilul sunt teme recurente în lucrările lui, iar în jurul acestora gravitează o constelație de alte simboluri marcante. O ștergere a memoriei presupune și o ștergere a identității, de aceea, în lucrările lui Christian Paraschiv acestea reflectă dinamismul căutării și al recuperării sinelui. Pe de o parte, lucrările fac apel la memorie ca la o componentă care conservă și e vitală cunoașterii. Aici, artistul pare să resimtă un soi de datorie de a-și aminti, poate chiar nevoia de a face apel la memoria colectivă pentru a găsi adevărul istoriei personale și colective. În același timp, el este preocupat de uitare, de ștergerea acelor părți din memoria autobiografică, ca și cum încearcă o reconstruire și o valorificare a viitorului prin aducerea a ceea ce e intim în social și invers.”
De fapt, expoziţia se doreşte a fi un act de recuperare a acelei triade ce macină dintotdeauna sufletul oricărui artist plecat în pribegie, adică memorie – identitate – exil. Prin ea, Ch. Paraschiv încearcă şi reuşeşte – de altfel, titlul este foarte sugestiv, cuprinzând chiar şi un mic eşantion de ironie – să „dreseze” un fel de proces-verbal, o dare de seamă (luată etimologic chiar!), un raport asupra tuturor ofenselor, insultelor, jignirilor şi ultragiilor pe care ţara sa natală (de fapt, dictatura instalată aici!) i le-a adus. Lucrările sale din anii ’80 – cu precădere având ca subiect corpul uman (şi mai târziu, Ch. Paraschiv va fi preocupat până la obsesie de propriul său corp, analizându-şi cordul mai ales, prin imagistica specific medicală, pe care o transformă în artă!) – n-au fost privite cu ochi buni de către cenzura comunistă, care prefera peisajul patriei împănat cu „realizărili popo’ului”, imageriei personale rezultată din frământările creatorului. Prin urmare, tânărul artist a fost interzis şi considerat un disident, căruia, normal, nu i-a rămas altceva decât să se exileze.
„Am plecat pentru că lucram la ciclul Feminin / Masculin, pe care nu mai puteam să-l mai expun, de trei ani era interzis, fiind vorba de corpul uman. Nu era pornografie. Nudul este o temă clasică în istoria picturii. N-am putut să înțeleg. Deci a trebuit să plec, ca să pot să continui să expun. Pentru că nu se putea să lucrez în atelier, fără să expun”, mărturiseşte undeva Ch. Paraschiv. Într-adevăr, insolenţa cu care artistul trata „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, lucrările sale de o originalitate agresivă, atacul furibund asupra tabuurilor au rănit evident pudibonderia de mascaradă şi ipocrizia comisarilor culturali aflaţi în serviciul dictaturii.
În plus, ca să pună capac statutului său de indezirabil, mai făcea parte şi din Grupul PROLOG. („La Tescani, am fost în ’83, cu grupul Prolog, practic atunci l-am pus în loc, cu domnii Paul Gherasim, Horea Paștina şi Mihai Sârbulescu. Aici am găsit și numele de „Prolog”, la discuții, seara. Am discutat foarte mult împreună, se impuneau două sau trei nume și, cum era vorba de un început permanent, am rămas pe ideea asta de Prolog.”) Grupul Prolog a debutat public în 1985, cu expoziția „Floarea de măr”, la Galeria Căminul Artei, București. Între timp, componenţa s-a îmbogăţit, celor patru fondatori adăugându-li-se Constantin Flondor şi Ion Grigorescu.
La Paris, unde este reprezentat de Galeria A l’enseigne des Oudin, devine în câţiva ani, un nume cunoscut şi, de aceea, nu cred că e lipsit de interes să vedem cum este receptat artistul român în enciclopediile de artă franceze. „Ch. Paraschiv (né en 1953, en Roumanie) est un artiste contemporain qui vit et travaille à Paris depuis 1986. Diplômé des Beaux-arts «N. Grigoresco» de Bucarest – promotion 1978. Son travail sur la peau et le corps mal vu en Roumanie lui vaut d’être classé dissident par le régime et ses œuvres sont interdites par l’État sous le règne de Ceauşescu. Il s’exile à Paris. Il a fait de multiples expositions internationales. Artiste multimédia, artiste peintre, sculpteur travaillant également la photo, la vidéo, créant des installations, concevant et réalisant des projets multimédia (CD-ROM). Producteur et éditeur de CD-ROM, et de livres d’artistes. Fondateur et organisateur de plusieurs unités de formation dans les métiers d’art, en infographie et multimédia.” Apoi, îi sunt menţionate câteva expoziţii, din 1967 încoace: Le noir est la couleur du langage, 1989; Corps pour l’espace, travaux récents 2007-2008; Rétrospective 1977-2007 au Musée National d’Art Contemporain; Nomos / Le Corps, février-mars 2009, Paris, Institut Culturel Roumain; EXPOSITION – INSTALLATION «HISTORYLINE» EXIL ET COMMUNISME EN ROUMANIE, mai 2011, Paris.
