Ce se întâmplă?
Ce se întâmplă,
de ce tavanul casei mele,
în fiecare noapte tot mai mult,
de neoprit, vai, fără greș,
spre mine apăsător coboară?
Și-n schimb, de ce mereu pământul și cu el podeaua
tot cresc,
ca burta plină de rumeguș a unui elefant enorm, nesimțitor?
Ce vrea să fie asta, o menghină, o criptă?
Și de ce zilele care altădată curgeau tihnit, alene,
ca fluviile ample în câmpie,
acum în goană, nebunește trec
precum mașinile de curse
pe străzile din Monte Carlo întortocheate?
Și de ce, în iarna albă, vântul
înverșunat se iscă
în orice loc unde mă aflu eu?
De ce, chiar și atunci când vara vine,
orice fereastră aș deschide, valuri de frig
pe mine mă-mpresoară?
Iar făclierii imaculați, întraripați, care roiau în juru-mi
și mă ocroteau atenți, ei,
acuma, unde sunt?
Ce se întâmplă, ce se întâmplă?
De ce întruna bolta sfântă însăși
de mine fuge, se îndepărtează
și cineva, în glumă parcă, șterge
stelele licărind pe ea ca niște picuri mari de rouă,
pe toate le șterge,
iar eu mă pomenesc închis în beznă?
Ah, bezna, regatul meu târziu, azi mă-ndestulează.
Căutând un adăpost
Dezolat căutând un adăpost,
am ajuns la o răspântie
între mine, și mine, și mine, și mine.
Confuz, nu știu încotro s-o apuc,
în care dintre făpturile cu același chip
să mă aciuez,
așa cum te strecori sub streașina îngustă
când te prinde ploaia torențială, neîndurătoare.
Unde mi-aș putea găsi locul pe de-a-ntregul?,
cu ungherele, nișele, anexele și remorcile nevăzute,
pe care sufletul meu le trage după sine
și fără de care sunt de neînțeles.
Căzut din mine însumi,
sunt aidoma unui ins căruia banca i-a luat casa.
Homeless, pribegesc de colo-colo,
trăiesc pe stradă, dorm pe sub poduri,
pe unde apuc, cu tot avutul
strâns într-un coș metalic, pe rotile, defect,
aruncat de cei de la Carrefour.
Și visez cu ardoare
un trup, o viață
în care să încap cu ființa aceasta
invizibil sporită, ramificat, inimaginabil.
Un trup, o viață
în care, după rătăciri, să simt și eu
că am ajuns acasă.
Rugă de vindecare
Mă rog ardent,
de boala asta boreală și metafizică, fatală
nu știu cum să mă lecuiesc:
anapoda, vai, e rânduiala vremii fiindcă
în noiembrie, în decembrie, în ianuarie,
lumină mi se dă cu lingurița,
ca-ntemnițatului, cu picătura,
iar întuneric, ah, cu polonicul,
cu butia, îmbolnăvindu-mă bezmetic.
Pe-așa un timp, privirea mea până la lucruri
n-ajunge, cade răpusă-n drum,
iar gândul însuși în minte îmi îngheață
și inima se-ntunecă înfrigurată
ca odăița fără foc în vatră,
fără amnar și vreasc, fără opaiț, ori bec, ori lampă.
Dar ruga mea de vindecare, sper totuși,
fi-va ascultată
și la noapte,
scrâșnind din osiile vechi, înțepenite, ce se mișcă iară,
câmpia înghețată, cu mărginașul cartier,
cu blocul unde stau și-aștept minunea,
câmpia de la locul ei, da, se va smulge
și anevoie, cu înălțimile cerești neînvățată,
o s-o apuce prin văzduh ducându-ne departe.
Acolo unde-i soare și valul mării, iar și iar,
de țărm se sparge, clar și muzical.
Elicopterul
(o amintire din copilărie)
Poposise-n oraș
un bondar uriaș,
pe câmp, înspre gară,
venea din altă țară.
