Pentru ca afirmația următoare să nu pară un poncif – ceea ce, însă până la urmă, din păcate, chiar și este – voi spune simplu: Iubirea este una dintre opțiunile capabile să salveze o viață. O viață care, vedeți și dvs., altminteri, e destul de zdrențuită. Cronicart-ul își asumă, așadar, acest risc și, pentru a ieși din fundătură (să-i zicem, totuși, mai elevat: dead end!), o să recurgă la o parabolă. O parabolă adevărată. Despre sindromul broaștei fierte!!
Ea aparține unui scriitor francez, Olivier Clerc și se bazează pe un experiment real. Dacă viteza de ridicare a temperaturii apei nu depășește 0,02 grade C pe minut, o broască va sta în apă până când aceasta va începe să fiarbă. Urmarea: broasca va muri. Dar, dacă temperatura apei va fi mărită brusc, ea va sări imediat din apă și, astfel, va rămâne în viață.
Științific, experimentul pe care Clerc își construiește parabola, se explică astfel: dacă e să pui o broască într-un vas cu apă rece, pe care, apoi, s-o încălzești treptat, ea – adică broasca – își va mări temperatura corpului în același ritm. Însă, când apa va începe să fiarbă, ea nu-și va mai putea controla temperatura corpului și va încerca să sară. Dar, dat fiind faptul că ea a pierdut atâta energie pentru adaptarea temperaturii, nu va mai avea putere pentru ultimul impuls. Astfel, broasca va muri în clocot, fără să facă ceva ca să se salveze.
Psihologii susțin că sindromul broaștei fierte este doar una dintre varietățile stresului emoțional, legat de anumite dificultăți în viață, pe care nu le putem evita și, astfel, suntem puși în situația să le răbdăm, până vom fi distruși cu totul. Încetul cu încetul, ne pomenim într-un cerc vicios care ne epuizează emoțional și mintal, lăsându-ne, practic, neajutorați.
Atunci când lucrurile proaste apar în viața noastră treptat, deseori noi nu le observăm. Nu reușim să reacționăm și, din indolență, acest aer toxic ajunge, într-un final, de ne otrăvește viața. Când schimbarea vine încet, ea nu generează vreo reacție sau vreun gest de opunere. Nemaivorbind de acel ontologic defect românesc lasă-mă să te las!
Și, astfel, devenim jertfele sindromului broaștei fierte. Iar acest proces perfid de adaptare silențioasă și treptată începe să ne conducă și să ne controleze viața (pas cu pas, că tot e la modă!), suprimându-ne vigilența.
De aceea, spune scriitorul francez, este important să ținem ochii deschiși și să prețuim ceea ce iubim cu adevărat, pentru că ea, iubirea, ne va susține să ieșim din sindrom.
Totuși, ce a omorât broasca: apa clocotită sau imposibilitatea de a decide când să sară?
Corolarul descoperit de cronicart în această parabolă este următorul: Arta autentică – pe care orice om cât de cât sensibil nu poate să n-o iubească, dar și pe care atât de rar o întâlnim – ne face mai atenți la bucurie. Catharsis-ul este perfect similar săriturii broaștei din apa fiartă. El ne va salva.
Iar norocosul batracian poate fi luat și ca trofeu al stării de grație pe care ne-o procură Artistul.
Mircea Roman – Artistul-totemă
Este născut în 1958, la Târgu Lăpuș. A terminat Artele Plastice la Cluj. A pătruns în lumea sculpturii cu o voce atât de răspicat conturată, atât de radicală, încât, la vremea aceea, prin anii ’80, după debutul expozițional din subsolul Galeriei Orizont din București – fieful Cenaclului Atelier 35 al tinerilor artiști – viziunea sa sculpturală a devenit un fel de blazon identitar al unor generații de artiști, ce și-l revendicau ca lider al propriilor aspirații estetice.
