„Întemeiată pe critică, modernitatea îți secretă în mod natural autocritica. Poezia a fost una dintre manifestările cele mai vii, cele mai energice, ale acestui demers. Critica venind din partea poeziei nu a fost nici rațională, nici filozofică; ea a fost pasională, făcută în numele unor realități ignorate sau refuzate de timpurile moderne. Poezia a rezistat modernității; negând-o a învigorat-o. Ea i-a fost replică și antidot.”
Octavio Paz, Altă voce – poezie și sfârșit de secol
La sfârșitul primului articol din seria dedicată poetei austriece (publicat în nr. 11-12 din 2016), a cărei operă reprezintă o ilustrare semnificativă a epuizării dihotomiei modernism/post-modernism în literatura și arta de după cel de-al doilea război mondial, citam următorul fragment: „Caracterului problematic al existenței poetice îi corespunde, pentru prima oară într-un mod absolut, o insecuritate care afectează totalitatea condițiilor vieții. Realitățile timpului și spațiului sunt dizolvate, realitatea însăși este continuu în așteptarea unei noi definiții deoarece știința a transformat această realitate într-o formulă” (Leçons de Francfort). Citatul poate fi găsit în prelegerea intitulată Probleme și false probleme din Lecțiile de la Frankfurt – Probleme ale poeziei contemporane, cu care Ingeborg Bachmann a inaugurat catedra de poetică a Universității din acest oraș în 1959.
Nouă ani mai târziu, în 1968, Heinrich Böll avea să țină și el câteva conferințe, intitulate de asemenea Lecțiile de la Frankfurt, în care, după cum scrie W.G. Sebald în eseul său Construcții de doliu. Günter Grass și Wolfgang Hildesheimer, din 1983,
Böll vorbește aici pentru prima oară, pe tonul sincer și direct care îl caracterizează începând de atunci, despre procesul de conștientizare și de emancipare care a tergiversat atât de mult într-o țară unde circulă „cu o libertate totală atâția asasini nerușinați […] pe seama cărora nu se va putea face niciodată dovada vreunei crime”. Și el continuă: „Vinovăția, ispășirea, conștientizarea, remușcarea nu au devenit categorii sociale, și cu atât mai puțin categorii politice.” (Campo Santo, Carl Hanser Verlag, 2003). (sublinierea mea)
Aceste fraze ale lui Heinrich Böll, citate de W.G. Sebald, se înscriu în continuitatea căutărilor filozofice (obținând un doctorat în filozofie la 24 de ani cu o teză despre receptarea critică a filozofiei existențială a lui Heidegger) și intuițiilor poetice exprimate de Ingeborg Bachmann despre insecuritatea ontologică a lumii de după al doilea război mondial, simptomul cel mai proeminent al acestei stări fiind Germania însăși. O insecuritate care acompaniază, dar și generalizează, fără însă să-l banalizeze în vreun fel, ceea ce poeta numește „caracterul problematic al existenței poetice”.
Numai că, în timp ce Heinrich Böll, pune accentul pe absența unor remedii sociale sau politice ale acestei insecurități „care afectează totalitatea condițiilor vieții”, Ingeborg Bachmann pariază pe experiența poetică. Pentru ea, ca și pentru suprarealiști (deși ea nu adoptă estetica suprarealismului) poezia nu este un construct intelectual, ci o experiență. Delirul discursiv al poetei cu ocazia decernării premiului Büchner în 1964 (devansând astfel cu câțiva ani radicalismul lui Heinrich Böll), în Un loc al hazardurilor (tradus în franceză prin Berlin, un lieu des hasards, despre care am scris în numărul 11-12 din 2017), este un exemplu strălucit al unei experiențe poetice pasionate, în care eul poetului se definește prin capacitatea de a trece cu o ușurință deconcertantă dintr-o ipostază într-alta, dintr-un mediu în altul, și mai ales de a trece, prin ignorare voluntară, peste orice fel de frontiere. Chiar (sau mai ales) peste cel al convențiilor impunând un anumit tip de discurs la primirea unui premiu atât de prestigios ca premiul Büchner.
Daca încercăm să înțelegem în ce constă mai precis pentru Ingeborg Bachmann această „insecuritate care afectează totalitatea aspectelor vieții”, „pentru prima oară într-un mod absolut”, distincția modernism/post-modernism nu ne este de mare folos. Încă din 1933, poetul francez Pierre Jean Jouve percepea modernitatea ca evoluând sub pecetea catastrofei, în timp ce Baudelaire în secolul XIX o bricolase din seducțiile modei și scenele insolite ale Parisului.
În ultimă instanță, ceea ce trebuie pus la încercare, ne spune poeta, este statutul însuși al realității. „Noi am vorbit despre un impuls necesar pe care nu știu, pentru moment, să-l identific altfel decât ca un impuls etic anterior oricărei morale: forța aceasta declanșează o gândire căreia nu-i pasă de la început încotro se îndreaptă, dar care vizează cunoașterea și vrea să ajungă la ceva împreună cu limbajul și prin limbaj. Să numim acest ceva, provizoriu, realitate” (Leçons de Francfort).
Cuvintele cheie aici sunt „realitate” și „impuls etic”.
Realitatea este și nu este limbaj.
