Deşi a publicat doar două volume de versuri, la o distanţă de două decenii unul faţă de celălalt – Treaz între două cadrane (1968) şi Vremea călătoriilor (1989), Mihai Elin (Mihai Egli, 1941-2010) a reuşit să fie înregistrat printre poeţii semnificativi ai acestor ani. Critica a fost unanimă în a-i aprecia consecvenţa stilistică, concentrarea expresiei, pregnanţa notaţiei şi acuitatea reflecţiei, putându-l defini, sintetic, ca „un poet fără evoluţie” (Laurenţiu Ulici), care a lucrat doar în sensul adâncirii propriei viziuni. Al său primum movens, anunţat în paginile de debut, pare a fi unul de sursă labişiană, căci se promite un program de opoziţie faţă de stările amorfe, confuze, stagnante, ale unei materii ce dospeşte cu energii neconsumate, obscure, într-o opacitate placidă. „Drojdia stelară care pluteşte joasă şi mă închide-n jur”, „taurul de negură dospind… bloc de sămânţă concentrată,/ atomii putrezi colcăind tăcut”, o „herghelie de tropot năuc, nelinişte şi destrămare” a cailor alergând în visul nocturn al poetului, „sămânţa beznei (care) uruie nemişcată/ în învelişul ei de osânză”, „o beznă colcăind de făgăduinţi”, „faţa materiei desfigurată”, „cadranul tulbure oprit” şi altele – sunt variante metaforice personale ale acestei stări inerţiale pe care subiectul liric face dificile eforturi de a o depăşi, mereu înfrânt şi descurajat de realităţi. Fără trimiteri explicite, reacţia de revoltă mocnită faţă de situaţia societăţii româneşti şi condiţia omului din epoca dictaturii comuniste se ghiceşte peste tot, ridicată pe planul mai înalt al reflecţiei asupra situaţiei omului căzut într-o lume ostilă aspiraţiilor sale înalte. Iar acestea se configurează treptat, în contrast cu amintitele stări de (dez)agregare, în figuri ale limpidităţii şi ale geometriei, începând cu metaforele vehiculate şi de Labiş, ale flăcării şi focului – „Unde e flacăra ce mistuie? / Unde-i spiritul focului?” –, numai că angajarea de partea „evului aprins” idealizat de militantul tinerei generaţii a momentului lipseşte, în profitul unei angajări mai largi, de dincolo de ideologii. Se cere, desigur, din nou, luciditatea spiritului conştient de starea de lucruri greu de acceptat, – „Stau treji, e surdă ora şi se-nchide/ în sine-avar lumina bântuită/ de şine umede, lucide…// Ei stau, îi vezi prin geamuri tânjind şi aşteptând/ expresul lor albastru,/ fără a şti prea bine/ de-i prea curând, de-i prea târziu, de-i prea curând”…
În ce-l priveşte, subiectul liric aspiră, ca Nichita Stănescu, la „o mai limpede alcătuire” a fiinţei şi a lumii, îi invocă pe acei „cinici şi boemi copii teribili/…supţi de idealuri” şi care „trişti sunt uneori”, trasează, reactivând o figură emblematică pentru singurătatea melancolică, a „omului cu trompetă”, cu „glas pentru cel ce-şi înghite saliva tăcând”, în aşteptarea unui „suflet al copilului care nu se mai naşte”. „Arena” angajării directe şi responsabile în înfruntarea cu forţa elementară brută apare la poetul nostru ca spaţiu al jertfirii mereu altora decât a spectatorului