Sub forma ei profundă şi creatoare, obsesia devine virtute. În cazul profesorului Dumitru Irimia (1939-2009), obsesia eminesciană a atins excelenţa. Probabil că unul dintre cele mai impresionante oficii este acela al savantului care îşi consacră mare parte din viaţă unui anumit autor; savantul respectiv devine astfel nu doar marele specialist în opera examinată, ci şi mesagerul direct al scriitorului dispărut de multă vreme. Îşi leagă astfel numele de un nume ilustru, aşa încît numele marelui scriitor din trecut va fi pronunţat deseori împreună cu acela al glosatorului său contemporan.
În literatura noastră Eminescu se bucură de privilegiul numărului considerabil de analişti care şi-au făcut din exegeza eminesciană scopul vieţii. A te consacra lui Eminescu n-a însemnat însă, în cele mai ilustre cazuri, exclusivism: de la G. Călinescu pînă la Petru Creţia, trecînd prin Tudor Vianu şi I. Negoiţescu, criticii s-au ocupat intens şi de alţi autori sau teme, desenînd circumvoluţiuni în jurul preocupării centrale. Am fi putut crede că, odată cu Petru Creţia, cercul eminescologilor glorioşi se încheiase; în realitate însă el trebuie completat cu numele lui Dumitru Irimia.
Spre deosebire de înaintaşii săi, profesorul ieşean l-a abordat pe Eminescu într-un mod personal şi neaşteptat. Şi-a scris prima carte importantă consacrată poetului în anii ’70, cînd despre Eminescu începuse să se poată scrie fără restricţii, iar cercetările de inspiraţie structuralistă apăruseră şi în ţara noastră: este vorba de Limbajul poetic eminescian, 1979. Şi-a încheiat apoi cariera editînd cîteva volume esenţiale, compuse de astă dată cu ajutorul computerului şi prin antrenarea unui grup de colaboratori: ne referim la Dicţionarul limbajului poetic eminescian (2 volume, 2002) şi la dicţionarul intitulat Semne şi sensuri poetice la Eminescu (2005). Însă mai ales a executat o operaţiune inedită şi riscantă, anume „instituţionalizarea” lui Mihai Eminescu sub forme ce nu mai existaseră pînă atunci.
La această „instituţionalizare”, profesorul Irimia a lucrat ani la rînd, din clipa în care a avut ideea organizării la Iaşi a Colocviului naţional studenţesc purtînd numele poetului, manifestare repetată regulat an de an în luna mai şi aducînd la Iaşi pe cei mai buni studenţi în Litere din toată ţara. Instituţionalizare a fost şi Catedra Eminescu de la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, întemeiată de profesor imediat după revoluţie. Pentru a nu mai vorbi de alte zeci de evenimente purtînd semn eminescian – colocvii cu largă participare, conferinţe, volume de comunicări la colocvii.
Cartea din 1979 avea să marcheze o dată în cercetarea operei lui Eminescu. Investigaţiile stilistice căpătaseră atunci o formulă specifică. Prin contribuţiile lui G. I. Tohăneanu (Expresia artistică eminesciană, 1975) sau, în mai mică măsură, prin studiile lui Gh. Bulgăr, aflaţi amîndoi pe urmele contribuţiei devenite clasice a lui L. Gáldi (Stilul poetic al lui M. Eminescu, 1965), se excelase în examinarea de cazuri individuale, în analiza exemplară a cîte unei poezii de Eminescu. Proiectul stilistic al lui Irimia a avut de la început alte intenţii: el încerca să surprindă totalitatea operei eminesciene printr-o analiză gramaticală a stilului, dezvăluind semnificaţiile nivelurilor gramaticale clasice – fonetic, morfologic, sintactic şi lexical. Fără să continue maniera analizei stilistice de tip „limba şi stilul”, autorul extrăgea din categoriile gramaticale numai elementele pertinente pentru matricea inconfundabilă a creativităţii eminesciene. Nu mai aveam în faţă un inventar global, ci unul semnificativ. Poate că la apariţia cărţii acest aspect n-a atras cu deosebire atenţia.
