Îl aleseseră pe el pentru că era mai vesel decât ceilalți, nu-l acuzau pentru asta, nici nu-l decorau, era de-ajuns că se fixase undeva, acolo în superiorii săi. De la un timp, de când conducerea navei, conducerea portului, ba chiar și conducătorii țării, bătrânii conducători cu mersul lor legănat care mai păstra ceva din urmele unei solemnități abia mascate, aproape ostentative, aparținând unei alte generații, unei alte specii de conducători, toată această, nouă și ea cândva, conducere se schimbase, noii conducători ai navei se apropiară mult mai atenți de marinarul Bruno. Într-o seară caldă, când echipajul întârzie mai mult decât de obicei la treburile sale, Bruno primi ordinul de a părăsi corabia și de a cerceta împrejurimile de uscat. Ancorele fuseseră smulse de câteva săptămâni din mâlul aromat și periculos, iar, din pavilioanele celor douăzeci și două de țări aflate pe navă, fusese țesut un pavilion ambiguu, care aducea alături cele mai deosebite popoare și culori, dar care, doar așa, prin crearea acestei solidarități ciudate, putea atrage nava care ar fi trecut spre pământurile din zare. Ceilalți marinari, dintre care, unii erau împreună de zeci de ani, când nava lor încetase să înainteze pentru prima oară, invidiau plecarea lui Bruno, dar se apropiau de el, îi vorbeau de planurile lor, de planurile părinților lor, îi vorbeau de căminele lor pestrițe de marmură, de soțiile și copiii lor. Bruno apucă atunci gulerul, și dedesubt, cele două jumătăți ale cămășii sale verzui, între degetul mare și arătătorul fiecărei mâini, mototolind pânza, storcând-o și, pe măsură ce tovarășii săi îi povesteau tot mai multe amănunte despre ei și familiile lor, căutând să-l apese, să-l introducă și pe Bruno sub greutatea acestor amintiri, degetele sale se apropiau de carnea pieptului, acoperită cu încâlciri de păr castaniu, dar nu-l atingeau, se fereau de pieptul îngust, apoi se apropiau din nou. Bruno sări pe unul dintre sloiurile imaculate care treceau paralel cu nava, căută mult timp poziția de echilibru chinuindu-se să parcurgă toată această perioadă dinaintea echilibrului, stând într-un singur picior, cel stâng. Înțelegea că celălalt picior nu-i putea folosi, dar nici nu renunța cu totul să se gândească la el, deoarece, așa cum se concentra doar asupra piciorului stâng, Bruno era convins că echilibrul ar fi trebuit să apară dintr-o luptă, cu un singur învingător și nu-și vedea piciorul, chiar și pe cel stâng, acum mai favorizat de soartă, el creând starea aceea complicată a lui Bruno, în mijlocul sloiurilor, împărțindu-se, dând naștere celor două puteri inamice necesare luptei. După un timp, după ce se lăsase deja în genunchi și încercase cu mâinile, apoi cu înotătoarele, iar în cele din urmă cu aripile pentru care, Bruno era sigur că ceilalți, după ce tot ei i le dăruiseră când fusese ales să reîntâlnească primul uscatul, după atâtea zeci de ani de așteptare în mijlocul apelor, îl disprețuiau puțin, « ce nu poți face cu aripioare » – spuneau, cu niște aripi nu prea lungi, e drept, dar pe care liniile ordonate paralel, linii absolut necesare se pare, pentru constituția internă a aripilor, dădeau acestora și celui care le purta farmecul unor lungi prelungiri indispensabile, în special, cu aceste aripi, Bruno încercase să împingă apa înapoi, înaintând pe sloiul său, așa cum stătea ghemuit în genunchi și cum se gândea că prea multe șanse nu are. Revenea la poziția de echilibru pe piciorul stâng, în răstimpuri schimba chiar TOTUL, depărtând stângul de piciorul drept, acum mult mai folositor. Își dădu însă seama curând că nu se mai putea folosi în niciun fel de sloiul pe care coborâse, părăsind, grav și plin de recunoștință față de superiorii săi, puntea. Atunci valurile primiră trupul marinarului Bruno, care își dezbrăcă tunica verzuie și maioul și legă din rufele acestea o frânghie, o banderolă, o punte, cu care își înfășură fruntea. Din valuri se țesea acum imaginea unui stegar bătrân, a cărui viață fusese dedicată unui singur țel – acela al înapoierii drapelelor în țara stăpânilor, în casa, în camera de oaspeți sau în cea de slugi, în mâinile stăpânilor. Și, pentru că acest bătrân stegar nu făcuse altceva în lunga lui viață decât să înapoieze steagurile, acum, la bătrânețe, devenise un erou, un erou al datoriilor îndeplinite. Brațele marinarului Bruno sângerau, sloiurile care curgeau vertiginos spre locul unde se afla corabia îi loveau obrajii, ochii, buzele. Dacă sălta puțin capul îi era mai ușor să se depărteze în direcția în care voia să ajungă, dar capul său acoperit de părul încâlcit amestecat cu alge, mâneci, buzunare desprinse din corpul cămășii se întorcea mereu spre navă, mereu în primejdie de a fi izbit de alte sloiuri, la fel de murdare, spre nava care era în mijlocul mării, în mijlocul oceanului care încorpora, care subjuga această mare, spre nava care-l privea la rândul ei, îl privea stins, « așa cum e normal, doar eu sunt trimisul ei, și nu invers ». Bruno se visa, văzându-și sângele care colora apa, deși, Bruno știa asta, nimeni nu avea nevoie de vreo urmă, un rechin împuns de cangea unui pescar morocănos, unul dintre puținii, aproape inexistenții oameni care păzeau țărmul umed spre care se îndrepta el. Pământul umed păzit de pescari morocănoși devenea apoi o câmpie lungă și îngustă ca podeaua unei judecătorii neîncălzite, acoperită de grosolane reliefuri de zăpadă, și, între ele, căutând să niveleze înălțimile de gheață prea agresive sau să înalțe movilele de zăpadă, prea modeste, umilite parcă de atingerea unor tălpi, Bruno era un rechin lucios care încetase să mai sângereze aici, pe uscat, pentru a-și dovedi, ca orice animal nerecunoscător, aversiunea nu numai față de apă, ci față de orice lichid. În momentele când rănile deveneau mai puternice decât el, Bruno devenea iarăși, puțin câte puțin, marinarul Bruno care împingea sloiurile de gheață, grămezile de zăpadă, puhoaiele de apă sălcie, strângând din dinți și ținând cu una din mâini frânghia, banderola, puntea din jurul frunții
Din volumul Eroul de la Niagara, în pregătire