Supa de la miezul nopţii continuă prin substanţa epică şi forţa viziunii romanul de debut al Martei Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului. Autoarea îşi focalizează noul roman pe aceleaşi obsesii majore, evocate cu realism crud: gelozia, boala ce otrăveşte iubirea, forţa malefică prin care sunt evocate relaţiile cuplului; mama, în viziune sumbră, generată de iubirea/ ura/ admiraţia fiicei, copilul vitregit al familiei.
Acţiunea se deplasează din satul ardelean în metropola clujeană, în perioada postbelică, dar rămâne în fundal un leitmotiv al toposului originar. Cuplurile Marcu-Pauline, Marc-Todora repetă în alt timp şi loc calvarul trăit de părinţii Tabitei din primul roman. Ne-am putea imagina că Todora e un alter ego al Tabitei, că mariajul său forţat, însă din alte raţiuni, e aidoma aceluia al părinţilor, pârjolit de gelozia bărbatului şi de ura femeii. În Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, sentimentul de ură al femeii rămâne încorsetat în tradiţia ce impune supunere faţă de bărbat, însă durerea şi răzbunarea afectează iubirea maternă, se răsfrânge asupra copiilor neiubirii. În Supa de la miezul nopţii, infernul conjugal devine insuportabil şi duce la pregătirea răzbunării din final a Todorei. Planul ei eşuează, însă destinul o răzbună prin accidentul neaşteptat al lui Marcu.
Marta Petreu evocă ravagiile geloziei în căsnicie prin intermediul unui bărbat, Marcu (Marc), un medic afemeiat, un don juan ieşit din tipare, care se căsătoreşte de trei ori, cu femei total diferite: Maria, Pauline, Todora, feţe ale feminităţii. Maria întruchipează îngerul păzitor (iubirea necondiţionată), Pauline e cocheta (la origine fiică de oier), sedusă de lux, iar Todora (tânăra inocentă, timidă, fiică de ţărani) e victima obsesiei bărbatului. Destinele personajelor se împletesc în mod straniu în construcţia polifonică a romanului. Marcu, Pauline, Todora sunt concomitent personaje şi voci narative prin care romanciera explorează relaţiile de cuplu, destinul similar al personajelor feminine, femei frumoase, captive ale unei căsnicii anormale, distruse psihic de gelozia unui maniac. Autoarea evocă şirul unor întâmplări şi întâlniri obişnuite, care par să construiască destinul sumbru al personajelor, care reflectează continuu asupra originii răului din viaţa lor.
Romanciera îşi orchestrează admirabil naraţiunea, povestea cuplului fiind reluată alternativ prin prisma bărbatului şi a ultimelor două soţii, iar întregul se luminează prin reluarea poveştii în versiunea fiecăruia. Personajele se eliberează de suferinţă povestind, monologând, ca Marcu şi Todora, care recapitulează firul vieţii lor comune din perspective diferite, sau se confesează tardiv, la şaizeci de ani, ca Pauline care face din Todora un confesor. Bărbat şi femeie, fiecare se consideră victima celuilalt şi resimte nevoia unei anamneze pentru a se elibera de obsesii, de suferinţă. Recapitularea vieţii ţine locul anamnezei pe care o provoacă psihiatrul într-o terapie: “Vorbea cu el însuşi, îşi repovestea viaţa, întâmplările de demult rămase sub semnul întrebării. Iar din când în când, ca o locomotivă cu aburi care fluieră că a ajuns la presiunea critică.”
