Pe lângă Baia Grivița (în București) a apărut un nou teatru, al cărui director este scriitorul Horia Gârbea. El (adică teatrul) se intitulează ~ Dramaturgilor Români. Așa că, aici, adio Cehov, adio Ibsen, adio Hristo Boicev. În schimb, îi vom vedea pe ai noștri. Sala teatrului poartă numele lui Iosif Naghiu, un dramaturg român care nu mai este în viață, dar care a supraviețuit erei Ceaușescu, așa cenzurat cum a fost atunci.
Spectacolul cu titlul Balul cimitirului, după George Astaloș, a mobilizat opt actori, firește un regizor, și încă unul important, dar și vreo nouă auxiliari. Spectacolul este un după. După ce l-am văzut m-am întrebat cum a fost piesa asta înainte. Povestea e simplă, dacă nu simpluță. Un gropar, cu sensibilitate interpretat de Gavril Pătru, actor de la TNB, fost profesor de limba și literatura română (groparul, nu actorul), prezentat mai mult ca paznic al porților cimitirului, citește întruna și până la urmă se apucă să scrie el însuși un roman renunțând să se mai ducă acasă seara, după închidere. Urmează ceea ce pare a fi substanța romanului său, specifică funcției și locului, și anume apariția a șapte cadavre (vii), care, profitând de căderea nopții și de singurătate, încep să-și facă de cap. Și își fac de cap într-un hal fără de hal, așa vopsiți cum sunt, iar la un moment dat anunță chiar un „bal al cimitirului”. Dar asta nu înainte de a-și fi înfățișat fiecare, pe rând, propria istorie, mai precis felul în care au ajuns acolo, prin sinucidere, accident, malpraxis medical etc. E aici, o vagă adiere din celebra carte de poeme-epitafuri (apocrife firește) a lui Edgar Lee Masters, Antologia orașului Spoon River. Dar și una din varianta mai puțin urbană a Cimitirului vesel de la Săpânța.
Grotescul se instalează de la început, chiar și noul romancier are un aer străin, sau înstrăinat, totuși nu chiar ca acela al personajului camusian de care azi nu-și mai aduce aminte multă lume. Și dă-i cu deschiderea cimitirului, cu anunțurile înmormântărilor zilei (mai lipsea numai expresia „mortul zilei”, pentru că multe lucruri sunt culese de prin media similară), intercalate de semnale parcă de la aeroportul Henri Coandă de la Otopeni. Avem inserturi din clasicii cimitirelor, o strofă din poezia lui George Bacovia, Plumb, spusă de groparul-romancier, apoi mai circulă prin fața ochilor mirați ai spectatorilor și un Toma Caragiu, cu o reluare cam stângace de către același personaj a scheciului de la un dă-dămult-mai-dă-dămult revelion la TV, Mefisto, apoi câteva măsuri dintr-unul al lui Constantin Tănase, îl avem și – cam hodoronc-tronc – pe Sabin Bălașa cu o declarație despre propriul său geniu, pe fondul unei poze de nud văzut din spate, nud care nu e deloc cel edulcorat așa cum picta acest maestru, vai, și el de altădată, fiind mai aproape de un Rubens modern. Căci cimitirul – nu-i așa? – e lumea de altădată. Ca să se păstreze, probabil, atmosfera culturală, se mai citează și numele altor morți iluștri, cam numai de prin Cimitirul Bellu, cu care se simt, brusc, solidari morții noștri, pardon, cei din fața noastră, al căror anonimat de până atunci se căftănește, cum ar zice Ion Barbu, în vecinătatea lor.
Grotescul nu se dezminte nici în prezența printre decedații veseli și jucăuși a soldatului necunoscut, ba și a mamei sale. Aici ar putea fi o aluzie vagă la o declarație sforăitoare a unui politician dinainte de dictatura proletariatului, care deplângea faptul că „mama eroului necunoscut moare de foame” sau doar se zbate în mizerie, nu mai știu exact citatul, de care, de altfel, s-a făcut mare haz în epocă. Dar hazul este anulat, în piesă, și deci și-n spectacol, de faptul că îl vedem și pe soldatul necunoscut, care, astfel, devine foarte cunoscut, deci apariția mamei sale nu mai e o imposibilitate logică, generatoare de comic.
