Hotelul micuţ, cochet, fusese odinioară doar o simplă vilă pentru conducătorii din regimul celălalt. Când s-a dus prima dată acolo, partea dinspre vest nu exista. Apoi, se construise la sfârşitul ultimului deceniu al secolului trecut încă un corp, prelungit din aceeaşi intrare, iar capacitatea de a găzdui se mărise simțitor, putând fi cazate acum aproape o sută de persoane şi nu doar scriitori… De altfel, lumea se schimbase, iar ştabii de odinioară dispăruseră din prim-planul vieţii sociale Acum, în jurul lui vedea o lume amestecată, cumva străină, scriitorii care veneau aici erau tot mai puţini (unde se duceau oare vara să se relaxeze, se îmbogăţiseră sau sărăciseră cu totul?!…). Mai erau prezente rude de-ale lor (puţine!), apoi actori, sportivi chiar, şi, în cele din urmă, oameni fără nicio legătură cu rostul de odinioară al vilei şi al hotelului.
Pentru Marcu, asta chiar era o schimbare. Îşi amintea uneori de cum era înainte, când vara mâncau în două serii. Înaintea lor, la aceeaşi masă, mânca un ziarist-scriitor de la ziarul partidului, un ins cu păr bogat care întârzia mereu la masă. Numele îl uitase. Își amintea însă de fiul şi de soţia lui. Păreau modeşti şi sârguincioşi în ceea ce făceau. Doar el, bărbatul întârzia mai mereu să vină la timp la masă şi apoi îşi lungea timpul şi cu o secvenţă de siestă, când se scobea între dinţi. Dar, doar fiindcă uita de timp şi-i plăcea să întârzie la masă, să facă un soi de digestie în scaun, lui Marcu nu-i fusese neapărat antipatic. Nici atunci şi nici mai târziu. De altfel mai venise de câteva ori şi acum după schimbare. Îmbătrânise, se vedea asta, dar de fapt ceea ce era mai evident era faptul că-şi pierduse importanţa de odinioară…Şi nici nu se nimerise să mai mănânce la aceeaşi masă, era servit undeva afară în curtea binefăcătoare a hotelului. De altfel acesta era poate singurul farmec păstrat, curtea, dacă oamenii cunoscuţi, scriitorii şi senzaţia de comunitate dispăruse. Curtea intimă, cu şezlonguri risipite mai peste tot acum şi cu leagăne pentru copii, deşi copii nu prea mai veneau.
Într-una dintre ultimele veniri ale ziaristului de partid, acesta şezuse undeva la parter, hoţii îi dăduseră lovitura, văzând fereastra deschisă ca o invitaţie. Luaseră tot: acte bani, telefoane şi ce-o mai fi fost, fiindcă Marcu nu fusese atent la detaliile povestite de administrator care pusese apoi afişe peste tot cu îndemnul de a închide ferestrele chiar şi când mergeau la masă.
Apoi, murise. Văzuse într-un jurnal obscur ştirea: a încetat din viaţă scriitorul şi ziaristul Bogdan H. L. Atunci îşi amintise încă o dată de problemele pe care le avusese cu el timp de doi ani, întârzierea de la masă, siesta prelungită… Cu modul lui de a-şi afirma importanţa, statutul social de atunci.
Restaurantul de la parter rămăsese la fel, ca pe vremea cealaltă, destul de neîncăpător adică şi, de aceea, când toate camerele erau ocupate, se introducea uneori şi acum mâncatul în două serii. Însă cum vara ploua foarte rar, se procuraseră şi nişte mese de plastic, albe şi umbrele mari, albul era cumva culoarea adevărată a albastrului mării şi scaune la fel şi, astfel, nu mai era nicio problemă. Dar masa nu mai era atât de bogată şi de variată, consistentă chiar, mai consistentă atunci decât în alte hoteluri asemănătoare şi nici apă minerală nu se mai dădea. Apăruse şi un bar, undeva în incintă, uneori veneau şi persoane din zonă, vag dubioase, care vindeau porumb copt sau fiert… Fireşte, nici plaja nu mai era la fel. Marea mai muşcase din ea, noaptea mai ales sau în vremea furtunilor tot mai dese, dar până la urmă schimbările erau schimbări şi-n faţa lor plecai capul.
De zece ani, şedea undeva la etajul doi, în acelaşi apartament. Era nevoie de apartament, fiindcă Marcu îşi aducea şi nepotul cu el, care în toţi aceşti ani crescuse. Era linişte, capătul coridorului. Şi un singur vecin, undeva în stânga, fiindcă, mai înainte, la capătul culoarului nu mai era decât o magazie. Apartamentul nu se schimbase prea mult, apăruse de vreo doi-trei ani un televizor cu ecran mai mare, cu plasmă, celălalt, modelul vechi stricându-se probabil. Pe jos era gresie galbenă, veselă, precum floarea soarelui. La baie, se punea acum săpun lichid şi chiar şi prosoapele, care, în primii ani, erau din materiale textile de cea mai proastă calitate (nu absorbeau apa!), se schimbaseră. Dar rămăseseră tot portocalii.