Și chiar din alt veac,
s-aducă vreun leac,
venea din altă lume,
unde toți zboară, fără glume.
A stat un pic tăcut și neclintit,
m-am speriat,
părea că inima i s-a oprit.
Dar nu: cu puteri îndestulat,
zbârnâitor el și-a pornit elicea.
Ca îngerul rătăcitor pe-aicea
s-a zbenguit o vreme prin văzduh.
Și dus a fost: în slăvi, în vis,
în locul de poveste, cel cu duh
și fără cheie, interzis.
Inima. Simțire și anatomie
Dintotdeauna am bănuit că simțirea
schimbă anatomia.
Dovadă stă inima mea:
m-au străfulgerat atâtea sentimente,
pe care le-am trecut în versuri,
încât inima s-a modificat,
a crescut dincolo de orice-nchipuire.
E imensă și bubuitoare,
cât cinci inimi obișnuite ori și mai și.
Dar nici nu cred că se mai cheamă inimă inima,
ci scară care mă scoate înafară, deasupra,
motor de zburat care mă duce în locurile
unde timpul n-are nicio putere,
uzină care produce de-a valma
electricitate, tone de lacrimi, himere,
întunecări, cutremure,
fluvii de propoziții, tăceri cât muntele.
La autopsie o să se vadă limpede
anomalia: inima mea crescută titanic
și alte felurite organe curioase iscate din ea,
embrioni de aripi, orgi minuscule imateriale,
pulbere de stele.
Da, o să se vadă limpede că anatomia comună
îmi este dublată de alta, poetică –
inebranlabilă, biruitoare.
Seară egeeană
De pe terasă văd marea înmărmuritor strălimpede
și blândă ca un înger,
cu bărci plutind în transă și pescăruși
ce-s călăuze sau doar însoțitori tăcuți.
Văd insula Amuliani, tainică și sclipitoare,
văd muntele impunător și mut, casă de zei, ce primitoare.
Încep, precum tânjeam, să uit de mine.
Îngrijorările, potopul meu de-ngrijorări,
toate se sting, pier,
ca focul în odaie, iarna,
când nu mai pui în sobă niciun vreasc.
Coboară dinspre munte o răcoare atotbiruitoare,
cu miros tare de ierburi și de flori,
într-o caleașcă transparentă, zburătoare
se-apropie de mine.
O muzică îndepărtată, ieșită din vreo alăută,
tânguitor răsună:
pare un ban mare de argint ce se rostogolește
expresiv și fantast
pe caldarâmul unui oraș oriental.
Apoi, simt cum mă părăsește lumina, e târziu
și ea se retrage din corpul meu
ca personalul unei ambasade dintr-o țară
unde izbucnește războiul.
Iar în locul rămas liber în făptura mea
pătrunde noaptea cu întunericul ei.
Altădată mă ocolea, acum dă năvală.
Se vântură peste tot, prin unghere unde eu
nu cutez să calc vreodată.
Preferă spațiile virane, teritoriile în declin și-n derivă, ruinate.
Și găsește destule în mine. În vremea din urmă,
s-au înmulțit precum ciupercile după ploaie.
O zi obișnuită din viața autorului acestor versuri
Înainte de șapte m-am trezit,
după ce toată noaptea, în somn,
fusesem silit să merg pe o sârmă subțire, sub un vânt năprasnic.
Ba chiar am fost pus să mă deplasez pășind direct în gol.
Tot în somn, a mai trebuit să scap din încercuirea
unei legiuni de demoni abstracți cu fețe
amicale. Și încă,
am fost silit să-mi scot din minte
ghimpii unor vorbe otrăvite, letale.
Da, m-am trezit înainte de șapte și mi-am băut în fugă
cafeaua. Am făcut duș
și am luat-o din loc.
