Cunoscut generaţiilor de umanişti de astăzi mai mult probabil datorită studiilor, Vieţii… şi bibliografiei Caragiale (dar, sigur, vor fi încă destui care preţuiesc pe merit şi culegerile de articole şi cercetări Eminesciana şi Argheziana – cu excelenta Introducere în poezia lui Tudor Arghezi), la 115 ani de la naştere, împliniţi anul trecut, şi deja 30 de la moarte, câţi se vor aduna în curând, pare de necrezut dar efervescentul, briantul şi longevivul Şerban Cioculescu (cu peste 60 de ani de travaliu curent în domeniul cronicii literare) încă nu beneficiază de o binemeritată monografie ştiinţifică. Dacă-l excludem pe G. Călinescu, preferatul protipendadei comuniste, care-l făcuse la un moment dat până şi deputat de Răcari, cu excepţia unor încercări, lăudabile până la urmă, însă destul de timide, privindu-l mai ales pe Tudor Vianu sau Vladimir Streinu, trebuie spus că niciunul dintre reprezentanţii celei de a treia generaţii postmaioresciene (după formularea fericită a lui E. Lovinescu din lucrarea Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică) nu a inspirat încă o asemenea lucrare. Responsabilă cu judecăţile de valoare şi configurarea poziţiilor în ierarhiile valorice, într-o cultură relativ tânără, ca a noastră, în genere, magistratura criticii literare şi cu atât mai puţin slujitorii ei nu au fost şi nu sunt priviţi tocmai cu ochi buni. Când se întâmplă să fii, pe deasupra, şi un spirit contondent şi mai abitir polemic, precum „Şerban cel rău”, atunci situaţia devine şi mai explicabilă. Las la o parte amănuntul, oricât ar părea de paradoxal, că, deşi a fost o vreme la Iaşi, la Craiova şi la Bucureşti un profesor universitar plin de vervă şi în aparenţă iubit de studenţi, Şerban Cioculescu nu a avut, în realitate, pe cât se pare, discipoli adevăraţi. Prea era domnia sa „un vestigiu preţios din vremea criticii normale”, cum spunea pe bună dreptate Marin Sorescu, pentru a fi întrutotul pe gustul pervertitelor hoarde de ciraci (din cuvântul turcesc çirak = om de casă) ale stăpânirii din epoca de tristă amintire. Mai mult decât atât, deşi într-o altă ordine a raţionamentelor – să nu uităm amănuntul -, la presiunea constantă a organelor, bătrânul autor al Breviarului din „România literară” s-a văzut nu o dată nevoit să lase la o parte fascinanta lume a criticii şi istoriei literare, târât în troaca de porci a comuniştilor – preluând încă o vorbă dragă lui Sorescu – pentru a se afla în treabă… Or, o asemenea poziţie, pentru oricine altcineva decât pentru troglodiţii soldaţi ai regimului trecut, nu putea decât să deruteze. Am lăsat special la coadă în operaţia de citire a situaţiei de fapt enunţate mai înainte, de care nu poate fi dezlipit nici jocul pur al hazardului, cauza cauzelor, ca să spun aşa, după părerea mea. Ea pare să fie, îmi place să cred, pentru oricine cunoaşte cât de cât configuraţia criticii lui Şerban Cioculescu, mai întâi, neobişnuita-i anvergură ştiinţifică şi umanistă. Başca, miile de pagini tipărite! O percep până şi neiniţiaţii: critica lui Şerban Cioculescu este o critică temeinică şi matură, de evidentă altitudine, îndrăgostită inconturnabil de propriu-i glanţ. Or, toate astea, dacă nu eşti un estet precum pasionatul lor făuritor, sperie, cu siguranţă, înainte de a seduce! Apoi, faptul că, preponderent nutrit din plăcerea de a cerceta, a explica şi a instrui, demersul critic cioculescian se consolidează în permanenţă, adâncindu-se şi reînnoindu-se, atât ca metodă, cât şi ca rezultantă creatoare, dintr-un exerciţiu perpetuu deschis, poate fi în egală măsură un factor inhibant. „Considerată ca vârstă a experienţei literare, critica e lotul maturităţii, care şi-a făcut o pasiune din căutarea frumosului, scria undeva Şerban Cioculescu (…); criticul devine pe măsură ce cuprinde în raza sa vizuală topografia literară a ţării sale”. E cu atât mai greu, de bună seamă, să pantografiezi fizionomia unei asemenea critici cu cât autorul ei, chasse-croise, manifesta nu numai o curiozitate avidă, dar şi o atitudine uneori obsecvioasă pentru unele guri sparte (vezi, printre altele, cazul Adrian Păunescu, dar şi altele, nu insist aici). În plus, criticul, se ştie foarte bine, se mişca la fel de lejer (şi cu infinite foloase pentru noi) nu numai în topografia literară a ţării sale. Sora ei mai mare, cea galică, pe care o cercetase în tinereţe la Sorbona, îi era tot atât de dragă.