doar asistent la încleştarea dintre toreador şi taurul colcăind de energii întunecate ale sângelui. Acesta ar putea deveni o emblemă a curajului şi a revitalizării fiinţei, în contrast cu „coloana vertebrală de cretă/ …şi coloanele cu material uman pierdut”, însă pornirea spre el îl depăşeşte, cumva descurajată de indiferenţa generală. Una dintre poeziile estimate drept antologică din cartea de debut exprimă pregnant, într-o parabolă edificatoare, această stare de aparent curaj, de energie primă ostentativ afirmată, anulată de cuminţenia imediată, de satisfacţia confortabilă ce viciază definitiv iniţiala revărsare de energii vitale. S-a văzut aici o ilustrare a componentei expresioniste a viziunii lui Mihai Elin, concretizate de un limbaj pregnant materializat, constrâns de o dicţiune fermă, tranşantă, ce poate trimite la cele câteva compoziţii parabolice ale lui Ion Alexandru din Viaţa deocamdată ori Infernul discutabil, ori la discursul foarte atent la materialităţi lingvistice al lui Mircea Ciobanu. Iată câteva secvenţe semnificative: „Pe înserat, pe lângă abatoare,/ cum se-ntărâtă între ei dulăii,/ sălbateci iscodindu-şi beregata,/ zbârlind şi mârâind din oase,/ cu ochii galbeni şi rostogoliţi/ şi clănţănind din fălci,/ puternici, carnivori, adulmecând/ ciosvârte sângerânde, iuţi şi grei/ şi întrupaţi din ura lor vorace./ Dulăi flocoşi, căţele hămesite/ cu blana linsă, strălucind roşcată,/ buldogi pătraţi şi încreţiţi de furii,/ ogari cu boturi lungi, iscoditoare,/ şi laşi şi înnădiţi din salturi linguşite;/ vagi corcituri lihnite, spiţă stearpă/ şi câini de rasă jinduiţi cu anii/ de toţi hingherii de la cotituri./ […]/ Şi cum se potolesc apoi sătui/ şi cum îşi ling ei rănile preocupaţi,/ şi-şi văd de purici şi îşi fac siesta”… (Pe înserat). Fibra etică a acestor poeme, dreapta lor coloană vertebrală, se vede imediat, subliniată cu un fel de patos surdinizat totuşi, deloc convenţional şi exterior. Expresionist intensificată apare şi imaginea materiei în proliferare implacabilă, – şi se poate face aici din nou o paralelă cu Ion Alexandru: „Nenduplecată e materia/ urlând de roţi şi biele stacojii./ E mândră de întunecime,/ dispreţuind forţa morilor grele de apă./ Vacarmul ei negru te smulge din propriul trup/ şi îţi zbârleşte părul prin lampa plesnită./ Mugeşte prin oraşe/ şi se scutură pomii de rod/ şi cade grindină şi tencuială-n aşternuturi” (Poem). În alte locuri, „sămânţa beznei uruie nemişcată/ în învelişul ei de osânză”, „Se umplu lucrurile de curenţi/ până-n săgeata turnurilor stranii”, cu urmări asupra substanţei înseşi a subiectului: „Dormi, dormi cu neguri grele-n minte”…
În plan strict subiectiv, mesajul liric aproximează o stare de grav inconfort moral, de blocare a energiilor eului descurajat de inerţia generală, de consemnul tăcerii, de un sentiment de vinovăţie extins la scara colectivităţii. Starea de frig interior spune mult despre toate acestea, şi e pusă într-o ecuaţie contrastantă cu nevoia de ardere, de consum pozitiv al energiilor. Însă acestea apar prăbuşite, descurajate de vederile lumii din afară, constrânse la o stare de oboseală ca şi definitivă – „Un zumzet fals îmi suie din călcâie/ cu duhul tulbure al oboselii./ Există vorbe lungi şi cenuşii/ ca ziua de duminică”, „Placide umbre se tot plimbă/ în sus şi-n jos, pe dunga orei”, „singur, te mistuie mâlul cleios al curentului”, „inima mea terfelită de ani”…