Marcu o iubeşte pătimaş pe Pauline, femeia vieţii lui, dar gelozia lui maladivă îi declanşează brutalitatea, îi otrăveşte iubirea şi distruge viaţa soţiei. Pauline nu rezistă, divorţează, pierde custodia fetei sale, se recăsătoreşte cu un belgian, care-i oferă o existenţă echilibrată. Culmea ironiei e că viaţa normală alături de Étienne continuă să fie marcată de trecutul ei românesc, de iubirea maladivă a lui Marcu, probată de sutele de scrisori trimise. Scena în care Pauline citeşte pe sărite Todorei fragmente din scrisorile lui Marcu, răvăşite prin cameră, e comparată de autoare cu celebrul tablou Dejunul pe iarbă al lui Eduard Manet, reprodus pe copertă. Ea echivalează cu o dezgolire a sufletului ei împovărat de femeie încă frumoasă, o păpuşă de porţelan, masca care ascunde rana încă nevindecată. Todora descoperă astfel că Marcu nu şi-a cruţat marea iubire de brutalitate, de suferinţă, că destinele lor sunt similare, că gelozia bărbatului e o boală incurabilă, infernul din care nimeni nu scapă întreg, iar supravieţuirea înseamnă nevroză. Are revelaţia că ea n-a fost pentru soţul ei decât un substitut al Paulinei, că întâlnirea cu el i-a fost fatală, că Marcu i-a furat tinereţea fără s-o iubească, bulversându-i existenţa, a prins-o în captivitatea unei căsnicii nedorite, nocive, înainte ca ea să cunoască viaţa. Todora a fost obsesia lui Marcu, generată de un detaliu fizic şi de percepţia greşită asupra fetei, studentă la Arte plastice în Cluj, pe care o atrage într-o capcană, apoi o ia de soţie, a treia, pentru a umple golul după divorţ.
Pentru tânăra inocentă, iniţierea în viaţă e prea brutală, necruţătoare. Marcu îi distruge viaţa, îi construieşte destinul sumbru sub imperiul spaimei de răbufnirile lui violente şi periculoase. Atitudinea ei supusă faţă de soţ, în virtutea educaţiei materne, se modifică treptat într-una de sfidare când descoperă dragostea, în relaţia adulterină cu pictorul Manfred. Se eliberează de teamă şi astfel reuşeşte să blocheze brutalitatea soţului. Relaţiile efemere cu doi artişti plastici, Manfred şi Roman, reprezintă pentru Todora, ea însăşi pictoriţă, adevărata iniţiere în dragoste, descoperirea senzualităţii, un alt fel de existenţă.
Vocile narative alternează, povestea cuplului familial se reia în duete, Marcu-Paulina, Marcu-Todora, chiar replicile personajelor din perpectiva celuilalt, într-o viziune crudă, realistă asupra vieţii, într-un limbaj pitoresc, pigmentat de ardelenisme în evocarea părinţilor Todorei, însufleţit de o extraordinară forţă epică. Superbă e scena cu Todora copil, jucându-se în curtea casei părinteşti, spaima mamei când are viziunea păpuşii înaripate din braţele fetei, a forţei malefice gata să-i răpească copila. Ironia şi autoironia se resimt mai ales în monologul personajelor, uneori delirant, ca al lui Marcu ce visează să aibă un copil cu Pauline. Maniac, dereglat de gelozie, personajul se salvează prin iubirea şi grija faţă de Olguţa, fiica sa.
Marcu e un alter ego masculin al autoarei, construit cu abilitate, prin comportament şi limbaj adecvate, tipic masculine, iar Todora unul feminin ce aminteşte de Tabita din primul roman al Martei Petreu. De altfel, Tabita apare şi în noul roman spre final, ca soţie a unei verişoare. Cu autentic talent e evocată Lucreţia, mama Todorei, cu limbajul ei ardelenesc atât de pitoresc, cu un amestec de iubire, admiraţie şi ură, la fel ca în Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului.
Polifonia vocilor narative e dublată de împletirea limbajelor diferite într-un superb dans în culorile puternice ale realului sau oniricului ce pătrunde în roman prin povestirea viselor, concomitent cu reflecţii despre vise ori deliruri imagistice prin descrierea tablourilor din mintea şi de pe pânzele Todorei. Trăirea până la paroxism a personajelor se asociază cu reflecţii filozofice, cu descrieri de interioare ori de peisaje câmpeneşti, uluitor de proaspăte în memoria personajului.
Supa de la miezul nopţii e un roman sumbru şi realist despre viaţă, la fel de răscolitor ca Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, scris cu nerv şi tensiune crescândă, din perspectivă dublă, masculină/ feminină, un roman ontologic despre destin şi eşec, boală şi supravieţuire, obsesii şi nefericire, despre tragismul şi infernul existenţei umane. Nu poţi să nu te întrebi împreună cu autoarea dacă omul e jucăria destinului ori el îşi face destinul prin alegerile sale, uneori fatale.
Marta Petreu, Supa de la miezul nopții, Polirom, 2017