Nu pot ridica aici pretenţia, nici nu mi-am propus dealtminteri, de a inventaria cauzele unui subiect nu numai extrem de delicat, dar şi plin de meandre, cu capcane şi răspunsuri la întrebări cărora poate încă nu le-a venit vremea pentru a fi formulate pe de-a-ntregul. Ceea ce îmi propun cu adevărat este doar o scurtă ochire asupra unei constante a criticii lui Şerban Cioculescu, şi anume asupra apetenţei ei deosebite pentru orizonturile filologiei, cercetării etimologice şi erudiţiei implicite. Încă un aspect care, fie prin propria greutate specifică şi densitatea reţelei trimiterilor asociative ale unui spirit eminamente liber şi însetat de adevăr, fie prin originalitatea explicaţiilor şi „speculaţiilor” unui causseur rasat, permanent controlat şi re-adus în matcă de exactitatea severului canon al muncii de cercetare istoriografică, poate îmbogăţi şi el spectrul cauzelor ce fac o asemenea paradimă critică greu de abordat.
De certă amprentă clasicistă, iubind strălucirea actului estetic şi reacţionând polemic faţă de tot ceea ce, alterându-l şi ecranându-l, îl maculează, critica lui Şerban Cioculescu împrumută, până la un punct, nu numai morga magistraturii polemice a unui Maiorescu, maestru recunoscut, dar şi ceva din intransigenţa morală şi atitudinea ironică a unui Arghezi sau Caragiale, autori cărora criticul le-a închinat, se ştie prea bine, cele mai importante abordări exegetice ale sale. Originalitatea unui asemenea demers, câtimea stilistică „marca Cioculescu”, dacă vrem, constă nu mai puţin, dincolo de frumuseţea în sine pe care o exhibă jocul ideilor şi întemeierea raţională a reflecţieri critice, în spectacolul efervescent şi calin al înnodării unui limbaj alimentat din cele mai alese şi neaşteptate surse ale erudiţiei clasice cu o dispoziţie umorală, ironică şi satirică, continuu… cu capsa pusă. Dau un exemplu. Plecând de la un distiguo pe care îl face într-un studiu foarte serios şi anume că limbajul criticii nu este, precum acela al ştiinţelor pozitive, unul de strictă specialitate (vezi Limbajul criticii literare, în Itinerar critic II, 1976), Şerban Cioculescu observă, desenând o volută neaşteptată, că într-o asemenea situaţie se găsesc toate ştiinţele umane, cu excepţia medicinii… Prin urmare, scrie domnia sa, „Ca să numească, de pildă, iertaţi exemplul, diareea, cuvântul muzical, care acoperă însă un umilitor fenomen fiziologic, din fericire uşor curabil, medicii pun ermetica diagnoză în sintagmă de tren de marfă de patru cuvinte (s.n.), dintre care trei legate între ele: gastro-entero-colită acută”. După care, cu seninătate, criticul ţinteşte obiectivul şi aruncă şi a doua grenadă! „Numai filosofia existenţialistă germană – scrie domnia sa -, şi îndeosebi cea a lui Heidegger, nelipsită de ecou nici în patria lui Decartes, care i-a dat dubletul stilistic prin Sartre, numai existenţialismul, aşadar, complică noţiunile şi conceptele gândirii speculative cu asemenea nomenclaturi pe cât de rebarbative, pe atât de prestigioase, ale căror manevrări fără greş sînt din capul locului menite a face din preoţii noului cult al «angoasei» iniţiaţii unei bisericuţe ezoterice”. Diversiunea odată realizată şi atins obiectivul, criticul revine la subiectul numai în aparenţă abandonat, nelipsit indiscutabil nici el – vom vedea – de un skepsis şi un mesaj pro domo sua anume. „Fără a fi posesoarea unui lexic de ameţitoare ştiinţă conjecturală, ca medicina, hamletică înaintea obligaţiei de a da diagnoze juste, nici de aspect inelat vermicular al existenţialismului, critica literară a moştenit de la vechea retorică, miliardară în sectorul tropilor, doar un modest mănunchi de termeni particulari, care i-ar permite să se adreseze publicului iubitor de beletristică într-un limbaj dintre cele mai accesibile. Şi totuşi realitatea, aiurea şi la noi, este alta”.