Dialectica imaginarului propune în acest spaţiu simetrica aspiraţie spre lumină, claritate, ordine mundană şi individuală. Cu alt limbaj decât Labiş, Nichita Stănescu sau Ana Blandiana, poetul nostru simte nevoia dramatică a unor „tonuri clare”, a unei limpezimi a viziunii, a unei prospeţimi a întâmpinării universului cu o sensibilitate înnoită. „Va trebui să privim cu alţi ochi… absorbind prin degete lumea/ pentru ochii cei adevăraţi” – se cerea deja în poemul liminar al acestei prime cărţi –, iar ceva mai departe putem citi: „Mişcându-ne sub cerul îndoielii,/ împotmoliţi cu sufletul la jumătate,/ visăm curenţi mai limpezi cum se nasc/ din resturile verii depărtate”. Sau, în finalul cărţii, această exigenţă: „va trebui să ne obişnuim, să învăţăm pe de rost/ un alfabet mai tragic şi mai adevărat”… Motivul liric al pândei, ambiguu, între sugestia pericolului opacizării fiinţei şi căutarea tensionată, lucidă, a clarităţii, şi cel al veghei conlucrează pentru a articula o viziune dinamică, conflictuală, asupra unei lumi în căutare de „mai limpezi alcătuiri”. Sensul mişcării (titlu de poezie) e văzut în depăşirea „aştrilor putrezi, rotiţi orbecăind”, „spre lumina ce-o simţi mijind,/ brusc singur în recea trezie/ […]/ când singur sub o spărtură a nopţii rămâi/ înmărmurit în veghe”. „Cumpăna clar arcuită a echilibrului” apare altundeva, solidară cu aceste motive. Subiectul se ştie totuşi precar şi nesigur în ambianţa dată, fără a ceda totuşi inerţiei mundane, afişând mereu credinţa în al său „expres albastru”, în himera unei lumi transparente: „Eu trebuie să cred în ceva/ şi prin cenuşa mea zilnică/ să calc somnambul mai departe”. E o precaritate a fiinţei marginale, pe care o apără, cerând dreptul la vizibilitate şi afirmare demnă, a „omului concret” din titlul altui poem ce se structurează ca poezie de „situaţie”, într-o suită de ipostaze aşezate sub apelul patetic repetat, de rezonanţă biblică, „Iubit fie cel care”, ce asigură o frumoasă coerenţă discursului transparent, trecut într-o ritualitate a rostirii ce-i conferă relief liric: „Iubit fie cel care stă două nopţi într-o groapă/ de beton, cu toată viaţa lui împrejur,/ şi brusc îşi dă seama/ că viaţa lui miroase a pod părăsit./ Iubită femeia care a terminat de făcut dragoste/ şi rămâne privind în ceaţa de-afară/ peste pomi fără culoare/ şi prin pendulă un vânt/ mişcă limbi fără voce/ Iubit fie cel fericit ce goneşte/ într-o zbârnâitoare lucioasă de tablă/ şi căruia n-are cine să-i spună/ pe numele mic vreodată” – mod de comunicare ce-l apropie pe Mihai Elin de confraţi de recunoscută „modestie” a vocii precum Vasile Petre Fati ori George Almosnino.
