În cel de-al 102-lea an al vieții sale, Mihai Șora este mai prezent ca niciodată în spațiul public românesc. Colindă țara în lung și în lat, participă la târguri de carte, festivaluri, conferințe, întâlniri de tot felul, desenează cu copiii și le oferă lecții de viață, este activ pe Facebook, iar postările sale sunt preluate instantaneu de agențiile de presă și răspândite prin mass-media, participă la demonstrații și se pozează răbdător cu toți cei care își doresc o fotografie istorică, pe care o vor arăta cu mândrie copiilor și nepoților, oferă interviuri la ore de mare audiență posturilor de televiziune. Filosoful auster, cu o existență discretă, pe care în urmă cu câțiva ani îl frecventau doar câțiva admiratori inițiați s-a transformat, în preajma centenarului său de viață, în ceea ce astăzi se numește o personalitate publică. Statut care îi provoacă multe dezagremente în modul său cotidian de viață, pe care le mărturisește sincer, dar pe care le consideră necesare. Pentru că într-o epocă a fake news, a incompetenței, a imposturii și corupției aproape generalizate, este nevoie mai mult ca niciodată de înțelepciunea și standardul moral pe care le pot aduce un om ca Mihai Șora. Și mai ales de implicare! Pe care Mihai Șora le-o solicită tuturor, oferind propriul său exemplu. Centenarul Mihai Șora, revine astfel la activismul său civic de acum douăzeci și șapte de ani. Atunci, după un ceas astral ai istoriei noastre, totul era de reconstruit. O jumătate de secol de noapte comunistă condamnase România la stagnare și sărăcie. Iar Mihai Șora a răspuns prezent cu toată ființa sa. Ca membru al Alianței Civice și al Grupului pentru Dialog Social, ulterior al Partidului Alianței Civice și prin calitatea de ministru al educației a fost mereu un glas al rațiunii, al moderației și al soluțiilor cumpănite. Din păcate, vocea sa a fost mereu acoperită de stridențele vocale și soluțiile din ce în ce mai precipitate și mai puțin cerebrale ale unor actori politici care au băgat țara într-o derivă din care nu a reușit să iasă până în ziua de azi.
Duminică, 21 ianuarie 2018, sala Studio a Teatrului Național a fost arhiplină la întâlnirea cu filosoful centenar. De la militanți civici, care cu doar o seară înainte participaseră la un mare protest, la filosofi, intelectuali interesați de aspecte inedite ale activității și biografiei celor din gruparea cunoscută sub numele „Generația ’27”, poeți și scriitori, istorici, până la profesori dornici să cunoască specificitatea și personalitățile învățământului interbelic, sau pur și simplu oameni curioși să afle secretele unei asemenea longevități active și luminoase, toți au luat cu asalt Teatrul Național pentru acest eveniment sold out! Până și amfitrionul Ion Caramitru, om familiarizat cu succesul și cu afluxul de public, a părut puțin intimidat în fața acestui oaspete care, în drumul său de acasă până la teatru a pășit pe străzi cu numele unor oameni intrați în patrimoniul culturii române, pe care el i-a cunoscut în carne și oase, i-au fost profesori, prieteni sau colegi de generație, le știe gesturile, grimasele, felul de a argumenta și de a glumi. Premisele excepționale au fost confirmate din plin de spectacolul care a urmat. Pentru că, a fost un spectacol în adevăratul înțeles al cuvântului.
Luiza Șora, soția filosofului, a avut excelenta idee ca, în locul unei conferințe tradiționale, să prezinte un film, realizat chiar de ea, avându-l ca protagonist pe Mihai Șora. Un film încărcat de poeticitate și culoare, menit să scoată în evidență aspectele care dau specificitate prezenței lui Mihai Șora în lume și pe care doar cei care îl cunosc foarte bine le-ar fi putut observa. Filosofia bucuriei, care rezultă din scrisul său se naște dintr-o experiență care împletește organic iubirea născută deopotrivă din contemplația estetică pură, fără rest și, aș spune, fără elemente raționale care să o disece pentru a-i afla secretele (așa cum spunea Gaëtan Picon despre criticii structuraliști care disecă trupul iubitei pentru a-i afla inefabilul) și, pe de altă parte, curiozitatea nestăvilită și nevoia de a înțelege și de a se înțelege pe sine în contextul acestei frumuseți universale. De la exclamația necenzurată de admirație în fața frumuseții unui arbore, dragoste pură, materializată într-o îmbrățișare la propriu, până la înțelegerea propriului său destin, prin analogie cu cel al unui copac, drumul este lung, secvențele temporale sunt diferite, nu au o cauzalitate directă, cel puțin la prima vedere, dar ele se leagă miraculos în eul profund al filosofului.