Pentru Şerban Cioculescu critica modernă ar afecta un stil al preţiozităţii, „cu subtilităţi rămase neelucidate chiar de către proprii emiţători, cu pretenţia de a proiecta clarobscurul asupra zonelor tulburi ale subconştientului şi inconştientului, care au devenit, de când cu moda freudismului şi a psihanalizei, domeniul predilect al poeziei şi prozei. Din acest clarobscur al expresiei critice, dominanta stilistică rămâne obscurul, iar claritatea apare în judecata celor iniţiaţi un semn de paupertate spirituală, un stigmat, o infirmitate a inteligenţei (s.n.)”. Riscând să fie catalogat de către aşa-zişii modernişti, psihologişti, freudieni, impresionişti etc., etc. drept un desuet urmaş al celebrului apărător al principiilor clasicismului, pentru care concizia, claritatea şi acurateţea exprimării judecăţii critice însemnau principalele calităţi ale disciplinei, Şerban Cioculescu este poate mai mult decât oricare alt critic român cel care, de pe poziţiile unui raţionalism în pas cu vremea sa, a subliniat şi pus în valoare preponderent componenta deopotrivă explicativă, interpretativă şi axiologic-valorizatoare a criticii ca fenomen istorico-literar. Coborând în paleontologia disciplinei, în bună măsură, practica exerciţiului critic cioculescian acoperă exact sfera de interes a vechilor gramaticieni (antecesorii primilor filologi, potrivit lui Francesco della Corte). După Cicero (vezi De Oratore), aceştia se ocupau cu poetarum pertractatio (explicarea poeţilor), historiarum cognitio (cunoaşterea istoriei), verborum interpretatio (interpretarea [semnificaţiei] cuvintelor) şi pronuntiandi quidam sonus (pronunţarea sunetelor). Direct dependente devin în vechime (servitute ce n-a fost abolită nicicând) studiile lexicologice şi cercetările etimologice, interesul pentru cuvintele vechi şi tehnica descifrării sensurilor unor opere istorico-literare. Vechile şcoli şi facultăţi de litere (englezii le-au numit până la începutul secolului XX, dacă nu şi mai târziu, şcoli de gramatică! – iar pentru francezi „gramaticienii” nu sunt decât nişte „litteraturs”), oare ce pregăteau? Nu pe filologi (din gr. philos = prieten + logos = cuvânt) şi pe viitorii literatori? Adică nu pe cei care vor să se dedice studiului literaturii? Nu pe cei care doresc să înveţe literatura şi pe alţii? Nu pe cei care în fond sunt cu atât mai mult capabili să creeze literatură? Format la buna şcoală românească din interbelic a filologiei clasice greceşti şi latine, perfecţionată riguros la Sorbona, dincolo de grupări, programe ideologice sau campanii de conjunctură, critica literară practicată de Şerban Cioculescu rămâne profund ataşată unei apetenţe şi unui fundament filologic şi umanist care o vertebrează în mod fericit şi o face inconfundabilă. Practic, cred că nu există abordare critică, oricât de „insignifiantă”, care, pe lângă bogatele daruri ale intuiţiei sau caratele spiritului speculativ, să nu trădeze deopotrivă acribia rafinatului erudit, competenţa lingvistului şi largul orizont umanist al filologului. Eşantion din „lotul maturităţii”, articolul cioculescian citat de noi mai sus, deşi după titlu ar părea (şi este în bună măsură) mai curând unul de încercuire şi definire a unei probleme teoretice, pe alocuri, trimiţând direct la „terminologia” critică a unui Lovinescu, Perpessicius sau G. Călinescu, el capătă caracterul unei frapante investigaţii filologice. „Abilitat profesor de latină în învăţământul secundar, scrie exegetul lui Caragiale, Lovinescu a introdus în terminologia criticii noastre literare un mare număr de neologisme de origine latină, direct sau prin intermediul limbii franceze. Unul dintre motivele care l-au determinat pe acest stilist de şcoală tacitiană, folosindu-se în sintaxă de multe propoziţii participiale, cu eliminarea conjuncţiilor, a fost nevoia de concentrare, de conciziune. Ca să exprime nevoia de vers curgător şi armonios, el spunea într-un singur cuvânt: melifluu (s.a.). Lovinescu mai este acela care a revendicat pentru critică, pe lângă demnitatea unui stil definitoriu, dens şi concis, şi pe aceea a frumuseţii artistice. El scria răspicat în 1925: «[…] reclamăm pentru critică, întocmai ca şi pentru orice expresie a simţirii omeneşti, dreptul şi datoria de a fi o artă, adică de a se realiza în forma cea mai desăvârşită». Aruncând mai apoi o privire în grădina lui Aristarc, Şerban Cioculescu notează: „Se ştie că G. Călinescu, care şi-a făcut un fructuos stagiu la Roma, îşi trădează preferinţa pentru epitete de curioasă factură italienizantă, ca acel indimenticabil pentru neuitat, ca invernal pentru iernatic, sau cu sintagme ca «cleric vagant», cu înţelesul de intelectual fără domiciliu fix (care se ascunde de neoportuni!). Şi Perpessicius, ca şi Călinescu, afectează a scrie uneori inumerabil, în loc de nenumărat”.