Integrarea, cu puţine intervenţii, a acestei cărţi în sumarul celei de a doua, Vremea călătoriilor (1989), după douăzeci şi unu de ani (sunt repuse în sumar câteva poeme probabil respinse iniţial de cenzură, precum deloc încurajatorul În săptămâna iubirii, cu „popoare hipnotizate” a căror tăcere „le va spori şi vina şi mânia”), atrage atenţia, cum s-a şi notat, asupra consecvenţei cu care poetul îşi urmează linia vizionară anunţată în 1968. Reveria transparenţei şi a deschiderii totale spre lume a fiinţei capătă acum substanţă vizionară în poemul Desprinderea de pământ, aproximare a unui zbor şamanic revelator de mistere ultime, pe axa simbolică a contopirii cu focul transfigurator, capabil să deschidă subiectul spre un orizont totalizant al cunoaşterii („să gândeşti cu văzul, cu auzul, cu gândul”). Ciclul Întregul meu astăzi e inaugurat, de altfel, explicit, sub semnul aceluiaşi motiv liric al focului, în încercarea de a aproxima o ipostază emblematică a „poeţilor”: „Pentru a da un sens acestei lumi,/ limba flămândă a focului elementar/ e spiţa voastră încoronând pustiul”. Cuvântul poetic apare aici ca instrument al regăsirii de sine, al unei renaşteri atinse prin efortul trudnic al desprinderii de materia amorfă, mâloasă, oarbă, adică are atributele deja instalate ca repere simbolice în lirica poetului: „În temniţele şi subteranele tale,/ mareea se umflă, valul izbeşte în tâmplă/ […]/ Cuvântul tău e cârligul/ care apucă şi trage din adânc/ marea captură/ […]/ ventuză mâloasă,/ placentă orbecăind;/ un miros de vorbire îi atârnă din nară.// Aşa te dezvălui, şiroind şi inform,/ în zorii gri te înalţi la vedere./ Te ridici pentru ţărmuri de ochi,/ te pescuieşti din moarte”. Nota mai nouă a discursului poetic e dată acum de o intensificare a patosului angajării în confruntarea dintre temniţa nocturnă a eului şi o lumină mereu prevestită, în ciuda tuturor obstacolelor. Poezia rămâne tensionată, motivul pândei şi al aşteptării încordate reapar fortificate de acest suflu discursiv în care abstractele sunt consecvent trecute în materialitatea metaforei plasticizante, încât orice impresie de convenţionalism şi clişeu retoric este evitată. Deschis spre orizonturile vizionare ce angajează ipostaze ale omului generic şi ale unei lumi de amplitudine cosmică, acest discurs are grijă să-şi echilibreze avânturile cu accente confesive personalizate, sub care subiectul îşi retrasează profilul dramatic conturat şi până acum, de om în conflict cu amintitele forţe şi materii obscure din adâncul fiinţei sale, cu informul ce se vrea ardent depăşit spre geometrii integratoare. Descoperindu-se „cu nămolul în gură” pe când se iveşte cu mari eforturi din marea şi ea „vâscos-duhnitoare”, subiectul afirmă în finalul unui poem aceeaşi credinţă în lumină: „Căci ochiul tău e lampa care clipeşte/ peste un câmp vâscos/ deasupra căruia se roteşte/ pasărea atotmârâitoare” (Tu eşti copacul noctambul). „Vremea călătoriilor” – din titlul unui poem şi al ciclului ultim al volumului – este una a căutării mereu tensionate, a aşteptării („am ascultat aşteptarea de ambele părţi ale uşilor”), într-un decor iarăşi expresionist („Am simţit în jur dubla noapte, umflată,/ plesnind de nebunie”), care se regăseşte în imagini echivalente în toate versurile care urmează: „plouă cu cenuşă”, „trecem prin crânguri de lacrimi”, „memoria năucită”, ziua palidă „care ne urmează/ în leagănul ei de sânge”, „de-acum sfâşierea îţi va fi adăpost./ De-acum pe faţa ta şiroieşte/ lumina sălbatecă”, „o altă ruină crescând din ruină”… Marile întrebări despre sensul existenţei se rostesc acum direct, fără nicio emfază, căci şi-au asigurat deja temeiul material, palpabil, al imaginarului: „E timpul ceva viu?/ E timpul fiul luminii? Ori mai degrabă e invers?/ […]/ Acelaşi timp îşi împarte mereu pustiuri?/ […]/ Există alte timpuri gonind fiecare în altă direcţie?