Antropomorfism sculptural – aceasta e tema fundamentală. Viziune stilistică ce marchează o deschidere spre universalitate. Este renumit pentru lucrările sale iconice, distinctive prin personajele hibrid-umane, arhaice și, totodată, moderne și prin tehnica sa specifică de lucru în lemn și bronz. Unul dintre puținii artiști care au câștigat Marele premiu pentru sculptură al Trienalei de sculptură de la Osaka (Japonia), cel mai mare premiu de acest fel din lume. În Anglia, unde a locuit peste douăzeci de ani, din 1992, când a câștigat prestigiosul premiu Delfina, este probabil cunoscut cel mai bine pentru lucrarea Omul-Barcă – o figură monumentală ce pare că se luptă să se elibereze, lucrare fixată pe un ponton pe Tamisa, astfel încât se îneacă și revine, în fiecare zi, odată cu fluxul și refluxul. Omul lui Mircea Roman. Creatura recognoscibilă oriunde în lume. Există o întreagă galerie de personaje, de la Omul Barcă la Omul Alb, la Autoportret la 30 de ani, la Omul cu brațele întinse, Nevinovatul, Un om întreg, la personaje feminine cu coafuri egiptene și rochii trapez, transparente (Fusta), răsturnate (Omul pe dos)… O mulțime de ipostaze ale umilinței, ale nimicniciei condiției umane.
O expoziție care a bulversat lumea capricioasă a artelor bucureștene. Dezorient Expres – 2006, Muzeul Țăranului Român. Un container metalic gigantic, un tunel cu înălțimea de 5 m, lățimea de 3 m și lungimea de 18 m, instalat în curtea MŢR, care venea parcă dintr-o cu totul altă lume. Chipurile sale de lemn, îngeri umani și sexuați, păreau pradă unei voluptuoase retorici a vidului sufletesc, ca o stare de disoluție, de dezorientare în întunericul rece, metalic, generic al unui timp imobil. Dezrădăcinare, disperare, fragmentare, alienare. Erau 12 figuri de îngeri frânți, căci păreau că sunt așezați pe câte o bară invizibilă, cu trupul flexat în două, ca niște acrobați înaintea unui exercițiu pe care nu-l încep niciodată. Figurile, formele și gesturile lor provin din materialul experienței sale culturale livrești, din teatrul (hiper)sensibilității educate, cultivate. Chiar și containerul enorm, ca un tunel, face parte din arhitectura spiritului urban, ca orice gang întunecos, cu toate conotațiile sale angoasante sau lubrice, de coridor matricial sau vagina dentata sculpturală ce toacă ritmic înaintarea privitorului. În aproape toate cazurile figura umană este îndoită peste o bară invizibilă, continuând sentimentul de frustrare. Concepția este evolutivă – fiecare piesă crește din cea anterioară – și acest lucru este scos în evidență de desfășurarea lineară a instalației. Fiecare piesă există în sine, dar, când toate douăsprezece interacționează, impactul se schimbă, devine mai complex.
Constată John McEwen în Ateliere de artiști din București, Mircea Roman, p. 113, Editura Noimediaprint, 2007: Deși multe dintre lucrări au partea de sus în formă de tunel – cu gurile închise sau deschise – și nici una nu are brațe, nu este nici o îndoială că sunt siluete umane, oricât de abstracte. În opera lui Roman abstractul reprezintă elementul spiritual, iar figurativul partea fizică a corpului. Nu contează ce formă ia abstracția, rămâne spiritul lucrării, ideea. La fel de emoționantă este utilizarea roșului, sub forma cleiului roșu PVC sau, mai dramatic, ca vopsea, în lucrările Inima mare sau Rochia roșie. (NOTĂ: Aici, la această lucrare, „portretizarea” e realizată în cheie ironică, sculptura având faimoasa deschidere în formă de clopot la picioare, nu la cap, ca o vagă și amuzată sfidare a obsesiei sexului.) Nu există sculptură fără roșu, spune Roman. Roșul înseamnă pasiune. Roman folosește diferite tipuri de lemn pentru sculpturile sale: refolosibil – de exemplu, navete de vin! – dar și nou. Îi place îndeosebi lemnul malaiezian jelutong, lemn ușor și colorat, ca balsa, pe care îl cumpără în cantitate mare. Pentru detalii, folosește uneori stejar și mahon. Tinde să folosească lemn reciclat pentru interior și pentru părțile nevăzute ale lucrărilor, la fel ca și șuruburile, dar pentru exterior preferă penele de lemn. Folosirea lemnului îl pune pe Roman alături de cei mai cunoscuți sculptori români pentru publicul britanic: Brâncuși și prietenul lui Roman, răposatul Paul Neagu. (…)Simplitatea, demnitatea și un sentiment al atemporalității rămân semnele distinctive ale artei sale, asociate cu o conștientizare modernă, armonizată psihologic, a comediei și tragediei condiției umane.
Tulburător text, care dovedește cât de bine este cunoscut Mircea Roman în spațiul britanic, acolo unde a făcut o prodigioasă carieră. Și conchide McEwen: Este un privilegiu pentru Marea Britanie ca un artist de talia lui Mircea Roman să trăiască și să lucreze la Londra, dar aceasta este doar o întâmplare. Așa cum mărturisesc cu putere lucrările sale, arta nu cunoaște granițe naționale sau temporale.
Tehnica aceasta de body in pieces dă impresia de fragmentare (sigur, plăcuțele de lemn lipite cu vopsea albă ori roșie sau prinse în nituri, văzute de aproape, impresionează extraordinar privitorul, dar îl obligă să se dea câțiva pași înapoi, spre o mai justă cumpănire a privirii!), care însă la distanță dispare și creează unitatea unei lucrări omogene prin stranietatea ei.
Apoi, puține sunt personajele feminine mai ales (îngeri fără mâini și cu o carură amintind și de hieratismul figurilor din arta Egiptului Antic, dar și de chipul stilizat al actualei soții a artistului…!) care nu stau aplecate de la mijloc, sugerând un soi de implorare politicoasă ori, de ce nu, o dezarticulare în umilință a îngerului citadin. Urmare a acestei paradigme formale, Mircea Roman e considerat de criticii de artă printre cei dintâi sculptori care au impus în plastica noastră actuală simbolul angelic (de o altă factură decât la alți artiști ai sacrului, ca de pildă Silviu Oravitzan, Silvia Radu sau Aurel Vlad!), de o inefabilă și ascetică expresie umană, prin atitudinea de puritate și candoare a smereniei. Mircea Roman se menține în limitele alegoriei și simbolismului antropologic profan, căci îngerii lui surprinși în poziții umil-hieratice sunt invariabil flagelați, înjugați, răstigniți, frânți, mutilați. Sunt parcă reprezentarea angelicului căzut pe pământ. Auto-htonizat!
Poate că aici se desparte artistul de percepția rapid instalată a similarității comode cu figurile din arta antichității egiptene. Dacă acolo – vorbim de sculpturile și chipurile de pe sarcofage – faraonii erau înfățișați într-o atitudine serenă, fiindcă așa trebuiau să se prezinte în fața morții: calmi, frumoși, împăcați, opulenți (chiar și cromatica este adecvată stării: de la galbenul strălucitor al aurului, la chietudinea albastrului de lapis-lazuli sau cobalt), Omul-generic al artistului nostru e diferit. Cu toate că ar putea fi înrudit ontogenetic – depinde de perspectiva percepției – cu marile arhetipuri ale antichității mediu-asiatice, egiptene, etrusce sau amerindiene, el este modest, peticit, un înger uman recompus din fragmente lipite (Frankenstein?… poate!), iar atitudinea lui este imaginea generică a damnării.
Alteori, mai ales în Autoportrete, capul personajului devine un fel de pâlnie de megafon, o gaură neagră, dreptunghiulară, aspirând cu nesaț realitatea sau strigându-și cu disperare nevoia de comunicare (cum este Autoportret la 30 de ani, devenit arhetipul sau, dacă vreți, totemul unei alte viziuni cu temă).