Iertându-i impresionismul de început de carieră, pentru Şerban Cioculescu, cu 9 ani mai în vârstă ca domnia sa, savantul şi voluptosul preţuitor al cuvântului expresiv – l-am numit pe Perpessicius – („emerit filolog, cu rădăcini în humusul nutritiv al clasicismului, al «umanioarelor», cum erau numite nobilele discipline, mai acum o sută şi treizeci de ani, în Şcoala de la Sfântu Sava”) reprezintă bosa (din fr. bosse = înălţime; aptitudine) spiritului istoric-literar, efigia şi modelul criticii literare par excellence. „Lectura unei pagini iscălite Perpessicius, scrie el, mă încântă şi mă instruieşte, ca pe un mai modest învăţăcel, la aceleaşi izvoare”. Analizând la nivelul lexicului Menţiunile acestuia (vezi Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, 1957-1960, E.P.L.,1961, în Variaţiuni critice, E.P.L. 1966), criticul nu se poate abţine a observa în context (prilej pentru noi de a-i degusta încă o dată calitatea ethosului filologic, dar şi fascinanta mobilitate de spirit şi militantismul cărturăresc) „tendinţa mereu mai accentuată la fraza lui Perpessicius către perioadă (s.n.)”. Bazat pe numeroase exemple de arabescuri şi extensii al stilului acestui nepreţuit confrate, criticul nostru este încredinţat că „un duh al armoniei şi al echilibrului, smuls clasicismului (s.n.), a insuflat autorului talentul de a-şi duce firul măiestrit la capăt, printre meandrele unui aparent labirint, ca mitologica Ariadna. Nu este, repet, un stil oral, deşi Perpessicius se recunoaşte undeva un spirit peripatetic. Pentru că acest cuvânt lipseşte în noul dicţionar academic (!!!), cel puţin cu înţelesul extensiv, voi preciza că este peripatetician nu numai eventualul discipol modern al lui Aristotel, dar oricare intelectual căruia îi place să discute, plimbându-se, aşa cum făceau mai acum douăzeci şi trei de veacuri, în gangurile Lykeionului (liceului) din Atena, ciracii marelui logician”. Inventarul de vocabule preţioase cules din Menţiunile lui Perpessicius, denumit cu duioşie undeva Pentapolin, este inaugurat de critic cu o adevărată creaţie a acestuia, respectiv cuvântul lunologi («noi, lunologi înveteraţi, crescuţi la şcoala lui Jules Laforque…»). Şi comentariul îndrăgostit, evident, debordând de o facondă ironică, din care nu lipsesc parcă nici accentele satirice: „Este deci vorba de liricii sentimentali şi lucizi, iubitori ai lunii, ca să nu spun lunatici. Desinenţa –log înclină însă înţelesul cuvântului