Expoziţia de la Elite Art Gallery este o succesiune de amintiri grele, chinuitoare. Tablourile sunt pictate în maniera pointilistă, ce se lasă descoperite doar văzute de la distanţă, dar nu ies din canonul tonurilor închise, aidoma exacţiunilor suferite de artist din partea regimului comunist. Ele par nişte fulguraţii ale memoriei încărcate de durere, amintiri ce ţâşnesc din imersiunea în subconştient. Coşmaruri tratate cu grijă, spre a nu deveni clinice. (NOTĂ: De altfel, preocuparea pentru convertirea clinicului în artă este o constantă la Christian Paraschiv. Îmi aduc aminte de expoziţia din 2016, de la Galeria Romană, intitulată Dans mon coeur, în care nu era vorba de acel exces de romantism, pe care-l induce în general construcţia aceasta lexicală, devenită tradiţională la jurămintele de dragoste. Ci pur şi simplu erau expuse în majoritate fotografiile unor explorări ale cordului personal – ecografii cardiace, electrocardiograme, analize etc. – realizate de-a lungul timpului şi datate, culmea! Efectul estetic a fost însă la limită, fiindcă, de regulă, catharsisul se obţine prin extaz, în vreme ce „lucrările” artistului erau nişte nuclee de gravă anxietate!)
The Offence Report este, totodată, prilejul de a expurga momentul rupturii prin plecarea în 1986, căci artistul rememorează chiar şi ultimele gesturi ale autorităţilor comuniste. Înaintea îmbarcării pe Aeroportul Otopeni, miliţienii şi grănicerii i-au confiscat lucrări şi obiecte personale cu o profundă semnificaţie pentru intimitatea şi legăturile emoţionale ale familiei. De pildă, sunt expuse două procese-verbale, mărite la dimensiunile unui tablou uriaş, pe care artistul le-a păstrat ca mărturie a barbariei dictaturii ceauşiste, în care erau înşirate obiectele confiscate, printre care, linguriţa de la botezul fiicei sale, bijuterii etc.
Într-un cutremurător testimoniu din anul 2014, cu prilejul expoziţiei Nu te supăra, frate / Sorry, de la Victoria Art Center, Christian Paraschiv evidenţiază cu precizie coordonatele artei sale, într-un traseu biografic extrem de interesant şi dramatic. Citez: „L’éxil agit en conséquence comme une forge activant les flammes de la mémoire et de l’identité : la rupture induite par l’éxil rend cette recherche encore plus essentielle et double la thématique de la mémoire, de la reconstruction d’une histoire. Ma première exposition de peinture en 1978 à Bucarest posait déjà le corps et la mort au centre de mon travail. En 1980, à la galerie Simeza, la fragmentation d’une image photographique, parcellisation, esquisse ce propos et cette forme, qui seront récurrents jusqu’à aujourd’hui. (…) Cette alternance d’oeuvres photographiques et de peinture, poursuivie systématiquement jusqu’à maintenant dans des mixed-média de dessin, de peinture et de gravure, de volume et d’action, de photographie et de prise d’empreinte ou de culture de la peau…. jusqu’au prélèvement de ma peau, marque ma volonté d’embrasser toutes les techniques, des plus traditionnelles aux plus novatrices.
Christian Paraschiv, cu aparenţa lui falstaffiană de bon viveur inocent, rămâne unul dintre artiştii care, în locul revelaţiei, aleg interogația ca formă de înțelegere, pătrundere și de control relativ al propriei existențe. Pe care o convertesc într-un soi de insurgenţă calină. Caz rar în aceste timpuri!