Giorgio Agamben, în eseul său Despre folosul și despre neajunsurile traiului printre fantome, publicat în 2009 (în Nuditatea, Humanitas, 2014), o citează chiar pe Ingeborg Bachmann pentru a exprima statutul dinamic al realității ca limbaj: „Odată, Ingeborg Bachmann a asemuit limba cu un oraș, cu centrul său vechi, la care se adaugă părțile mai recente și periferia și, în cele din urmă, șoseaua de centură și benzinariile, care fac și ele parte din oraș. Orașul și limba împărtășesc aceeași utopie și aceeași ruină, ne-am visat și ne-am rătăcit în orașul nostru ca și-n limba noastră, iar ele sunt, de fapt, doar forma acestui vis și a acestei rătăciri.” Nu știu dacă Agamben a avut prezentă în minte imaginea Berlinului din discursul poetei austriece la decernarea premiului Büchner în 1964, dar apropierea pe care o induce, poate malgré soi, între Veneția, „cadavru”, sau „fantomă” a anilor 90 ai secolului trecut (în care „neguțătorii nu se află în templu, ci în morminte; nu doar viața o necinstesc, ci, mai întâi de toate, necinstesc un cadavru.”) și Berlinul văzut ca un imens spital ale cărui camere sunt traversate neîncetat de avioane etc., fortifică prezumția continuității unei materii proprii marilor orașe, care este și materie verbală, și care, în mixtura ei, nu poate fi cunoscută și, îndrăznesc să adaug, salvată, decât prin limbaj. Această materie paradoxală care merită totuși să fie salvată, luptând împotriva „limbajului escrocilor” („die Gaunersprache”), așa cum credea Ingeborg Bachmann, poate fi numită realitate.
Într-un articol precedent, publicat în nr. 2 din 2017, cităm în acest sens din Lecțiile de la Frankfurt. Poeții trebuie „să reprezinte epoca în care trăiesc dar și să aducă ceva a cărui vreme nu a sosit încă.” Ei trebuie să-și poată justifica existența spirituală. Găsim aici și sensul „impulsului etic” care precede orice morală instituită.
Congruent cu semnificația profundă a întâlnirii dintre experiențele de gândire simultan filozofică și poetică ale lui Ingeborg Bachmann și Giorgio Agamben, este și eseul scriitorului francez contemporan, Jean-Christophe Bailly, deja citat în tentativa mea de a readuce în actualitate „cronica berlineză” a lui Walter Benjamin (în nr. 1-2 din 2018). Intitulat Walter Benjamin et l’expérience du seuil (Walter Benjamin și experiența pragului) eseul pleacă de la definiția „pragului” dată de Benjamin, „care se află el însuși; în acel moment, – ne spune J.-C. Bailly pe pragul scrierii importantei sale cărți despre Paris” (Paris, capitale du XIXe siècle – și vom vedea că acest amănunt are o importanță majoră). Benjamin scrie că „trebuie să distingem cu mare atenție între prag și limită. Pragul este o legătură („le seuil qui relie”) dar nu o simplă conexiune, ci „o zonă activă, care implică conștiința de a efectua o trecere (un passage), de a fi o trecere”.
Pentru Bailly „pragul” (die Schwelle) lui Benjamin reprezintă „o experiență, mai exact experiența duratei care este necesară depărtării (lointain) pentru a deveni apropiere (proche), sau apropiatului pentru a lăsa să se zbată în el depărtarea pe care o conține.” Importantă ni se pare și remarca lui Walter Benjamin, izolată și oarecum misterioasă, „am devenit foarte săraci în experiențe de prag” („nous sommes devenus très pauvres en expériences de seuil”), completată de precizarea că singura experiența pe care o mai poate cita este cea a momentului adormirii.
J.-C. Bailly pornește de la această remarcă pentru a deschide o pistă de gândire inovatoare: „Însă ceea ce apare aici și se impune până la a configura ceva tot atât de solid și de invariabil ca un fundal – pentru procesarea intimă și discontinuă a amintirilor ca și pentru determinarea temporală a focarelor de sensuri – este faptul că marile orașe sunt primele furnizoare de experiențe de praguri. Această formulare nu-i aparține lui Benjamin, dar ea rezultă din tot ce a scris, din tot ce și-a notat în fugă, din ce-a povestit sau elaborat. Despre această experiență a pragurilor pe care orașul le eliberează și le multiplică, putem găsi numeroase exemple în scrierile sale, punând în evidență detalii de o finețe extraordinară și amintindu-ne că Parisul și Berlinul înaintea tuturor celorlalte – Moscova și Marsilia de asemenea, dar într-o măsură mai mică – au fost marii furnizori ai acestui tip de experiențe.” (sublinierea mea)
Plecând de la această noțiune a unei abundențe de „praguri” caracteristică marilor orașe, eseul lui Jean-Christophe Bailly ne ajută poate să înțelegem atât centralitatea Berlinului pentru Ingeborg Bachmann, în căutarea sa obsesivă a realității ce ar mai putea fi salvată prin limbaj, cât și adevăratul cult pentru Paris nutrit de Walter Benjamin. „Parisul m-a învățat această artă a rătăcirii (…)”, scria Benjamin, deși nu a revelat niciodată „experiențele de prag” pe care nu le-a avut la Berlin și ar fi dorit să le trăiască, cedând astfel pasul Parisului, oraș revelat „pe linia unei tradiții ermetice (…) ajungând cel puțin până la Rilke”.
Ingeborg Bachmann nu a locuit niciodată la Berlin sau la Paris, în afara unor vizite de scurtă durată. Walter Benjamin l-a cunoscut pe Rilke în 1915, la vârsta de 23 de ani, la Universitatea din München unde sub influența acestuia a început să studieze civilizația mexicană.