„Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit”, așa se termină, parcă, celebrul eseu al lui Albert Camus, Mitul lui Sisif. Pe acel Sisif al filozofului da. Dar ce te faci cu celălalt, sisiful de toate zilele, sisifuțul, cum se traducea titlul unei cărți a unui scriitor maghiar din Cluj, apărută acum câteva decenii?
Întrebarea bate în aceeași direcție în care oricât ai bate, nu ți se va deschide. În sensul că nimeni nu va lua seama la informația pe care o dai, dacă ea nu convine. A manipula adevărul după cum e, sau nu, oportun în momentul lucrării, e una dintre manevrele cele mai frecvente în zilele noastre. De la stângiștii occidentali, mai ales francezi, care nu țin seama de crimele comunismului, de sutele de milioane de oameni ale căror vieți au fost distruse, prin crimă sau doar (?) prin privarea de drepturi, la grupurile de inși puși să demoleze ceva, pe cineva, cărora în zadar le arăți că argumentele lor nu stau în picioare, cu toții fac parte din aceeași categorie foarte la modă azi, despre care ne temem că va cuceri lumea. Iar tu, cel care comunici adevărul ești pus mereu în postura lui Sisif, de data asta nu urci muntele, ci repeți la infinit, fără să fii luat în seamă, informații simple.
Sunt din nou silit să citez, ca și altădată, titlul unei cărți a lui Jean-François Revel, care pornește în demonstrația sa, mult mai amplă și mai generală, de la acest fenomen: la connaissance inutile, adică, în limba noastră, cunoașterea inutilă. Să fie aceasta noua direcție în care se îndreaptă omenirea? Să fie cunoașterea abolită în favoarea manipulărilor oportune sau, mai bine zis, oportuniste? Tot ce se poate.
Multiplicarea prin internet a adevărului, dar și a minciunii, a dus la o relativizare a celui dintâi care pare periculoasă celor care sperau în, dimpotrivă, o regăsire și o repunere în drepturi a acestuia. Ciudat e că minciuna, și ea multiplicată tot acolo, nu mai e privită cu suspiciunea dedicată numai adevărului. După deceniile de minciună comunistă, grosolană și cusută cu ață albă, dar ce zic eu, cu odgon, tocmai când aveam impresia că, gata, s-a terminat, apare această practică generatoare ulterior a ideii adevărului relativ. Poate că există domenii în care adevărul e relativ, sigur că există asemenea domenii ale vieții sociale. Arta e cel mai ușor exemplu de invocat. Dar în zona mai joasă, a lucrurilor enumerabile și chiar numărabile, nu ar trebui să acționeze noua idee. Am pus cuvântul noua cu italice, pentru că ideea nu e deloc nouă, chiar dacă cei care o îmbrățișează în propriul folos nici nu-și dau seama, ea derivă direct din teoria leninistă a adevărului de clasă. Adevărul lui Lenin era, chipurile, cel al proletariatului, mască pentru interesele particulare ale unor scelerați însetați de putere și de sânge. Acest amplu adevăr s-a fragmentat după cum dictează noile interese, el e mărunt, el nu mai este de clasă, e de grup, literar, artistic de alte feluri, dar totdeauna în scopuri joase care fac mult rău celor din jur, neimplicați. S-a spart în mii și milioane de cioburi mici și ascuțite, care continuă să facă, în zona lor socială, răul dinainte, cel derivat din marele adevăr de clasă.
Completa indiferență la adevăr, la realitatea care este semnalată, te poate face să crezi că ai în fața ta ființe de pe o altă planetă, străine de sistemul nostru, omenesc, de comunicare. Dar clipa trece repede, pentru că ei își comunică adevărul măsluit tot în codurile umane, cu tot falsul inuman ce stă în spatele comunicării. Și, în lumea noastră, bine, de fapt rău îndepărtată de rațiune, cine strigă mai tare are dreptate, cei care-și exhibă minciuna ocupă terenul internetului, al publicațiilor câte mai există, găsind mereu, dintr-un motiv sau altul, creduli neinformați. Uitați-vă numai la infractorii celebri care umplu ecranele mici: unul n-ar recunoaște că a făcut vreo greșeală. Pierd procesele și tot persecutați se proclamă. Ca-ntr-o poezioară glumeață de Petre Liciu, unde concluzia era: „persecuție politică”.
Și cum la noi fiecare este captivul sistemului său de convingeri, nimeni nu ascultă și cealaltă parte, conform principiului de drept inventat încă de strămoșii noștri latini. Îmi spui ce-mi place să aud, perfect. Demolezi o statuie în viață, o autoritate, cu atât mai bine, spun eu, care aș fi visat să fiu statuie, sau măcar autoritate națională și internațională, dacă nu aș fi fost respins de realitatea propriei mele nimicnicii. Dar măcar nici acela să nu fie așa cum se spunea până acum că este. Indiferent de amploarea operei sale, de puterea și, mai ales, justețea ideilor sale, dați-l jos. Așa cum făceau talibanii cu acel fabulos Buddha imens, minune a lumii asiatice, sau jihadiștii din ISIS cu muzeele și vestigiile antice din Siria și Irak. Și cum au făcut și creștinii cu idolii vechilor popoare, de ce să n-o recunoaștem, ca să și-i pună pe ai lor/noștri în loc?
Simptomul este unul general. O fi și general-uman? O fi un reflex strâmb al democrației? O fi un semnal că ne vom întoarce pe Planeta Maimuțelor (vezi teribilul film cu acest titlu)? Oricum ar fi, este un mod pentru umanitate de a-și da cu stângul în dreptul, cum spuneam când jucam fotbal la școală, cu alte cuvinte de a-și dăuna singură mai mult decât i-ar putea dăuna alții. Europa este, mai ales, supusă acestui tratament de către intelectualii ei, adepți mărturisiți sau nu ai corectitudinii politice.
În cadrul acestui mare program de cunoaștere inutilă intră și grupusculele de inși mărunți și încruntați revendicând, cu orice preț, situații la care nu au nici un drept logic și rațional. Nu voi da nume ca să nu cobor discuția, dar rețineți: ideea că adevărul meu este indiferent la orice informație contrară, oricât ar fi ea de realistă, vine direct din adevărul de clasă al marxism-leninismului, de la clasicii marxism-leninismului, cum li se spunea pe vremuri acestor scelerați care au făcut și mai fac atât de mult rău omenirii. Frumoase rezultate a dat și revoluția asta, din 1989! (Nu mă refer numai la cea română.)