către o nouă disciplină de cunoaştere, rezervată poeţilor, înainte ca explorarea lunii să fie un fapt experimental, aşa cum ne aşteptăm cu toţii după strălucitele biruinţe ale tehnicei moderne revoluţionare. Nu-l voi contrazice pe acad. Perpessicius, mulţumindu-mă, ca amator al lunii, vai! nepoet, să mă socot niţeluș «lunatic», fără să mă încumet a mă crede lunolog”. După ce extrage din aceleaşi Menţiuni, discută şi lămureşte, cu aceeaşi uşurinţă filologică, sensurile unor cuvinte precum altitudinar, a-şi apropia versus a-şi apropria, lacrimară/lacrimală („după Perpessicius, [lacrimală] este numai literatura cea bună, cu emoţii puternice, zguduitoare până la lacrimi, iar nu dulcege, lâncede, lacrimogene”); Şerban Cioculescu laudă, de exemplu, un „compus” ca stihurgie, creaţie după dramatugie şi care nu ar desemna alt nimic decât versificaţia învăţată de Tudor Vianu în atelierul lui Ovid Densusianu! Mai puţin e de acord sau înţelege criticul cuvinte precum metre („alte metre savante”), a recepe („ale cărui stridenţe le recepe cu stricteţă”), ceea ce nu înseamnă că orice inovaţie verbală scriitoricească ar fi condamnabilă din capul locului, ci doar că ea ar trebui examinată în spirit critic. Semnalând “predilecţia lui Perpessicius pentru cuvântul lamură […], în sensul său multora necunoscut, de parte mai aleasă”, înainte de a-şi încheia intervenţia, ca un causseur ce se respectă, Şerban Cioculescu face un substanţial excurs, nu tocmai curat inofensiv, la adresa vremurilor noi, amintind de păţania lui Vlahuţă înainte de sfârşitul său, petrecut în 1919. „[Vlahuţă] scosese revista literară Lamura şi o trimisese şi instituţiilor, ca să-şi asigure câteva abonamente. Unele s-au conformat, cele mai multe nu. Una singură, o unitate militară sub semnătura unui colonel – i-a restituit revista, condiţionând abonamentul de explicarea misteriosului vocabul de pe frontispiciul ei. Bravul ostaş se temea de nu ştiu ce iz subversiv al cuvântului lamura! Biruise revoluţia din Octombrie şi flutura f-lamura ei cea roşie. Aceasta cred că a fost confuzia ignarului. Sfârşitul poveştii adevărate nu-l cunosc, dar alte nedumeriri nu m-ar mira să stârnească frumosul nostru cuvânt, prea puţin popularizat”. Apropo de prorocirea lui Cioculescu, mi-amintesc că Alexandru George era de-a dreptul oripilat, ba chiar revoltat de-a dreptul, de titlul unei cărţi de poezie (Lamura bolii, 1995) a prietenului său din tinereţe, Theodor Nicolin.