/ Ce se întâmplă când se izbesc două timpuri?” Or, asemenea tonuri interogative sunt îngăduite, cum spuneam, în contextul mai larg al cărţii, în care starea conflictuală dintre eu şi lume, dintre „timpul” trăirii proprii şi cel al istoriei mari, primise deja contururi foarte convingătoare, încât ele ocupă poziţia unui soi de recapitulări sintetice, de rezumate ideatice a ceea ce fusese exprimat ca angajament existenţial individualizat. În chiar spaţiul unor asemenea reflecţii întrebătoare, abstracţiunea capătă adesea expresie plastică, cu elemente ce vizualizează traiectoria ideii, integrate organic în constituţia viziunii: „Dacă în tăcere, dacă prin timp/ raza trupurilor noastre migrează/ dacă străpunsă e noaptea şi se-aude crescând/ insomnia prin arbori şi case,/ dacă mişcarea numărului pur, dacă spaima/ de-a lungul privirii/ dar dacă se vede împerecherea/ celor două note extreme// Dacă fulgeră creasta/ orbitoare a numărului/ dacă se dezvăluie unghiul de aur/ muzica unor popoare geometrice/ dar dacă de sus ne fixează/ ochiul de frig al lui 1/ Dar dacă mai e cu putinţă să atingem/ un strigăt omenesc mai înalt” (Dacă pâlpâie cerul de sunete). Culoarea vizionară a poeziei lui Mihai Elin e dată mai ales de aceste diagrame ale procesului de purificare, de decantare a substanţelor amorfe în rază a privirii luminoase, apropiată expresiv de zone ale vizionarismului stănescian: „Eram însăşi privirea./ Strălucire şi ceaţă,/ ploaie orizontală, rafală a vederii./ Crisalidă în abur metalic eram,/ fantomă zămislind viitor/ Era unda de şoc a memoriei/ […]/ Înaintam spintecând/ culoarea mişcării, nălucirile. Uşor mi-era trupul. Siaje lungi lăsa anul./ În vântul zilelor părul meu şuiera” (Eram însăşi privirea). Oarecum à la Nichita Stănescu sună şi versuri ca acestea: „Am spart învelişul vorbirii/ cuvintele toate le-am jupuit/ şi silabele/ din care ţâşniră păsări şi fiare”… Dar până la sfârşit, stările de spirit cu consecinţe asupra viziunii poetice rămân mereu împărţite între obsesia amorfului, a împotmolirii fiinţei în mâlurile nocturne ale „temniţei” interioare, a descompunerii în elemente parţiale dificil de reînchegat („Întregul meu palid astăzi s-a clătinat./ Astăzi, neluminate,/ părţile şi-au luat dezlegarea”) şi pânda obstinată a „celui care vine” ca purtător de lumină, victorios asupra tuturor obstacolelor şi a înfrângerilor umane. Un poem ca Iubit fie cel ce vorbi pentru totdeauna încoronează cumva, într-un imn ce rămâne tensionat, tulburat de imaginile unei omeniri suferinde, necontenit tânjitoare după o eliberare, întâmpinând apoteotic figura aşteptată, pândită cu încordare, a unui posibil mesager al luminii salvatoare: „El vine purtând existenţă/ soare durerii în veşnica naştere/ privire răzbind prin coroana/ de-ntunecime/ prin spinul arborescent”. Dar chiar şi în ultimul poem din sumar, se refuză idealizarea unei asemenea viziuni, căci poetul rămâne conştient de precarităţile sorţii umane, mereu asistate de „Îngerul devastator”, cărora cuvântul – cu trimitere la cel cu majusculă, originar – le dă o expresie perenă în care se decantează deopotrivă sentimentul şi conştiinţa morţii şi speranţa că lupta pentru supravieţuire a omului în suferinţă nu rămâne zadarnică şi fără sens, că ea are măcar cota de dramatism a înfruntării dezastrelor ce conferă demnitate oricărei bătălii pentru spirit: „Ce fel de-a fi viu e cuvântul!/ geneză a rănii, sânge triumfător!/ nemainăscuţi în durere şi chin/ intrare cer cu gurile palide./ Anul lor e rotund ca mormântul. Să fie uitare ei nu pot, nu vor,// Pe graniţa timpului înaintează până devin/ foşnet al lumii, puls roşu, sonor.// Răzbat şi răzbesc în însuşi Cuvântul/ – cel de-nceput – în fioroasă limbă intonându-l/ a cerului şi pământului, fiii lor.” Cele două cărţi ale poetului traduc aceste aspiraţii într-un discurs dens reflexiv, în care confesiunea are reliefuri dramatice şi vizionarismul se sprijină pe un puternic simţ al concretului.