Cum spuneam mai sus, groparul-paznic al cimitirului refuză să se mai ducă seara acasă, în ciuda amenințărilor soției sale (că schimbă yala) și a implorărilor fiicei sale (care a luat zece la compunere). Totul este agrementat cu aluzii actuale, cum ar fi faptul că avem un președinte neamț, care a ținut un discurs, în România, într-o limbă pe care mama soldatului necunoscut n-a înțeles-o, identificabilă ca fiind chiar germana. Ei, dacă era engleza, atunci era altceva! Apropo de engleză, cred că în sala mică și cam fără ieșire în caz de incendiu prin culoarul strâmt din centru, în plus aproape blocat în seara respectivă de niște scaune adiționale, vor fi fost și niscai englezi sau măcar anglofoni (păi cum să nu fie, când toți românii moderni se nasc cu engleza în gură? mă rog, cu asta de câteva zeci de vorbe), pentru că am beneficiat la spectacol și de o traducere în această frumoasă limbă a unui dramaturg pe care nu-l va juca nimeni niciodată acolo, Shakespeare. Deși directorul acestui teatru cam traduce din Marele Will. În plus, traducerea (de la spectacol, nu cealaltă, din Marele Will) făcea o reușită concurență textului rostit pe scenă, completând unele replici sau liste de morți iluștri, cu propoziții sau nume care nu se rosteau. M-am întrebat dacă nu cumva traducerea era a textului de dinainte de după.
Veselia morților din acest cimitir cu mormintele așezate pe verticală ca la columbarii amintea de bancul cu „glumim, ne hârjonim, dar nu părăsim incinta”, la care se face la un moment dat, dar numai fugitiv, aluzie. Cântecelele, cu care se mai agrementează, ba chiar se cam foarte agrementează spectacolul, au texte „adaptate” de Horia Gârbea. Aici, poetul face apel la memoria sa și a altora, la un moment dat am auzit un cântecel despre dorința de ieșire a mortului din groapă și adresarea „groparule nemernic” dintr-unul de prin Banatul sârbesc, dacă-mi aduc bine aminte.
Domnește în acest spectacol o densă vulgaritate, cu care sunt tratate mai toate momentele, o vulgaritate a textului, care nu poate decât să placă, amintind vag de directețea (cum ar fi spus regretatul Dan Hăulică) manelelor. Va fi preluat această nuanță autorul scenariului, care nu este decât tot Alexandru Hausvater. Cu siguranță, dacă ne gândim că autorul inițial, George Astaloș, s-a ilustrat printr-o culegere de cântece de mahala, care nu au reușit, totuși, să egaleze textele zise țigănești (de pe vremea când acest termen nu era prohibit) ale lui Miron Radu Paraschivescu.
Altfel, spectacolul este compus din apariții și dispariții, dictate de orele dimineții, spectaculoase, sau de căderea nopții, de proiecții video semnificative ale vieții tumultuoase din orașul părăsit de cei condamnați să rămână în incintă. Veselia cu care este tratată moartea mi-a amintit vag de un spectacol, sud-american, de la o Bienală a Dansului de la Lyon, din 2004 cred, cu veselia, acolo de rigoare, a rudelor celor morți, conformă tradiției din țara respectivă, la orice înmormântatre.
Textul spectacolului combină, așa cum poate că a mai reieșit și din cele scrise până acum, actualități românești, politice sau nu, bancuri vechi sau noi, transfigurate, și este susținut de muzică aproape în permanență. Se înțelege că muzica este menită să umple golurile dramatice și de idei ale textului, precum și simplitatea imaginației autorului său. Actorii, Alexandra Stroe, în rolul unei mirese moarte în tren, Eduard Cârlan (în Soldatul necunoscut), Carmen Ionescu (mama soldatului necunoscut), Ana Nicolae (femeia călcată de tren), Ioana Repciuc (sinucigașa), Mădălin Magdin (bărbatul mort de malpraxis) și Mihai Munteniță (bărbatul înecat) își dau, ca să zic așa, silința să fie permanent în priză, strigă, fac salturi, dansează, cu o coregrafie dirijată de Florin Fieroiu, dar personajele lor le cam rămân exterioare. Muzica este a lui Cari Tibor, scenografia a lui Ștefan Caragiu, costumele semnate de Florilena Popescu. Mai avem Light-design, Video-design etc.
Și ca totul să fie încheiat cu brio, în final autorul (dar și regizorul) își ucid și groparul, ceea ce Shakespeare nu a cutezat să le facă groparilor săi (în Hamlet), integrându-l, astfel, între personajele sale.