Pentru francofilul Şerban Cioculescu, ca şi pentru latinistul Eugen Lovinescu, pe care îl laudă pentru credinţa nezdruncinată în misterioasa scânteie ţâşnită din contactul neprevăzut, dar predestinat a două simple cuvinte, vocabule căutate, cu acribie, ani de zile de către critic, şi tocmai de aceea în stare „de a provoca exemplul, [dar] şi iluzia de a deştepta în alţii mai tineri conştiinţa literară”, limbajul criticii literare celei mai accesibile, îmbogăţit cu un mare număr de neologisme de origine latină, direct sau prin intermediul limbii franceze, punând în paranteză pe cât se poate tentaţiile metaforei, n-ar trebui să se situeze sub nivelul literaturii de creaţie. Vizavi de o asemenea exigenţă, în stilu-i şarmant bineştiut, Cioculescu îşi permite o paranteză plină de semnificaţie (vezi Limbajul criticii literare, op. cit.), pe care o reproduc în continuare. „După eşuarea turneului său de conferinţe în Belgia, nefericitului Baudelaire i-a căşunat o ură de moarte împotriva fraţilor săi francofoni, în care a văzut, desigur injust, o nouă Abderă, patrie a prostiei şi a inculturii. Aceluiaşi fenomen, poetul critic de artă, concepută autonomă, i-a imputat criticii literare infuzia de termeni de origine militară, ca «literatură militantă», «literatură de avangardă», «a purta sub steagul», «a lupta corp la corp», «unul dintre veterani» şi a calificat acest limbaj ostăşesc «metafore cu mustăţi» (Mon Coeur mis à nu). Astăzi această terminologie este curentă şi nu mai surprinde pe nimeni”.
De ce însă „nefericitul Baudelaire”? În martie 1866, într-adevăr, celebrul poet a întreprins o serie de conferinţe în Belgia. Acolo, în biserica Saint-Loup din Namur, cade pentru prima dată secerat de un atac cerebral, provocat de sifilisul contractat în tinereţe. Hemiplegic, va fi internat în clinica Duval din Paris, unde moare la 31 august 1867, adică în urmă cu 150 de ani! În rarele momente de luciditate deplină, la începutul anului 1867, mai ales, scrie câteva articole à rebours la adresa criticii literare a momentului… Cât priveşte noua Abderă, patrie a prostiei şi inculturii, lucrurile sunt nu numai cu mult mai complicate, dar şi extrem de interesante. Cu toate că Abdera (localitate din nordul Greciei) este locul de naştere al lui Democrit şi Protagoras, începând cu secolul 1 î.e.n. reputaţia oraşului devine atât de proastă, potrivit lui Cicero (vezi Ad Atticum), încât numele localităţii devine sinonim cu prostia. Ca neologism, mult mai târziu, abderitismul desemnează la Kant o adevărată concepţie despre sensul istoriei… În legătură cu toate acestea, şi ceva în plus, cititorul poate consulta cu folos traducerea Istoriei abderiţilor, în Christoph Martin Wieland, Opere alese, Editura Univers, București 1973.
Pentru eventualul cercetător (monograf) al vieţii şi operei lui Şerban Cioculescu, dimensiunea filologică a criticii lui rămâne, dincolo de orice discuţie, o serioasă piatră de încercare.