Acum nu mulți ani, reîntors în România (după ce, o vreme, a făcut naveta Londra-București), l-am vizitat la fostul Combinat al Fondului Plastic, acolo unde și-a amenajat atelierul. Am să fac o paranteză. Fostul combinat, cu spații uriașe, cu cuptoare pentru ceramică, sticlă sau bronz, cu topitorie, cu tipografie și cu alte utilități și facilități competitive altădată, se află astăzi într-o paragină condamnabilă, descurajantă. Dincolo de proiectele faraminoase al unor vizionari odihniți din conducerea Uniunii Artiștilor Plastici (un Centru Internațional de Artă, un fel de Cité des Arts din Paris, cu spații expoziționale și de cazare pentru artiști din toată lumea), până când acestea vor prinde sămânță în această societate derutată și derutantă (ca să nu zic altfel!), în care nu mai există niciun respect pentru arta veritabilă, ci doar pentru cea manelizată, ei bine, câțiva artiști au luat pe cont propriu o inițiativă extraordinară. Printr-o muncă titanică și, atenție, cu investițiile lor personale, au strâns tone de gunoaie, au decapat zeci și sute de metri de teren de resturi și dejecții, au restaurat și renovat câteva dintre spațiile existente, scoțând astfel la lumină o realitate uitată. Au apărut ateliere luminoase, curate, igienizate, apoi, hale uriașe care au devenit spații expoziționale, printre altele rămase, din păcate, în stadiul de ruină. Atelierul, depozitul și casa soților Victoria și Marian Zidaru, atelierul perechii de artiști Florentina Voichi și Mircea Roman sau depozitul în care Mircea Roman își adăpostește uriașele lucrări și instalații sau Galeria Nicodim (amenajată în fosta tipografie), unde au loc expoziții extraordinare sunt exemplele de abnegație și inteligență care au luat naștere la fostul Combinat. Printre ruine, au apărut porțiuni mari de gazon, arbori, instalații, lucrări de sculptură în aer liber, clădiri renovate și proaspăt vopsite. De fapt, embrionul unei așezări culturale, acea Cité des Arts la care visează unii, din birourile din sediul din Piața Amzei și, poate, anumiți „dezvoltatori imobiliari”, fiindcă terenul din spatele Casei Presei are o valoare exorbitantă.
Ei bine, urmarea: cei câțiva artiști harnici și inimoși sunt somați să părăsească locul, pentru că, brusc, coincidență! chiar în acest moment, au apărut controverse privind dreptul de proprietate asupra terenului pe care se află fostul Combinat al Fondului Plastic. În plus, li s-a reproșat că ei nu dețin autorizație privind amenajarea, construirea sau renovarea niciunui spațiu din arealul respectiv… Și astfel, comèdia ridicolă continuă. Am închis paranteza.
Acolo, într-una dintre halele pe care a igienizat-o și a renovat-o, Mircea Roman și-a amenajat spațiul în care și-a depozitat toate lucrările de mari dimensiuni. A fost o senzație unică. Odată intrat pe ușa metalică, am trăit un șoc vizual: erau adunate acolo, într-un bric-à-brac multiform și policolor, ca într-un conclav de făpturi bizare, toate personajele sculptorului, unele mai mici, altele până aproape de tavan, viziunile lui, arătările lui, vietățile lui ciudate, îngerii aplecați, Oamenii de toate felurile sau Femeile uriașe cu fustă roșie ori fără, unele cu cap de felină, altele doar „egiptene”. Erau adunate acolo, ca într-o menajerie de idoli, toate arhetipurile fanteziei laborioase ale acestui artist modest, cu privirea decent lăsată mai mereu în jos, dintr-un soi de stinghereală și care vorbește puțin, însoțind parcimonia elocvenței cu un zâmbet jenat parcă și pentru că există.
Dacă adăugăm că lucrările sale au fost expuse în muzee și galerii importante din toată lumea, de la București la Kobe și de la Londra la Peruggia și Bochum, avem imaginea geografiei pe care se întinde opera sa. Laureat al Trienalei de Sculptură de la Osaka, precum și al prestigiosului Premiu Delfina, la Londra, apoi, distins în anul 2000, cu Ordinul Serviciul Credincios de către Președintele României și, în 2008, cu Medalia de aur a Uniunii Artiștilor Plastici din Chișinău și cu Premiul UAP Pentru Sculptură în 2017, Mircea Roman a avut cea mai recentă expoziție la finele anului trecut, la Annart Gallery, intitulată 2*0*1*7. Ea a reunit, în primă expunere, 15 lucrări de sculptură în lemn și desen, într-o selecție de autor a celor mai recente lucrări ale anului 2017.
Cronicart-ului nu-i rămâne, la finalul acestei serenade a iubirii pentru Artă, decât să aleagă cea mai concisă și mai expresivă caracterizare a artistului. Autor: criticul de artă Aurelia Mocanu: Țara Lăpușului – Cluj – București – Osaka – Londra – București, iată traseul unei cariere exemplare. (…) Mircea Roman este un personaj atât de modest, de retractil și de absorbit de patima tălpicii de lemn cu care zidește oameni, încât e bine să-l surprindem cum își cercetează chipul.