Întregul film este, practic, o ilustrare a motto-ului care deschide cartea de debut a lui Mihai Șora, Du dialogue intérieur (Gallimard, 1947): „Problema omului: cum să trăiască asemenea unui arbore, fără a înceta prin aceasta să fie om”. Într-un interviu acordat lui Leonid Dragomir acum mai bine de un deceniu, filozoful își amintește cum a avut această revelație. Își amintește de o plimbare, făcută cu viitoarea sa soție, Mariana Șora, la Timișoara, pe malurile Begăi, în timpul căreia ea îi vorbea despre o multitudine de proiecte extraordinare. „O întrebam: de ce nu le faci? Spunea: e prea târziu. Și atunci știu că i-am spus așa: știi care este deosebirea dintre noi doi? Tu ești ca un râu care curge, pe când eu sunt ca un copac care stă cu rădăcinile în pământ și crește. Râul acela care curge devine imens, se umflă, e formidabil, dar la un moment dat se pierde în mare și nu mai este.” Această revelație, venită în cursul unei conversații mai mult sau mai puțin banale, rostită spontan la vârsta de 19-20 de ani, avea să îi marcheze întreaga viață. A gândit-o, a întors-o pe toate fețele, i-a descoperit noi nuanțe, a plasat-o în contextul vastei experiențe de viață care a urmat. Ea sună într-un fel și are o anumită semnificație la început de carieră, la 31 de ani (când a fost publicat volumul Du dialogue intérieur, deși, cum spuneam filosoful mărturiseşte că fusese rostită spontan mult mai devreme, pe la 19-20 de ani) și are o cu totul altă semnificație după un secol de viață. De altfel, chiar în filmul prezentat la întâlnirea de la Teatru Național, originile și sensurile acestui motto sunt prezentate puțin altfel, oarecum în chip de concluzie a unei vieți, oricum cu o vastă experiență în urmă. Într-un interviu din film, Mihai Șora spune: „Cum poți trăi asemenea unui copac fără a înceta, prin aceasta, să fii om? Adică să-ți păstrezi forma, rotunjimea, identitatea proprie, fără să fii copac, să fii om, ce Dumnezeu, dar să ai copacul drept model. Propoziția aceasta («cum să trăiești asemenea unui copac fără a înceta, prin aceasta, să fii om» – n.m.) nu am inventat-o. Ea mi-a venit din călcâie ca să zic așa. Adică din rădăcină. Era o întrebare pe care nu o puteam eluda. Este limpede că mă privea în ce aveam eu esențial. Într-un fel mă și definea. Nu am gândit propoziția asta. Ea s-a scris de la sine. Nu am amintirea niciunui travaliu intelectual care să fi sfârșit prin a se exprima în propoziția asta. Ea a răsărit pur și simplu. Are semnificații profunde, dar care mie atunci îmi erau necunoscute”.
Filmul este emblematic pentru personalitatea lui Mihai Șora, în care verbul definitoriu este „a fi”. De fapt, marea operă a lui Mihai Șora este propria sa ființă, copacul falnic, pe care îl admirăm astăzi înălțat și consolidat în timp, care a știut să-și tragă sevele vitale din frumusețile acestei lumi, pe care nu încetează să le admire, dar și din curiozitățile și eforturile de cunoaștere și înțelegere a tot ce ne înconjoară. Mai mult decât atât, filmul pune în evidență un aspect care i-a uimit pe mulți și care ar fi fost mai greu de observat în cazul unei conferințe: tăcerile lui Mihai Șora. Ele sunt un fel de prelungire a gândului, un spațiu liber care se umple de conținut, astfel încât replica imediat următoare este receptată de partenerul de discuție ca integral concluzivă pentru tema abordată. Practic, în momentele de tăcere, interlocutorul este invitat să gândească în paralel cu filosoful, iar în final să accepte sau nu concluziile acestuia. De altfel, în dialogul din film, interlocutoarea intervine de câteva ori cu noi întrebări în timpul unor astfel de tăceri prelungite, considerând, cu siguranță, că o anumită temă a fost epuizată și că filosoful așteaptă o nouă întrebare. Mihai Șora nu doar că ignoră aceste intervenții nefericite, dar își continuă demonstrația exact din punctul în care o întrerupsese, spre perplexitatea interlocutoarei, aflate în vădită încurcătură.
Ana Blandiana scrie într-o carte de eseuri că oamenii se împart, de când e lumea, în două categorii: oameni care își doresc puterea și oameni care își doresc libertatea. Pentru oricine îl cunoaște, este evident că Mihai Șora face parte din cea de-a doua categorie. Nefericirea acestei lumi este dată de faptul că, în afara unor fericite excepții (Václav Havel este, în mod cert, una dintre ele) puterea nu a fost deținută niciodată de oamenii care își doresc libertatea și care nu o doresc, cu orice preț. Or, aceștia ar fi fost cel mai bine plasați pentru a urmări binele general.
După încheierea filmului, răspunzând întrebărilor din sală, Mihai Șora a vorbit despre modelele sale (profesorul Cioflec din Timișoara anilor ’20 și Nae Ionescu), despre spiritul civic și protestele antiguvernamentale, despre relația lui cu Dumnezeu, despre primele sale amintiri, despre filosofie și literatură, despre oamenii deveniți file din istoria culturii române, pe care i-a cunoscut în diverse perioade ale vieții sale. Cum, poate că în mod paradoxal, pe măsură ce trecea timpul, numărul celor care doreau să pună întrebări devenea tot mai mare, după vreo două ore și jumătate, Ion Caramitru a fost nevoit să oprească întâlnirea pentru că trebuia pregătită sala în vederea spectacolului de teatru de după-amiază.
Întâlnirea cu Mihai Șora a fost un moment de emoție, sensibilitate și înțelepciune. Cei care au participat au plecat cu sufletul plin de bucurie și cu mintea încărcată de idei și întrebări. Ceva din ființa lui Mihai Șora li s-a transmis tuturor: o anumită bucurie de a trăi, de a fi tu însuți într-o lume în care, totuși, frumusețea se află la tot pasul și depinde doar de tine să ai ochi să o vezi. Chiar dacă mulți dintre cei prezenți în sala Studio „sont restés sur leur faim”, nemaiapucând să-și pună întrebările, Ion Caramitru le-a dat speranța unei reîntâlniri cu Mihai Șora în preajma sărbătorilor pascale. Abia așteptăm! Orice contact cu înțelepciunea lui Mihai Șora este un privilegiu. O întâlnire fundamentală a vieții noastre.