Fapt era că ei nici nu cereau mai mult. Se obişnuiseră aşa. De fapt, modestia camerei, care vorbea despre o unitate turistică cu două stele, nu-i deranja. Important era să fie curat, să fie apă caldă permanent, să fie linişte şi să poată coborî în grădina din faţă, de unde se vedea marea în plinătatea ei. De aici din grădină, se vedea bine avantajul aşezării hotelului: doar la vreo douăzeci de trepte de plajă, la capătul falezei, dincolo de care în stânga se cobora, traversându-se o şosea şi trecând astfel în staţiunea cealaltă, Olimp. Se zărea nu departe, pe altă „limbă” de pământ însă în faţa căreia şi aici nu era decât marea, chiar dacă acum din hotelurile părăsite, dar zvelte încă, nu o mai priveau admirativ turiştii…
Acum, puteau judeca mai bine, aşadar, avantajul: trei minute de plajă și, încă o dată: priveliştea mării, nesfârşirea cerului, zborul neostenit al pescăruşilor şi, din când în când, seara, ţipetele lor ascuţite. Suspendate în aerul sărat.
Ceea ce observase totuşi Marcu era faptul că plimbările de seară nu mai aveau farmec. De fapt, povestea cu „aerosolii” părea să se fi terminat. În loc să simţi aerul umed al mării, mişcarea de du-te-vino de pe faleză, plimbările erau acompaniate cu un aer prăfos, ca şi cum marea obosise, îşi epuizase cumva resursele. Doar de două sau trei ori mai simţise în aceşti ani aerul acela al mării, inconfundabil şi care desfunda instantaneu nările. În rest, rămăsese senzaţia de aer încins, vag deşertic, deşi doar la doi paşi milioane de tone de apă aşteptau să li se descifreze prezenţa.
Dar, până la urmă, se obişnuiseră şi cu asta. Soţia sa era de părere că li se diminuase acuitatea mirosului. Dar nu verificaseră dacă era chiar aşa. Adică nu întrebaseră şi pe alţii, mai tineri, dacă ei simţeau seara „aerosolii”, poate şi fiindcă nici nu păreau interesaţi de fenomen, aşa cum îi vedeau mişcându-se maşinal cu telefoanele în mână sau stând pe bănci şi cercetându-şi SMS-urile.
Încă o dată, descoperiseră că nu cereau prea mult. Şi, până la urmă, nici măcar în legătură cu peisajul uman nu mai erau tulburaţi. Peisaj care odinioară dăduse farmec şi istorie locului…
Un lucru rămăsese neschimbat, îşi spusese Marcu anul acesta: zgomotul de tren care venea din capitală şi se oprea la marginea de sud a ţării, aproape de graniţă. Zgomotul era abia perceptibil ziua, trebuia să te chinui să-l auzi, căci îl risipea repede lumina sau se pierdea în murmurul vieţii. În schimb, noaptea, trenul de Mangalia, aşa cum îl ştiau toţi, zgomotul lui se auzea foarte clar noaptea, poate şi fiindcă noaptea mai trecea un singur tren, către ziuă, pe la trei şi jumătate. Marcu îl auzea de fiecare dată, ani de zile fusese la fel, îl auzea precum în vis, dar îl auzea şi adormea apoi instantaneu, ca şi cum trenul acela ar fi făcut parte dintr-o ordine a lumii ce nu mai putea fi schimbată. Oricâte revoluţii ar fi avut loc şi oricât de mult s-ar fi schimbat lumea…
În ultimii ani, însă se trezea cu adevărat, devenea lucid, dormea separat într-una din camerele apartamentului şi se ducea la fereastră, ca şi cum ar fi putut să-l vadă. Se auzea la început ca un uruit surd, vag, care apoi creştea aburos… Creşterea era lentă, dar perceptibilă. Te lăsa parcă să ţi-l imaginezi. Afară, se zăreau marea, orizonturile ei ceţoase, luna care creştea, copacii de alături cu vila cuprinsă într-un întuneric blând.
…Se trezise şi acum, se ridicase şi-şi sprijinise spatele de tăblia patului, după care coborâse cu uruitul vag în urechi. Apoi, însă zgomotul crescuse deodată, ca şi cum nu era trenul, ci era cutremur. Îşi lipise chipul de geam, încercând parcă să identifice sursa uruitului.
Şi atunci, îl văzuse. Era o garnitură modernă cu formă aerodinamică, ce tocmai ieşea de undeva de departe, din mare. În faţa lui, se deşirau, pe măsură ce viteza se mărea, parcă liniile negre de fier, înghiţite instantaneu de roţile de umbră ale acestuia. Trecuse apoi chiar prin dreptul ferestrei lui şi atunci el văzuse ferestrele luminate ale compartimentelor şi chipurile necunoscute din spatele geamurilor, toate cu un aer fericit parcă pe chipul lor…
Garnitura trecuse apoi cu viteză, fulgerător parcă, dincolo de geam, iar Marcu mai putuse să vadă cum, în urmă, şinele de cale ferată se strângeau ca un covor pe care cineva tocmai îl curăţase.