Cele mai importante observaţii stilistice din monografia citată au format un fond de bază al adevărurilor privind stilistica eminesciană; cui aparţine, de exemplu, afirmaţia că „Limbajul poetic eminescian se caracterizează printr-o toleranţă maximă în dezvoltarea raportului semantic dintre epitet şi regent. În selectarea şi combinarea termenilor, poetul desfiinţează graniţele sferelor semantice, limitele compatibilităţii”? Întîlnim observaţiile sub o formă sau alta la Gáldi şi Tohăneanu, dar ele au reprezentat una dintre concluziile capitolului despre Epitet din volumul lui D. Irimia.
Cînd ieşeanul şi-a scris cartea, structuralismul se afla în faza lui glorioasă. Preceptele sale aveau prestigiul înnoirii şi promiteau o eră a exactităţii analitice. Numele lui Roland Barthes, Jean Cohen, Tzvetan Todorov, Umberto Eco ori Julia Kristeva, citate de Irimia, deschideau textului său promisiunea unei noi ere. Să precizăm că aderarea la structuralism a avut în stilistică, în România anilor ’70, sens politic precis, sensul adeziunii la preeminenţa criteriului estetic şi la respingerea celui ideologic. Dacă în Franţa şi în ţările occidentale programul structuralist semnifica revolta contra academismului, în Estul Europei el încerca să facă o breşă în sistemul sovietic de ideologizare a literarului.
Limbajul poetic eminescian poartă astăzi semnele momentului inaugural în care cartea a fost scrisă. Păstrarea schemelor gramaticale tradiţionale, analizarea doar a operei antume, adoptarea unor premise generale structuraliste fără sondare în adîncime arătau că această primă contribuţie monografică trebuia urmată şi de altele. Şi a fost. Pînă la realizarea finală a remarcabilelor dicţionare eminesciene, apărute începînd cu anul 2002, Eminescu l-a urmărit pe D. Irimia continuu. Recenta editare a volumului Studii eminesciene (ediţie îngrijită de Ioan Milică şi Ilie Moisuc, Iaşi, 2014), realizînd o masivă culegere inedită de studii, arată abia acum dimensiunile acaparante ale unei preocupări constante. Începînd cu lucrarea de licenţă, continuînd cu cea de doctorat, ajungînd la monografia stilistică din 1979 şi terminînd cu dicţionarele din ultimii ani de viaţă, Eminescu a ghidat demersurile ştiinţifice ale cercetătorului, revenind în fiecare punct semnificativ al unui drum ştiinţific lung şi variat.
Instituţionalizarea poetului a luat forme puţin obişnuite. Colocviile Studenţeşti Eminescu s-au desfăşurat cu regularitate în fiecare an şi au ajuns să puncteze în toate facultăţile de Litere din ţară nu doar anul universitar, ci viaţa culturală în general. În anul 2009, Colocviile ajunseseră la cea de a 30-a ediţie. Începute într-o perioadă extrem de întunecată a vieţii sociale româneşti, ele au jucat un rol din ce în ce mai important pe măsura trecerii anilor.
Aparent, aveam a face cu o sesiune ştiinţifică studenţească pe temă dată – aşa cum erau şi altele. Pentru a nu atrage excesiv atenţia autorităţilor, discreţia şi modestia erau de rigoare. În realitate, Colocviile Eminescu s-au transformat într-una dintre puţinele tribune libere ale epocii. Nu exista nici o cenzură, comunicările participanţilor nu se aflau supuse vreunei lecturi prealabile, discuţiile se desfăşurau liber, punctele de vedere se înfruntau cu aprindere; pe teme eminesciene, avea loc în fiecare an o confruntare intelectuală la nivel naţional între tinerii literaţi. Metodologiile, filozofiile limbajului, tipurile de stilistică ieşeau la lumina zilei: gîndirea literară a studenţilor se actualiza continuu.