Așa e viața mea croită, îmi revin atâtea sarcini:
urma să alerg în șapte sute
nouăzeci și șapte de direcții deodată,
peste tot era obligatoriu să ajung grabnic
ținând un vas plin cu apă pe cap, din care să nu vărs
nicio picătură. Habar n-am cum,
dar se pare că am scos-o la capăt, încă o dată.
Înainte de prânz am primit o veste rea,
care m-a făcut să explodez de amărăciune.
M-am împrăștiat în sute de cioburi
ca un perete de sticlă lovit cu un obiect contondent.
Vreo doi prieteni, câțiva colegi de redacție
m-au resuscitat cum au putut: la repezeală,
au lipit cioburile, însă
n-au mai nimerit ordinea corectă, dinainte.
Spre seară, am fost la terapeut.
M-a sfătuit să mă eliberez de orice grijă:
„Închipuie-ți că bietul tău creier e un fel de
car încărcat cu pietre
tras cu chiu cu vai de un cal istovit.
Ia pietrele, grijile, una câte una, și aruncă-le din car,
astfel încât să devină ușor carul, creierul tău, vreau să zic.
O să vezi, va deveni atât de ușor încât
o să te înalți de la pământ.”
I-am dat ascultare, dar nu pot să mă laud că terapia a reușit.
Curând ziua se încheie. Mă pregătesc iar de somn. Un somn
în care voi traversa din nou abisul.
Trăiește această minune
Greșesc oare dacă numesc
corpul tău omenesc
un palat,
un templu strălucitor,
cea mai subtilă alcătuire de pe pământ?
Fii în corpul tău, fii,
trăiește această minune.
Înțelege: ești îmbelșugat, ești neasemuit,
cu această avuție, corpul tău uimitor, de nepovestit.
Fragil, plin de eroare și de durere, repede trecător,
mirabil însă – corpul tău omenesc,
cel care, imnic, incomparabil, în lumină te poartă.
Va veni noaptea aducând în oraș dinozaurii săi negri și triști
Uneori, din senin, aud
vorbe, foșnete, melodii străine.
Uneori, zăresc locuri îndepărtate
unde n-am fost niciodată, dar unde
trăiești tu acum.
Ne-am despărțit, însă despărțirea
nu ne-a reușit pe de-a-ntregul. Uneori,
văd cu ochii tăi,
aud ce auzi tu, simt ce simți tu.
Uneori inima ta pulsează de-adevăratelea în mine
și gândul tău rodește-n gândul meu.
Uneori, cerurile noastre se amestecă,
iar unele zile de-ale tale,
izvor ce-și sapă tenace calea pe sub pământ,
se varsă în zilele mele.
Dar va veni noaptea, noaptea de neoprit,
aducând în oraș dinozaurii săi negri și triști.
Ei vor mărșălui pe străzi călcând
cu picioarele lor grele, ca niște buldozere de cremene,
peste case și trupuri, de-a valma.
Totul vor strivi.
Imaginea ta în mintea mea,
perlă îngropată-n moloz,
opaiț aprins bătut de vânt,
va mai străluci puțin
și apoi ireversibil va asfinți.
Visul meu va continua și când nu voi mai fi
Și când n-oi mai fi
visu-mi despre lume nu va conteni.
Ivit din adorație
pentru tot ce trăiesc și tot ce se-ntâmplă,
visul acesta își are în inima mea slabă, omenească
generatorul atât de puternic încât,
și atunci când ea, inima, se va opri,
el, visul, tot va continua să se deruleze.
Ca un aparat cinematografic
care învârtește pelicula și o proiectează pe ecranul imens,
în sala pustie, singur,
mult timp după ce operatorul a plecat.
Un film oniric
cu secvențe fabuloase, cu făgăduințe împlinite
va rula de la sine:
fluvii cristaline curgând prin câmpii înverzite,
adiere nepământeană de arome intraductibile,
cutremure, uragane și viscole întemnițate pentru totdeauna,
oameni cu zece inimi, perene,
care plutesc parc-ar avea aripi
și se varsă în cerurile deschise.
Din volumul Elegia timpului,
în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană