În precuvântarea la textele risipite generos în diverse publicații literare și adunate în volumele intitulate Prins în lumea cuvintelor (1 și 2) și Starea de lectură (1 și 2) poetul și eseistul Florin Dochia își declară în mod răspicat și din capul locului credința în solidaritatea, dacă nu chiar identitatea de factură a reflecțiilor sale despre întâmplările reale cu acelea despre întâmplările ficționale. Fiindcă relatarea unora și altora, în mod nediscriminat, când este personală (și în cazul său acest lucru e neîndoielnic), se înscrie, prin însăși amprenta autorului, în sfera ficționalului. Angajamentul său primordial este față de „lumea cuvintelor”, rostite de el și de alții, o lume unitară în care autorul e deopotrivă cititor și scriitor. Nu întâmplător primul text de intitulează Dulcea sclavie a cititului și proclamă „foamea de ficțiune”, pe care o simte „insațiabilă” și „mai puternică decât foamea de real”. De aceea – își continuă Florin Dochia elogiul lecturii în spiritul lui Borges – o carte are tot atâtea fețe câţi cititori însetați de ea găsește, iar aceștia sunt totodată și autori, „pentru că o rescriu rescriindu-se / redefinindu-se pe sine”.
Eseistul se mișcă dezinvolt, precum se vede, în spațiul ideilor, cu trimiteri (atunci când este cazul) la autorii care le-au formulat mai fericit și mai deplin, devenind astfel nume de referință obligatorii în orice dezbatere ce-și onorează datoriile de recunoștință față de magiștrii și magistrații săi consacrați. Alteori, discursul său se dispensează de numele de persoane, nu din ireverență, ci pentru că, în fond, ideile nu au proprietar și, atunci când îți asumi problematica unei dispute, contează mai puțin de la cine pornești și cine a bătut moneda care circulă mai lesne și cu o mai largă acceptabilitate decât altele, și în schimb contează mai mult cum îți formulezi pledoaria cu propriile tale mijloace și în orizontul tău propriu de referințe.
Comentând alert „cărți, opinii, întâmplări” – cum ne anunță în subtitlul cărții sale autorul „prins în lumea cuvintelor” – ne oferă o interpretare fluentă și substanțială, atacând frontal problemele și precizându-și implicit sau explicit (în cazul dezbaterilor controversate) punctul propriu de vedere, care este întotdeauna al artistului din el. Lectura personală, de o acută inteligență, îl obligă să-și precizeze opinia (sau, mai exact, să-și conștientizeze intuiția) nu o dată în contrast cu recomandările de manual. Partenerii de dialog sunt aleși cu grijă de cititorul exigent, așa-numit „de cunoaștere”, care intră de bună voie în aventura căutărilor spirituale pe cont propriu. „Cred – scrie Florin Dochia poetul – că eficacitatea maximă (a lecturii, n.n.), contrar manualului doamnei Catherine M. Grisé, nu este schimbul de informație, ci schimbul de experiențe spirituale profunde, non-artificiale, chiar non-verbale, ficționale, dar nu fictive, răspunzând numai criteriului veri(dici)tății”. După care cedează tentației de a evoca o seamă de modalități de lectură, după Une histoire de la lecture de Alberto Manguel, 1988: Omar Khayyam, care citea la umbra unui copac, ori ducesa insomniacă din Chauser, surprinsă într-o postură leneșă precum prințesa care suferă în cartea lui Arghezi, ori Schelley, întins pe stânci cu Herodot în mână, ori Proust, către sfârșitul vieții, țintuit la pat în semiobscuritatea silențioasă a camerei sale, ori Marguerite Duras, tot într-o încăpere umbrită, pentru că nu putea să suporte, chipurile, în același timp lumina zilei și lumina cărții. Simțim că motivația aceasta emfatică e tratată cu o umbră de ironie, comprehensivă, lipsită de maliție, ironia înțelegerii lucide și senine care-l caracterizează pe comentatorul de azi.
Aceasta e, de altfel, tonalitatea obișnuită a interpretărilor eseistului-poet, în același timp implicat și detașat, încercând să păstreze distanța optimă pentru percepția clară a lucrurilor.
Din însușirea modalităților de lectură de mai sus lipsesc referirile la scriitorii români din simplul motiv că exemplele erau luate din cartea lui Manguel. De obicei, însă, autorul nostru pomenește de preferință spre exemplificare scriitori români, și cu siguranță nu l-ar fi uitat pe Arghezi. În același prim eseu despre sclavia lecturii se oprește asupra împătimitului cititor care a fost Cioran, la care revine des în articolele sale. Ca și asupra lui Nietzsche, ca și asupra lui Camus, ca și, îndeosebi, asupra lui Kafka, cu o vibrație unică ce confirmă importanța testului K pentru scriitorul contemporan, test trecut așa-zicând cu brio sub raportul performanței exegetice pe o materie de un tragism sfâșietor.
Revenind la Cioran, iată o mostră de interpretare liberă a unor eseuri din volumul colectiv Cioran y la postmodernidad, din 1992, coordonat de Alberto Pinzón León. Cioran – observă eseistul – ar putea fi inclus în tradiția deconstructivistă a moștenirii filozofice, inaugurată de Nietzsche, dacă nu ne-ar împiedica refuzul său de a fi asociat cu ea, după care citează un dialog semnificativ: „Henri Thomas îmi spune într-o zi: Dumneata ești împotriva a tot ce s-a întâmplat după 1920, și eu i-am răspuns: Nu, după Adam”. Așadar, nu se ridică doar împotriva filozofiei moderne, conchide eseistul, ci chiar împotriva întregii filozofii a lumii de până la el. Pentru că, așa cum zice tot el, „nu eu sufăr în lume, lumea suferă în mine”, iar „filozofia e meditația poetică a nefericirii”.
S-ar putea observa, desigur, că asemena lucruri s-au mai spus, dar nu asta contează aici. Mai important mi se pare faptul că, reamintind aceste idei în dialog, eseistul merge drept la țintă, că se oprește întotdeauna la esențial și că știe să pună neșovăielnic şi la locul potrivit accentele sensibilității noastre de astăzi. Cât de nimerită e, bunăoară, în încheierea comentariului, autocaracterizarea filozofului: „un Iov fără Dumnezeu, fără prieteni, fără lepră”.
O altă fațetă (şi dovadă) a abordării personale a lui Florin Dochia, chiar în recenziile aparent obiective precum niște simple treceri în revistă ale feluritelor dezbateri pe teme estetice, filozofice ori sociologice, este referirea, parcă în treacăt și totuși destul de apăsată, la autori din spațiul nostru artistic de notorietate largă, cum este neîndoielnic Caragiale.
Un singur exemplu va fi de ajuns. Recenzând cartea despre Criza spiritului american a lui Alan Bloom, apărută și în versiune românească la Humanitas în 2006, Florin Dochia se oprește la primejdia ca dreptul de acces liber la cultură să coboare nivelul receptorilor, nu să-i ridice pe aceștia la nivelul creațiilor ficționale în discuție. Lumea acestui început de mileniu a ajuns să fie dependentă de efemer și lipsită de criterii morale și, implicit, axiologice. După care adaugă: „Absența criteriilor este strâns legată de absența / fluiditatea principiilor. Iar o societate fără prințipuri, carevasăzică… – știa Conu Iancu ce știa…”.
Ce știa feciorul de la Universitate al lui Trahanache, cu exprimarea lui frustă, era un adevăr valabil nu numai atunci, într-o țară de la periferia lumii civilizate pe care încerca s-o imite, ci iată, între timp și-a sporit monstruos valoarea de diagnostic, pare a ne sugera eseistul.
Referirile frecvente la contextul românesc, ușor recognoscibil, reînviind pasaje caracteristice din autorii consacrați sau din paremiologia națională, constituie un procedeu predilect al eseistului, amintind de promptitudinea și concizia trimiterilor similare din scânteietoarele Bref-uri ale Tiei Șerbănescu.
Același salutar bun simț guvernează reflecțiile despre literatura de larg consum, care n-ar trebui să ne sperie sau, mai rău, să ne complexeze față de lumea occidentală. Luciditatea lui Florin Dochia nu e o luciditate de Casandră rău prevestitoare. „Cărți de citit în metrou sunt peste tot, observă eseistul. Civilizația diggest-ului (mai pe scurt, să nu-ți cadă greu la stomac!) își face loc (și publicitate) și pe meleagurile noastre. Ehe, intrăm în rândul lumii!”. După care adaugă liniștitor; „Dar nici aici nu există un pericol real pentru literatura de valoare, cum nu există nici dinspre volumașele veleitarilor, fie ei și (pe deasupra) grafomani”. Pentru că, la urma urmei, „grafomanii și veleitarii fac și ei parte din biotopul cultural, mai pe la margine, dar înăuntru”, sporindu-i vivacitatea. Oricum, timpul va tria valorile: „E adevărat că ajung de multe ori, pe nedrept, în plină lumină, dar, domnilor, nu vă grăbiți, crengile uscate sunt repede rupte de vânt. Darămite de furtună!”.