Cele mai interesante prezenţe scriptice primeau premii şi menţiuni în cadrul festivităţilor finale. Majoritatea studenţilor români care s-au evidenţiat la Colocviile ieşene au ajuns mai tîrziu critici, profesori şi cercetători cunoscuţi; e greu de găsit printre redactori, cercetători şi profesori cunoscuţi în ultimele decenii foşti studenţi în Litere care să nu fi trecut pe la Iaşi într-una din lunile mai şi să nu se fi ilustrat în cadrul Colocviilor Studenţeşti. Cu trecerea anilor, distincţiile primite în cadrul lor s-au transformat în diplome de onoare, în certificate de excelenţă.
Pentru organizarea şi mai ales pentru menţinerea timp de decenii a acestor Colocvii, profesorul ieşean a trebuit să cheltuiască o cantitate enormă de energie, curaj şi ingeniozitate. Pentru cine mai are în minte condiţiile de desfăşurare a oricărei manifestări culturale publice în perioada comunistă, apar evidente munca de zi cu zi pe care organizatorul a dus-o, abilitatea desfăşurată pentru a convinge forurile politice că un asemenea festival intelectual nu trebuie să se întrerupă. Ani la rînd s-a crezut că manifestarea din acea lună mai va fi fost ultima – şi în fiecare an următor, ca prin minune, ea a renăscut.
Italia a reprezentat patria de elecţie spirituală a lui Dumitru Irimia. De la episodul fericit al lectoratului de română din Italia la începutul anilor ’70 şi continuînd peste un larg arc de timp cu cel la fel de fericit al directoratului la ICR din Veneţia, stilisticianul român a avut o relaţie specială cu limba şi cultura italiană, traducînd din italiană, scriind studii italiene şi acordînd o importanţă deosebită relaţiilor culturale bilaterale. Chiar şi în acest context italic, preocuparea eminesciană nu l-a părăsit. Profitînd de prezenţa sa în fruntea Institutului Cultural Român din Veneţia, Irimia a organizat acolo în luna mai a anului 2000 un Colocviu Eminescu cu largă participare internaţională, mai ales italiană şi românească. S-ar spune că, reţinut aproape doi ani în Italia, profesorul nu a vrut să lase trecerea lunii mai fără ca numele lui Eminescu să fi fost pronunţat de cît mai multe ori în ambianţa unei reuniuni ştiinţifice.
Nu mai miră pe nimeni faptul că, în absenţa eminescianului numărul unu al Moldovei, unele dintre iniţiativele sale s-au oprit, fără ca nimeni să poată spune dacă şi cînd vor fi reluate. La doar cîţiva ani după crearea ei, Catedra Eminescu de la Universitate fusese deturnată de la misiunea sa primordială, după cum constata cu tristeţe însuşi şeful ei; astăzi există puţine şanse de renaştere. Marile dicţionare eminesciene alcătuite pe bază de computer ar trebui continuate. Din păcate sau din fericire, programul tehnic al unei asemenea întreprinderi se combină cu viziunea şi cu criteriile proprii unui cercetător pentru care opera eminesciană să nu aibă secrete; cu prezenţa unui savant dispus, mai ales, să-şi sacrifice ani din viaţă pentru ducerea la bun sfîrşit a proiectului. Va putea fi găsit un asemenea personaj în absenţa lui Dumitru Irimia?
Abia în ultimii ani dimensiunile reale ale activităţii profesorului au ieşit la iveală. Dacă prima sa monografie stilistică era reeditată în 2012, alte opere ştiinţifice au apărut în anii următori: Studii eminesciene în 2014, apoi antologia Mihai Eminescu. Despre limbă, cultură şi teatru în 2016. Legendare de la primele acţiuni instituţionale purtînd numele lui Eminescu, contribuţiile lui D. Irimia continuă să se desfăşoare înaintea unui public cititor mai degrabă uimit. O viaţă întreagă în care preocupările ştiinţifice ale autorului se răspîndeau în cele patru zări (sintaxă română, cultură italiană, stilistica marilor autori români, lexicografie etc.) s-a unificat în cele din urmă sub semnul neîndoios al lui Eminescu, poet chemat să justifice existenţa profesorului Dumitru Irimia.