Calmul și echilibrul domină seria evocărilor de siluete și evenimente literare. Nu-l atrag nici demolările pripite, nici ridicările grăbite pe socluri perisabile. Nu se ocupă de „bisericuțe”, ci de monumente. Se bucură, firește, de recunoașterea valorilor românești, în țară și în afara ei, atunci când faima câte unui scriitor a reușit să treacă granițele. Bunăoară, Cioran, la care avem astfel prilejul să revenim, în momentul de vârf (2004) al prezenței editoriale în Franța (Paris: De trei ori Cioran). În februarie apăruse monografia Simonei Modreanu, în colecția Les étrangers de Paris – Les Roumains, coordonată de Basarab Nicolescu, și Le Dieu paradoxal de Cioran, iar Cahiers de l’Herne îi consacrase un număr de 540 de pagini. Era un eveniment care nu putea trece neobservat: Le Point, Le Nouvel Observateur, Libération, Le Figaro Littéraire marchează și comentează amplu cele trei apariții. Momentul acesta omagial reverberează și în Spania, unde e socotit un acontecimiento (eveniment). Florin Dochia se oprește îndeosebi la interviul din Le Figaro Littéraire cu Alain Finkielkraut, deoarece acesta este (cum însuși declară) „un lecteur passioné de l’oeuvre de Cioran” și, neocolind ceea ce se cheamă păcatele din tinerețe ale scriitorului, aruncă lumină asupra „grandorii și contradicțiilor unei opere întemeiate pe revocarea unei fascinații inițiale pentru totalitarism”.
Se știe că „scormonitorii trecutului”, cum îi numește Florin Dochia, atât de numeroși astăzi, denunță o camuflare: Cioran și-ar fi disimulat un păcat originar pentru a vinde occidentului o imagine acceptabilă. Finkielkraut se disociază de acestă opinie rigidă și răuvoitoare și pledează în favoarea filozofului român: „Personal, nu cred că e vorba de o camuflare, ci mai degrabă de o conversie. Pentru Cioran această carte de tinerețe (Schimbarea la față = Transfiguration de la Roumanie, pe care el o citește în franceză, n.n.) este o rușine. Cioran și-a ispășit entuziasmele, s-a convertit la forma elegantă contra forței elementare, la scepticism, la disperare radicală și a scris în franceză. A ales Franța nu ca o cetățenie, ci ca limbă, pentru a scăpa de instinct. Reluând diagnosticul lui Cioran însuși, aș spune că păcatul său de tinerețe a fost tinerețea ca păcat”. Eseistul nostru apreciază interviul lui Finkielkraut „reconfortant ca lectură prin înțelegerea analitică profundă, sine ira et studio a unui intelectual autentic”. Atât despre Cioran.
Trecem acum la Kafka, asupra căruia Florin Dochia a revenit des și întotdeauna cu accente profunde și personale. Kafka este o fațetă esențială a personalității sale de scriitor.
Metamorfoza metamorfozează întreagă literatură. După Kafka nu se mai poate scrie ca înainte: „Starea cea nouă a lui Gregor Samsa – notează Florin Dochia – este aceea de ființă ce nu poate părăsi existența, pentru care a exista înseamnă a fi condamnat la o nouă cădere și decădere în existență. Devenit gândac, el continuă să trăiască deplin inevitabilul declin, se cufundă în singurătate animală, se apropie, din ce în ce mai mult, de absurdul și imposibilitatea de a trăi. Ca în toate textele lui Kafka, Gregor rezistă îndelung dezastrului absolut, se confundă cu el, îl consumă integral”. Sau, pe urmele lui Kundera: „Înainte de Kafka, scriitorul avea două posibilități: prima consta din a scrie povestiri imaginare, inspirate de fantezie sau de visare – fabule, basme, parabole, istorioare miraculoase sau abracadabrante (Odiseea, Infernul, Don Quijote, Furtuna lui Shakespeare…); cea de-a a doua, în a scrie povestiri verosimile, inspirate din realitate (realismul secolului al XIX-lea, de la Balzac la Zola, trecând prin Victor Hugo, Flaubert, Tolstoi). Kafka este primul care îndrăznește cu adevărat să amestece cărțile, adoptând un punct de vedere realist plecând de la o situație neverosimilă, chiar supranaturală”.
Acest mod de a scrie, fundamental nou, numit „canonul Metamorfoza” își pune pecetea pe întreaga literatură ulterioară. Așa cum literatura rusă a ieșit din Mantaua lui Gogol, tot astfel literatura europeană, începând de acum un secol, a ieșit din textele bizare și suprareale ori supranaturale ale lui Kafka.
Un bun exemplu de scriitor kafkian este pentru eseistul nostru argentianului Borges, autorul celebrului studiu „Kafka și precursorii lui”, în care subliniază o realitate literară paradoxală, anume că autorii vechi se pot situa sub influența autorilor mai noi, și – cum ne amintește Florin Dochia – ni se propune o inversare a cronologiei, un refuz explicit al timpului: „Fiecare scriitor își creează precursorii, scrierile sale schimbă concepția noastră asupra trecutului și schimbă de asemenea viitorul”.
Cum vedem, starea de lectură a lui Florin Dochia e mai degrabă un vârtej, în care autorul se cufundă, fascinat, pentru a ieși mereu la suprafață înnoit, teafăr, lucid, înviorat, încrezător.